Atâta frumusețe care moare

Se întâmplă lucruri de-o tristețe enormă în Sibiu. Ani la rând m-am plimbat pe străduțele cu case din spatele bulevardelor mari, consemnând moartea locurilor. M-am îngrozit observând cum micile case vechi cumpărate de bogătașii noi dispar una câte una, cum pe fiecare parcelă rasă se face loc unui hotel care-o să stea mai mult gol, unui căsoi cu ecou, cum dispar gardurile cu burțile moi, cum dispar odăile mici înconjurate de verde pentru a face loc șuncilor uriașe de beton revărsate direct pe trotuare. Am fotografiat multe case, curți și grădini, copaci, câini și pisici, am visat să cumpăr eu cea mai amărâtă căsuță cu trepte năpădite de crengi încâlcite, să intru înarmată acolo într-o seară doar cu foarfecă, să tund, să ud și să mângâi, apoi să dau cu var și să-mi aduc biroul și balansoarul în cea mai mică și luminoasă cămăruță, cu fața spre fundul grădinii pe care, firește, nu mi-o permit decât astfel, în vis. Așa se întâmplă că am și fotografiile cu casa lui Mircea Ivănescu, dispărută de-acum. Mă plimbam des pe acolo, mă uitam la ferestre, mă uitam la grădină. În stânga casei fusese cândva, ce altceva?, o altă casă mică. Acum, de ani de zile, era o vijelioasă spălătorie de mașini. În dreapta e un magazin roz ca o bucată de ciubuc. Peste drum e o jale. Căsuța poetului de la margine de oraș nu avea nici o șansă, cum n-a avut nici alta, altă casă dragă, unde n-a stat nici un poet, și unde ani de zile după demolare, din cauza crizei, nu s-a construit nimic - așa că nu-s decât valuri de sânziene, un fotoliu decrepit, o valiză, o ramă de tablou prin care crește iarba. Un mormânt. Și, mă iertați că închei așa, cam despre asta am scris o carte foarte mică și verde, despre atâta frumusețe care moare, în ultima vară petrecută acolo.

Foto: Grădina dispărută, casa dispărută.