Este ceva ce mă emoţionează profund - şi într-un mod neclar, greu de definit, de explicat într-o primă instanţă - la ultimul film al lui Corneliu Porumboiu, "Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism". Fac această însemnare pe blog, într-un spaţiu destul de intim, de strâmt, fiindcă am bănuiala că nu mulţi (adică nu "cei mulţi") vor ieşi din sala de cinema cu aceeaşi încântare extraordinară. Şi mărturisesc - asta mă leagă şi mai tare de film.
Se află acolo liniile unei religii în care cred şi eu tot mai tare: distanţarea de acţiune, disecarea unei stări; refuzul excepţionalului, al senzaţionalului; accentul pe detaliul mic, reluat iar şi iar, obsedant, acea buturugă infimă care schimbă viaţa, care transformă realitatea din mers; dorinţa de precizie dusă la limite, cu riscul de a bate mult pasul pe loc şi, apoi, de a fi declarat dictatorul propriei creaţii.
Apoi, spaţiul exterior golit, devenit aproape aseptic, un fel de curăţenie generală în zona de locuit - şi de povestit - spre beneficiul dezlănţuirii interiorului sofisticat, şi apoi o anumită distanţă, o aparentă răceală a personajelor chinuite, precum şi nesiguranţa unei relaţii care stă să se prăbuşească pe măsură ce abia se construieşte.
Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ, interpretându-i pe regizor şi actriţă, sunt foarte, foarte buni. Nu voi povesti filmul, a povesti e ultimul lucru care trebuie făcut în acest caz. Eu am mers să îl văd în prima zi, la Cinema Studio, după ce am citit opinii în Cinemagia şi Metropolis. Şi tot ce suna "de rău" pentru alţii mie mi s-a părut de foarte bine, a fost chiar impulsul care m-a trimis urgent să-mi iau bilet.
Vă recomand şi interviul dat de Corneliu Porumboiu în Adevărul, aici.
"Când se lasă seara peste Bucureşti" este ceva de care aveam mare nevoie acum. Fiindcă stă să iasă o carte despre care n-am zis, ca avertisment, decât că "e mică", atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine şi citită la lumina lăuntrică. Un fel de capăt de drum. Sau poate că nu, doar o trecere pe un pod foarte îngust.
2 comentarii:
tare sunt curioasa sa vad filmul (A fost sau n-a fost e una din peliculele mele favorite, dupa 1989)
Iar eu voi fi foarte curioasă cum o să îl primeşti. Fiindcă acum mi se pare că aceia care se îndeletnicesc cu construirea migăloasă de poveşti (de orice fel, scrise, vizuale etc.) vor găsi mare farmec şi un soi de prieten în filmul ăsta care altora din păcate cred că le va rămâne străin. Frumosul străin, trecând pe lângă ei...
Da, şi mie mi-a plăcut "A fost sau n-a fost", apoi mi-a plăcut "Poliţist, adjectiv", iar "Când se lasă seara..." este poate pe aceeaşi linie, dar mult mai departe. Enjoy!
Trimiteți un comentariu