26 februarie 2017
Azi
Era o astfel de zi. Anul a început cu fundul în sus, dar dă să se însenineze, mierla cântă la patru dimineața, it is happening again, traducerea uriașă e predată, parcă simt un om la mine în cameră, cine să fie, cine să fie, poate chiar eu.
***
În seara asta, s-a lansat platforma Romanian Literature Now, un proiect realizat cu entuziasm și dăruire de Emanuela Ignățoiu-Sora și Cezar Gheorghe, după ce tot ei au inițiat astă-toamnă minunatul festival internațional de proză scurtă de la Bistrița, FILL.
***
Romanul Spre văi de jad și sălbăție este printre cele zece cărți nominalizate la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”. Este a treia nominalizare la acest premiu, după Roșu, roșu, catifea (2013) și Simfonia animalieră (2015), și mulțumesc juriului, sunt onorată.
(Foto: VDN)
16 februarie 2017
Despre Scrisori către Vera - un interviu în Observator cultural
Ai avut senzația că Scrisorile relevă un Nabokov diferit de cel pe care îl cunoaștem din literatura pe care a scris-o?
Am avut senzația că un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele și poezia lui Nabokov, dar și biografiile ambilor soți – prinde viață. Se umple de culoare și începe să se miște, să vorbească. Era cum mă așteptam; era cum nici nu mă așteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile către Vera vor dezvălui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit înainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi și l-a închipuit diferit: într-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, în alt fel cei care au rămas la Lolita (și poate au pus și teribilul egal între autor și un personaj). Eu am avut senzația adesea că-l văd pe Nabokov așa cum îl bănuiam; dar aș fi putut oare să-mi imaginez aceste detalii? Nici gând. „De multe ori, Scrisorile către Vera ne înfățișează trăsături necunoscute ale lui Vladimir și ale Verei”, scrie Brian Boyd în prefață, iar el i-a cunoscut bine pe soții Nabokov. În fața unei asemenea declarații, te înclini și accepți: n-ai știut nici când ai avut impresia că știi. Iată: Nabokov are 27 de ani și îi scrie în fiecare zi o scrisoare soției, ea fiind plecată la sanatoriu. Vera i-a lăsat o mapă cu hârtie de scrisori, cu foile numerotate: îi cere să-i scrie zilnic tot ce face, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, iar el se supune. Rezultă o serie de scrisori detaliate, care ocupă aproape o sută de pagini în volum. E Nabokov așa cum îl bănuiam, ghiduș, generos, tandru, fascinat de natură și de oameni, debordând de imaginație și de poftă de joacă – și totuși e cum nu l-am văzut cu adevărat niciodată până acum.
Ți-a cerut această carte o implicare aparte, raportat la toate celelalte romane ale lui Nabokov pe care le-ai tradus?
Aventura traducerii Scrisorilor n-a semănat cu nimic altceva. E vorba și de volumul mare, dar și de structura specială a cărții, de tot aparatul însoțitor – mai ales de notele minuțioase pentru fiecare scrisoare în parte, așezate la final. Cartea, concepută de Brian Boyd și Olga Voronina, a trebuit desfăcută rotiță cu rotiță, tradusă și apoi reconstruită. A muncit mult, la capătul traducerii, și redactorul cărții, Ada Tanasă, alături de Magda Achim, lector pentru detaliile în limba rusă. A fost un maraton, însă n-ar fi cinstit să nu recunosc că mult mai dificil de tradus, ca text în sine, a fost Foc palid. Foc palid e mers pe sârmă, dresură, magie, tentativă de sinucidere.
Cît timp ți-a luat traducerea Scrisorilor? Ai putut lucra altceva în perioada în care ai tradus acest tom? Mă refer acum fie la traduceri literare, fie la scrisul personal.
Am lucrat opt luni la traducerea efectivă a scrisorilor. Când traduc, nu lucrez nimic altceva, munca începe dimineața devreme și se încheie seara, cu o pauză la prânz. De data asta, volumul fiind atât de lung, mi-am făcut un plan diferit, am împărțit cartea în patru părți, egale cu o carte obișnuită. Între cele patru reprize, am lucrat la romanul meu, Spre văi de jad și sălbăție, început din 2013. Din fericire, povestea era deja urnită, basmul în versuri era scris, personajele erau vii, structura cărții clară. Între tranșele de tradus, scriam cu disperare capitole din cartea mea, la care mă gândeam permanent. S-a putut, fiindcă nu traduceam un roman. Revenind la Scrisori, după o vreme a urmat munca alături de redactor. Practic, am început traducerea în toamna 2014, când mi-a încredințat-o Bogdan-Alexandru Stănescu, iar cartea a plecat la tipar în toamna 2016.
Continuarea interviului în Observator cultural, unde Alina Purcaru realizează dosarul „Nabokov, Șișkin și traducătoarele lor”, alcătuit din acest interviu, un interviu cu Antoaneta Olteanu și un fragment dintr-o povestire de Mihail Șișkin, „Pata lui Nabokov”.
***
Și Ruxandra Cesereanu scrie în Literomania despre SV și SVJS.
14 februarie 2017
„Din fericire”
Din fericire a venit azi de la tipar. O carte simpatică, destinată copiilor între 3-7 ani, care încântă din 1964 piticii din toată lumea și pe care am tradus-o cu bucurie.
Detalii pe site-ul Editurii Frontiera.
Anul trecut am tradus câteva cărți pentru copii, mai mari sau mai mici, am avut probabil nevoie de o insulă de felul acesta după traducerea Scrisorilor lui Nabokov, cea mai lungă dintre traducerile mele. Alte trei volume dedicate copiilor sunt în curs de apariție.
Detalii pe site-ul Editurii Frontiera.
Anul trecut am tradus câteva cărți pentru copii, mai mari sau mai mici, am avut probabil nevoie de o insulă de felul acesta după traducerea Scrisorilor lui Nabokov, cea mai lungă dintre traducerile mele. Alte trei volume dedicate copiilor sunt în curs de apariție.
3 februarie 2017
Șase sălbății în Timpul
În revista Timpul, dosar „Focus” despre Spre văi de jad și sălbăție. Scriu despre carte, la invitația lui Radu Vancu (coordonatorul dosarului): Luminița Corneanu, Adela Greceanu, Dana Pîrvan-Jenaru și Mihail Vakulovski. Alături, două cronici semnate de Ioan Șerbu și Andrei C. Șerban. Sunt copleșită și mulțumesc. Mai jos, textul Luminiței Corneanu. Întregul dosar, disponibil aici.
Marea frumusețe
Apelez la sintagma personajului lui Paolo Sorrentino din filmul La grande bellezza pentru a sintetiza, de la bun început, esența romanului Veronicăi D. Niculescu. Ceea ce Jep Gambardella a căutat zadarnic, asta împiedicându-l să mai scrie vreo carte – și anume „marea frumusețe” –, personajul din Spre văi de jad și sălbăție a găsit: însăși literatura, cu metonimiile ei, povestea și basmul, care sunt ele însele lumi, creează lumi și salvează lumi.
Văzut din această perspectivă, Spre văi de jad și sălbăție e povestea scrierii unei povești. Un basm inclus într-o poveste de dragoste trecută, inclusă și aceasta într-o relatare la timpul prezent. Roman imbricat, cu straturi și nivele care coboară dinspre real spre literar, cartea este atât un imn închinat literaturii, cât și o explorare a relațiilor care se creează, se întrețes între persoana reală care este autorul, personajele sale și personajele acestora, splendid labirint literar și metaliterar totodată. Veronica D. Niculescu a și spus, de altfel, într-un interviu (acordat Laviniei Bălulescu pentru Adevărul) că între ea și Miranda, naratoarea-personaj din carte, sunt notabile diferențe. După cum și între Miranda, scriitoare ea însăși, și Mereu da Flor, personajul ei din basmul de o mie de versuri pe care îl scrie, sunt diferențe. Dar sunt și numeroase similitudini, cum sunt și între decorul acestor povești și spațiile reale, recognoscibile în lumea reală, cum ar fi Biblioteca Națională cu împrejurimile ei, adevărat spațiu protector al actului creator al scrisului, în povestea-ramă a romanului.
Povestind despre iubirea ei cu bărbatul cu păr „sare și piper”, Ivan Gruzin, despre domnul Teodorescu, fostul coleg la bibliotecă al acestuia, despre părinții ei și copilăria într-un oraș de provincie, despre poveștile din cărți și relația cu bibliotecara ce i-a ghidat primele lecturi, scriind basmul lui Mereu da Flor, și ea pasionată de povești, peste toate acestea așezând aproape de fiecare dată bolta bibliotecii, Miranda, naratoarea Veronicăi D. Niculescu, explorează continuu relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit, cântărește plusurile și minusurile pe care le presupune fiecare transfer dintr-o parte în cealaltă.
Ca toate cărțile bune, Spre văi de jad și sălbăție nu oferă răspunsuri de-a gata. Se încheie rotund, cu întrebarea nesfârșită „să public, să nu public, să public, n‑are rost, să nu public, să public, să nu public”. Oferă, în schimb, o splendidă experiență de lectură. Veronica D. Niculescu este unul dintre cei mai rafinați stiliști ai prozei noastre actuale – asta se vede în Spre văi de jad și sălbăție pe fiecare pagină.
Marea frumusețe
Apelez la sintagma personajului lui Paolo Sorrentino din filmul La grande bellezza pentru a sintetiza, de la bun început, esența romanului Veronicăi D. Niculescu. Ceea ce Jep Gambardella a căutat zadarnic, asta împiedicându-l să mai scrie vreo carte – și anume „marea frumusețe” –, personajul din Spre văi de jad și sălbăție a găsit: însăși literatura, cu metonimiile ei, povestea și basmul, care sunt ele însele lumi, creează lumi și salvează lumi.
Văzut din această perspectivă, Spre văi de jad și sălbăție e povestea scrierii unei povești. Un basm inclus într-o poveste de dragoste trecută, inclusă și aceasta într-o relatare la timpul prezent. Roman imbricat, cu straturi și nivele care coboară dinspre real spre literar, cartea este atât un imn închinat literaturii, cât și o explorare a relațiilor care se creează, se întrețes între persoana reală care este autorul, personajele sale și personajele acestora, splendid labirint literar și metaliterar totodată. Veronica D. Niculescu a și spus, de altfel, într-un interviu (acordat Laviniei Bălulescu pentru Adevărul) că între ea și Miranda, naratoarea-personaj din carte, sunt notabile diferențe. După cum și între Miranda, scriitoare ea însăși, și Mereu da Flor, personajul ei din basmul de o mie de versuri pe care îl scrie, sunt diferențe. Dar sunt și numeroase similitudini, cum sunt și între decorul acestor povești și spațiile reale, recognoscibile în lumea reală, cum ar fi Biblioteca Națională cu împrejurimile ei, adevărat spațiu protector al actului creator al scrisului, în povestea-ramă a romanului.
Povestind despre iubirea ei cu bărbatul cu păr „sare și piper”, Ivan Gruzin, despre domnul Teodorescu, fostul coleg la bibliotecă al acestuia, despre părinții ei și copilăria într-un oraș de provincie, despre poveștile din cărți și relația cu bibliotecara ce i-a ghidat primele lecturi, scriind basmul lui Mereu da Flor, și ea pasionată de povești, peste toate acestea așezând aproape de fiecare dată bolta bibliotecii, Miranda, naratoarea Veronicăi D. Niculescu, explorează continuu relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit, cântărește plusurile și minusurile pe care le presupune fiecare transfer dintr-o parte în cealaltă.
Ca toate cărțile bune, Spre văi de jad și sălbăție nu oferă răspunsuri de-a gata. Se încheie rotund, cu întrebarea nesfârșită „să public, să nu public, să public, n‑are rost, să nu public, să public, să nu public”. Oferă, în schimb, o splendidă experiență de lectură. Veronica D. Niculescu este unul dintre cei mai rafinați stiliști ai prozei noastre actuale – asta se vede în Spre văi de jad și sălbăție pe fiecare pagină.
2 februarie 2017
Povești, trenuri și omizi - trei apariții
Sînt în tren, am de parcurs iarăşi acest drum de 533 de kilometri. Aş fi putut să iau din nou avionul. Acum trei zile străbăteam distanţa asta într-o oră, privind furtuna de zăpadă din cer şi întrebîndu-mă dacă toţi fulgii aceia şuierînd pe lîngă aripă, luminaţi de un far alb, nu cumva stau pe loc, într-un nor. Imaginile care se perindă acum dincolo de geam sînt superbe. Am avut nevoie de ele. Un ocean de zăpezi, muşuroaie cu glugile moi, valuri albăstrii, indigo, aurii, copaci haşuraţi în tuş, urme de căprioare şi vulpi coborînd către ape, patru fazani, zăpadă viscolită doar de trecerea trenului, argintărie vie la geam, lişiţe cu pui pe Dunăre, sloiuri într-un văl violet. Sînt într-o poveste care nu are nici o legătură cu tot ce-am văzut aseară la ştiri. Distanţa dintre relatările reporterilor şi orele astea în care plutesc printr-un teritoriu de basm e distanţa dintre două realităţi care se îmbulzesc în aceeaşi realitate: doi pui de lup care s-ar muşca de spinare pînă la sînge, dacă ar rămîne pînă la maturitate în aceeaşi cuşcă prea strîmtă.
Povești, trenuri și omizi, o pagină în Dilema veche, la tema Distanțe, dosar coordonat de Ana Maria Sandu.
***
Refren de falsă primăvară în noul număr Literomania, unde apar texte noi în fiecare joi.
***
Splendida revistă ALECART de la Iași deschide ultimul său număr cu două cronici ample despre Spre văi de jad și sălbăție, scrise de Anastasia Fuioagă și Viviana Gheorghian, eleve în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, secția Filologie. Le-am citit cu emoție și le mulțumesc aici, sunt mai mult decât onorată de atenția pe care o acordă cărții și de felul în care știu să citească și să le povestească altora ce au citit. Sunt două dintre cele mai frumoase și exacte texte dedicate cărții. Așa cum am spus și la Iași, întâlnirea cu elevii-cititori de la ALECART e apă vie pentru un scriitor.
Revista poate fi descărcată integral aici. E doldora de texte interesante, e și o anchetă despre despărțirea de copilărie.
Povești, trenuri și omizi, o pagină în Dilema veche, la tema Distanțe, dosar coordonat de Ana Maria Sandu.
***
Refren de falsă primăvară în noul număr Literomania, unde apar texte noi în fiecare joi.
***
Splendida revistă ALECART de la Iași deschide ultimul său număr cu două cronici ample despre Spre văi de jad și sălbăție, scrise de Anastasia Fuioagă și Viviana Gheorghian, eleve în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, secția Filologie. Le-am citit cu emoție și le mulțumesc aici, sunt mai mult decât onorată de atenția pe care o acordă cărții și de felul în care știu să citească și să le povestească altora ce au citit. Sunt două dintre cele mai frumoase și exacte texte dedicate cărții. Așa cum am spus și la Iași, întâlnirea cu elevii-cititori de la ALECART e apă vie pentru un scriitor.
Revista poate fi descărcată integral aici. E doldora de texte interesante, e și o anchetă despre despărțirea de copilărie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)