Zăpezi. Şi deodată îmi amintesc cum, atunci cînd eram mică, îmi vîram picioarele în pungi înainte de-a mă încălţa. Nu existau cizme care să nu ia apă. La fiecare pas, pungile foşneau. Un pic mai tîrziu, începea clipocirea. Întîi în una, apoi în ambele.
Şi cazematele de zăpadă, şi igluurile, şi oamenii uriaşi, cu oală în cap, cu nas de morcov, cu o creangă pe post de mînă, cu viaţă de-o zi sau de-o oră.
E pustiu pe aici. Un băieţel gras, singur şi de bună voie, a pus mîna pe lopată şi-a curăţat aleea. Îl împing părinţii, bunica, pe drumul crunt al acţiunii cu scop practic. Nimeni nu se joacă de-a jucăriile care mor, nimeni nu se plictiseşte. În plictiseală pulsează ce-i mai intim din viaţă. În plictiseală şi-n foşnetul pungilor din cizme. Cizme care, invariabil, alunecau. Acum, cam prea siguri, cam prea fără griji, cam prea tropăind eficient, în linii drepte.
Un fel de armată de Şoareci A, tirani sclavagindu-se ei pe ei înşişi, în goana după caşcaval, din lipsă de B-uri.