Aniversarea de 1111 postări

Nu-mi plac aniversările absurde, cu zerouri în coadă pentru care n-ai nici un merit. Nu mă duc nici la nunți și botezuri, mă deprimă, n-am chinuit pe nimeni cu așa ceva și nu mă las chinuită nici eu.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.

Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.

Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.

Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.

These days

Liniștea dintr-un castron mic de porțelan, de-un alb nu tocmai imaculat, cu pereții subțiri. Plăcerea clipei în care îl ții în palme după prima spălare, înainte să fi mâncat sau băut cineva din el. Puritatea sa rece.

Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.

Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.

Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.

Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.

These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.

Cumințenia.

Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.

(foto: VDN)

Stick-ul cu cărți, lista, blocajul

Iar cărțile mele așteaptă.
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.

***

Despre scris și tradus - oul sau găina

Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.

Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.

Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.

Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)

Jurnaliere - Umbră eram, de mătăsar ucis...

Citeam duminică o povestire de Kawabata, erau chiar niște rânduri despre o pasăre și aripi, un cer albastru mi se reflecta perfect în ferestre și deodată mi-a lovit ceva puternic în geam. Am țipat și am apucat să îl văd - un porumbel cenușiu izbindu-se în plin în geam, ricoșând, dispărând. Ce bufnet oribil, care-ți strânge carnea pe oase. Am sărit din pat ca să caut porumbelul, nu era pe jos, dar nu era nici în zbor. Un stol dădea roată prin curte, păsările păreau tulburate de pocnitură, s-au așezat pe turnul cu ceas. Am sperat să fie acolo și el. Dar nu cred că era.
E prima oară că mi se întâmplă ca-n Foc palid, în primele rânduri ale poemului, și mi-am tot repetat „I was the shadow of the waxwing slain/ By the false azure in the windowpane”, sperând că totuși pasărea n-a murit.
Pe geam n-au rămas urme.
„Umbră eram, de mătăsar ucis/ De-azurul fals al unui geam închis...”

Crenguțele aduse din stivele de la marginea drumului au înmugurit, în curând o să apară frunzele. Salvează un copac. Care deja a murit.

Mă apropii de jumătatea traducerii, o splendoare de carte, impresionată de paginile cu turbina eoliană imensă, demontată și transportată ca un trup neputincios prin micul orășel de la malul oceanului - oasele albite ale unei creaturi masive, de mult dispărute, dezgropate acum. De scenele cu ape, barcă și pescuit. De felul în care pasajele curg la nesfârșit unul din celălalt, flux și reflux - și aici micile mele giumbușlucuri pentru ca totul să se lege la fel.

O hipersensibilitate. Ce e dureros - și mai dureros. Ce e strident - și mai strident.

***

Am adăugat pe marginea blogului rubricile Video și Audio, cu câteva înregistrări mai vechi sau mai noi de la lansări, emisiuni, lecturi.
La Audio, găsiți și înregistrarea lansării volumului Cad castane din castani de la Târgul de carte Gaudeamus din 2014, o reîntâlnire cu glasul lui Emil Brumaru. Înregistrarea îi aparține unei cititoare din public, care mi-a trimis acest link imediat după lansare. Îi mulțumesc.

***

Două traduceri proaspete stau să apară la Humanitas Fiction. Hemingway și cu mine de Paula McLain și Sonata Gustav de Rose Tremain. Detalii aici.

De asemenea, am mai tradus o cărticică din seria adorabilului Lama Lama de la Nemira, apare în câteva zile: Lama Lama și bunicii. O găsiți aici.

40 de zile

La 40 de zile.

Boltite-s toate uşile-n castelul
Unde Piticul intră plin de rouă,
În braţe cu lalele de tot felul
Şi-n mînă c-o căpşună pe din două
Păpată şi de el, şi de prinţesă.
Ca să îi prindă veşnic într-o ramă,
Ieşiţi din flori, păianjeni harnici ţesă
Scufie pentru dînsul şi-o maramă
De borangic, să-i fie ei podoabă,
Cînd va avea stăpîn şi blîndă roabă
O să-l primească noaptea în crivatul
Iubirii lor de-a lungul şi de-a latul
De-o să le tremure deasupra baldachinul
Adăpostind plăcerile şi chinul
Moale de-a-şi duce-n basmul scris destinul...

Ultima poezie a lui Emil Brumaru din Basmul Prințesei Repede-Repede, scris de noi împreună într-o primăvară ireală și publicat acum zece ani, la Polirom.

Azi toate lalelele sunt pentru tine, Pitic. Du-le la lumină și mai ia un pic din tristețea asta nesfârșită cu care m-ai lăsat.

*

Găsesc, către seară, într-unul dintre dialogurile noastre incluse în Cad castane din castani, replica lui:

Mi-ar plăcea despre mine să se spună: „În ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor şi recitirii la nesfîrşit a cîtorva (3-4) autori dragi... De obicei se uita, uluit, anotimpuri întregi, la aripioarele rechinicilor, un soi drăgălaş de animale feroce, lacome... S-a sfîrşit rotindu-se infinit, surîzînd, pe un fotoliu de computer. Rugaţi-vă pentru sufletul lui îndrăgostit de ciupercuţe...”

Tablourile - fragment de roman

Din primăvară mă îndeletnicesc și cu presatul florilor, fac niște tablouri simple și în esență strâmbe, caut să înrămez imperfecțiunea, greșeala – dar nu m-a întrebat nimeni ce mai fac, așa că n-am zis nimic, nici de presat, nici de cărți.
Port în geantă o foarfecă mică, pentru zilele când vreau să adun rămurele și ierburi.
Primul tablou l-am făcut în martie, din trei orhidee și o crenguță ruptă în două. Din orhideea pitică de la geam, am cules fiecare floare cât încă era frumoasă, aproape de momentul ofilirii. Le-am presat în dicționare, schimbând șervețelul la fiecare două zile, pentru ca paginile să nu se distrugă de la umezeală și florile să-și păstreze culoarea din miez – sunt albe, cu o pată ciclamen difuză în mijloc, concentrată pe petala de jos, ca o limbă. Apoi am cumpărat carton de culoarea oului de rață, lipici lichid, o pensulă subțire cu păr natural și o ramă. Nu aveam tijă cu care să unesc florile, căci orhideea vie încă avea nevoie de-a sa, așa că am pornit la vânătoare cu forfecuța. Era începutul primăverii, tufele nu făcuseră muguri, am găsit ușor rămurele subțiri și uscate. Cu una singură am venit acasă atunci, la prima încercare. După ce-am adunat tot ce-mi trebuia, am întins lucrușoarele pe măsuța de cafea, frumos aliniate, și, așezată pe canapea, m-am pus pe treabă.
Mai întâi am aranjat totul pe carton fără să lipesc, am pus semne cu creionul, apoi am tăiat și-am lipit: prima floare sus, a doua sub ea, ambele cu limbile ciclamen în jos și cu codițele îndreptate spre punctul unde aveau să pară prinse de rămurică. Apoi ce-a de-a treia floare, cu fața în jos. În clipa când pictam cu lipici fețișoara colorată a florii ținute între degete, am auzit-o limpede pe mama zicându-mi în ureche, de la sute de kilometri depărtare: „Stai, ai greșit!” Cum, adică, să lipești floarea cu fața în jos? Cum să-i mânjești petalele cu lipici și să-i expui dosul? Dar nu greșeam. Am lipit. Am așternut șervețelul peste floare și-am trecut cu palma pe deasupra, să se prindă bine pe carton și să nu se fărâmițeze.
Cea mai grea parte a fost fixarea rămurelei pe carton. Am rupt-o în două, am luat partea din vârf. M-am folosit de cel mai fin ac din casă și de-un fir negru de mătase. După ce-am reușit, am prins și cealaltă jumătate de rămurică, mai groasă, undeva în marginea dreaptă, lipsită de flori, chiar lângă ramă – „fără nici un Dumnezeu”, s-a auzit iarăși o voce, de astă dată mai slabă. Părea că vine din mine, însă știam sigur că nu e a mea. Am pus totul în ramă, am curățat geamul cu un petic de piele de căprioară și, după ce-am căutat un loc unde micul meu tablou să nu sară în ochi, l-am așezat sus de tot, pe un raft cu cărțulii în engleză.
Când mă uit din pat, petalele albe, ușor îngălbenite după presare, abia dacă se văd pe cartonul de culoarea oului de rață. Ceea ce se vede bine e miezul ciclamen, ca o pată întinată, dintr-o acuarelă. Și rămurelele frumos segmentate, cu noduri delicate, ca trase în tuș, una susținând florile, cealaltă aflându-se nu se știe cu ce treabă pe-acolo.
Dar floarea întoarsă cu spatele, aparent lipsită de miez colorat, e cea care-mi place cel mai mult. Seara, când aprind lumina, o umbră subțire îi conturează petalele pe carton și o face vizibilă. Iar ziua, dacă te uiți de aproape, vezi locul unde codița îi e prinsă ca un ac în spate acestui fluture cu șase aripi fragile, străbătute de nervuri alb-vineții.
Nu am greșit. Sau, mai bine zis, greșit e corect.
Orice orhidee ai privi pe un pervaz, ai să vezi că unele flori stau cu fața la tine și altele cu spatele. Iar cele care stau cu spatele privesc pe fereastră – exact ca și tine.
Mai sunt și unele care stau din profil, dar încă n-am îndrăznit să fac și eu una așa, ar trebui să decupez din petale, să creez forme noi, iar falsul acesta să imite realitatea. E greu.
Acum îmi doresc să fac un tablou cu un zid de casă, sau poate de magazie, încă nu știu, doar o ramă de fereastră alcătuită din rămurele rupte și fire de iederă curgând de sus până jos, într-o parte – îmi va trebui iederă miniaturală, știu deja cum o să rezolv. Undeva, pe pervaz, o să fie o pană albă, măruntă. Pasărea a plecat.
Altul o să fie cu o pajiște deasă, ierburi, multe ierburi, sălbăție și poate și violete, sau doar sălbăție și doar violete, fiindcă mă tem că anotimpurile diferite în care apar le împiedică să se întâlnească vreodată, iar în depărtare o să se vadă un copac, un copac mare care va fi reprezentat foarte mic, și neapărat în prim plan o să fie un petic verde călcat în picioare, ierburi frânte, violete culcate. A fugit un copil.
În altul aș vrea să fie o furnică. O și văd încremenită în mersul ei infinit, captivă sub sticla subțire.
N-o să lucrez decât câte-un tablou, rar, când o să am timp și o să-mi vină câte-o idee atrăgătoare; n-o să forțez, nu vreau ca preocuparea asta să devină obsesie. Am, totuși, altceva de făcut.
Mi-ar fi plăcut să mă întrebe de cărți. Dar n-au întrebat. Nu întreabă niciodată nimic.

- fragment dintr-un roman în lucru -

(foto: VDN)

Nimicurile mele

Prima oară eram în șoc, mi se părea că mai e mult până la data când eram invitată undeva ca să vorbesc de o carte și între timp o să-mi revin. Dar n-a fost așa. Habar n-am avut ce urmează. Totul e ca la carte, de fapt, pe etape. Vrei să sari peste una, îți rupi sigur gâtul.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.

Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.

Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.

*

Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.

Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.