25 februarie 2015

Soarta cărților fără stăpîn

Există o soartă a cărților, așa cum există o soartă a oricărei ființe.
Există o soartă a cărților, care știu cînd și cum să se nască, sau dacă să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse.
Și, tot la fel, există o soartă a acelor cărți care vor nespus să renască și care, atunci cînd pare să se crape peste ele de zi, se grăbesc să se cufunde la loc în bezna lor lină, în pătura lor de a-fost-odată, în locul care le-a fost lor hărăzit pentru nașterea bună, pentru că altceva nu e acum de făcut, și acolo să mai stea pentru o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. Pur și simplu fiind.
Cărțile astea știu bine, cam tot ca aricii, că lucrurile banale - așa cum e soarta - sînt singurele noastre averi, care strălucesc atît de puternic încît ne-au orbit... Și nu se tem de nimic, deși tremură udă blănița pe ele, în vreme ce noi ne certăm și le tot momim cu lumina, lumina ta într-o parte, lumina mea în cealaltă. Ele deschid ochii, și văd o clipă un soare, și imediat hîdul străin, își aruncă repede o frunză pe ochi, și astfel fug și se cuibăresc iute la loc, în bezna lor lină, păturină, în acasă al lor, și-acolo, între dealurile lor șapte, se gîndesc să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. În ceea ce viață, în ceea ce vis.

24 februarie 2015

Magie

De fiecare dată când trăiesc intens într-o carte la care traduc, mi se întâmplă pe stradă mici miracole, translatări incredibile din poveste în viață.

Am tradus „Copila de zăpadă” în toiul verii. Cândva spre final, într-o plimbare oarecare, am găsit pe trotuar o mănușă albastră, tricotată și cu un deget, exact cum era a fetiței din carte.
Am tradus „Ploaie de Paște” într-o lună de toamnă când deja dăduse înghețul. A trebuit să predau povestirea lui Nabokov pe ultima sută de metri, ca niciodată, am lucrat din zori până după-amiaza cam fără să mă ridic de pe scaun. Când în sfârșit am terminat și am ieșit din casă, am găsit pe același trotuar din Sibiu, ce?, coji de ouă roșii, exact ca în delirul din poveste.
Am tradus de curând una dintre scrisorile lui Nabokov, în care el îi scrie Verei „Nu mă îmbăiez în sala de baie – acolo e un covor roşu-sângeriu – şi totul prinde o culoare zmeurie: călcâiele, marginile prosopului de baie, călcâiele şosetelor”. Am ieșit să mă plimb pe străduțele mele cu case și m-am întors cu degetele, o batistă și o șuviță de păr zmeurii: dintr-un copac nemaivăzut mi se ușurase probabil în cap o poamă ciudată. Am crezut că fusese o pasăre. Am dat cu mâna, totul a devenit zmeuriu intens, abia de s-a dus la spălat.
N-am nici cea mai mică idee despre cum și de ce se întâmplă toate acestea. Dar e de fiecare dată la fel: magic și foarte normal.

Aș putea adăuga, dacă mă gândesc acum bine:
Am tradus cam toată proza lui Beckett din engleză. Și ce mi s-a întâmplat? Nimic.

5 februarie 2015

Atâta frumusețe care moare

Se întâmplă lucruri de-o tristețe enormă în Sibiu. Ani la rând m-am plimbat pe străduțele cu case din spatele bulevardelor mari, consemnând moartea locurilor. M-am îngrozit observând cum micile case vechi cumpărate de bogătașii noi dispar una câte una, cum pe fiecare parcelă rasă se face loc unui hotel care-o să stea mai mult gol, unui căsoi cu ecou, cum dispar gardurile cu burțile moi, cum dispar odăile mici înconjurate de verde pentru a face loc șuncilor uriașe de beton revărsate direct pe trotuare. Am fotografiat multe case, curți și grădini, copaci, câini și pisici, am visat să cumpăr eu cea mai amărâtă căsuță cu trepte năpădite de crengi încâlcite, să intru înarmată acolo într-o seară doar cu foarfecă, să tund, să ud și să mângâi, apoi să dau cu var și să-mi aduc biroul și balansoarul în cea mai mică și luminoasă cămăruță, cu fața spre fundul grădinii pe care, firește, nu mi-o permit decât astfel, în vis. Așa se întâmplă că am și fotografiile cu casa lui Mircea Ivănescu, dispărută de-acum. Mă plimbam des pe acolo, mă uitam la ferestre, mă uitam la grădină. În stânga casei fusese cândva, ce altceva?, o altă casă mică. Acum, de ani de zile, era o vijelioasă spălătorie de mașini. În dreapta e un magazin roz ca o bucată de ciubuc. Peste drum e o jale. Căsuța poetului de la margine de oraș nu avea nici o șansă, cum n-a avut nici alta, altă casă dragă, unde n-a stat nici un poet, și unde ani de zile după demolare, din cauza crizei, nu s-a construit nimic - așa că nu-s decât valuri de sânziene, un fotoliu decrepit, o valiză, o ramă de tablou prin care crește iarba. Un mormânt. Și, mă iertați că închei așa, cam despre asta am scris o carte foarte mică și verde, despre atâta frumusețe care moare, în ultima vară petrecută acolo.


Foto: Grădina dispărută, casa dispărută.