Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.
Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.
Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.
Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.
These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.
Cumințenia.
Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.
(foto: VDN)
2 comentarii:
Toți pățim asta (mai mult sau mai puțin): ne luăm prea în serios. Problema e că unii / mulți rămîn așa (cu fețele de gips), noi ceștilalți cată să fim critici / autocritici, să ne luăm puțin și în rîs. Să nu mai punem atîta preț pe noi, dar să avem grijă ca prețul pus pe noi să nu scadă față de prețul pus pe ceilalți (oricare ar fi ei). Mă îngrozește „seriozitatea” semenilor mei. Un salut voios din Iași :)
Se primește salutul voios. Azi a fost o zi luminoasă. Am citit povestiri, apoi mi-am cumpărat o pernă și-am venit cu ea în brațe de la supermarket, gândindu-mă amuzată că ăsta era coșmarul meu recurent când eram mică: îmi iubeam așa de tare perna (cu un pitic brodat), încât umblam peste tot prin casă cu ea; noaptea, visam că am plecat cu ea la școală și râdeau toți de mine. Perna se umfla, îmi ieșea ca un aluat din ghiozdan, din bancă, din brațe... Mă gândesc că nu s-au schimbat prea multe; doar că azi mai râdem și noi de noi înșine.
M-a bucurat comentariul, e o pasăre rară, am vrut să dau inimioară, așa de rău m-a prostit facebookul. :)
Trimiteți un comentariu