De fiecare dată când trăiesc intens într-o carte la care traduc, mi se întâmplă pe stradă mici miracole, translatări incredibile din poveste în viață.
Am tradus „Copila de zăpadă” în toiul verii. Cândva spre final, într-o plimbare oarecare, am găsit pe trotuar o mănușă albastră, tricotată și cu un deget, exact cum era a fetiței din carte.
Am tradus „Ploaie de Paște” într-o lună de toamnă când deja dăduse înghețul. A trebuit să predau povestirea lui Nabokov pe ultima sută de metri, ca niciodată, am lucrat din zori până după-amiaza cam fără să mă ridic de pe scaun. Când în sfârșit am terminat și am ieșit din casă, am găsit pe același trotuar din Sibiu, ce?, coji de ouă roșii, exact ca în delirul din poveste.
Am tradus de curând una dintre scrisorile lui Nabokov, în care el îi scrie Verei „Nu mă îmbăiez în sala de baie – acolo e un covor roşu-sângeriu – şi totul prinde o culoare zmeurie: călcâiele, marginile prosopului de baie, călcâiele şosetelor”. Am ieșit să mă plimb pe străduțele mele cu case și m-am întors cu degetele, o batistă și o șuviță de păr zmeurii: dintr-un copac nemaivăzut mi se ușurase probabil în cap o poamă ciudată. Am crezut că fusese o pasăre. Am dat cu mâna, totul a devenit zmeuriu intens, abia de s-a dus la spălat.
N-am nici cea mai mică idee despre cum și de ce se întâmplă toate acestea. Dar e de fiecare dată la fel: magic și foarte normal.
Aș putea adăuga, dacă mă gândesc acum bine:
Am tradus cam toată proza lui Beckett din engleză. Și ce mi s-a întâmplat? Nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu