27 martie 2019
Grădina Japoneză și miros de clei și lumină
Zilele când vin de la editură cu pachetul de cărți - scrise, traduse - rămân unele dintre cele mai fericite. Greutatea simțită în oase, o jucărie pe lângă tot ce a fost și s-a dus. Volumele foarte proaspete, abia ieșite din tipografie, luate în primire când încă miros a clei umed, a tipar, a hârtie tăiată, niciodată mai calde, niciodată mai febril răsfoite. Apoi cărțile se rostogolesc cumva singure în lume, și confortul e să nu mai fie nevoie de tine, tu ai lăsat acolo tot ce era de lăsat. Acum tragi de-un pachet și te întrebi ce-o să fie mai departe, deocamdată nimic.
În Grădina Japoneză, pe peluza de sub cireși, un copil chinez cere șalul femeii, femeia îl desfășoară de pe gâtul ei și-l înfășoară pe-al lui, fără grabă și fără cuvinte, așteaptă și fotograful, copilul e fericit. O să uite momentul acesta, dar o să rămână în el ceva din căldura, lumina, senzația că a fost ocrotit, auzit.
Spre capătul cărții dintr-o frază, cu o povestioară în gând, schițând pe furiș, departe de tot, cum îi stă animalului bine.
*
A apărut zilele acestea Sonata Gustav de Rose Tremain, v-o recomand, o carte foarte frumoasă, am tradus-o vara trecută cu multă ușurință și plăcere. Se lansează azi, din păcate nu voi putea fi acolo - nu voi putea fi la nici un eveniment public o vreme - dar sunt în fiecare cuvințel din carte. Evenimentul este aici, iar cartea aici.
A apărut și Lama Lama și bunicii, traducătorul e încântat că vede azi cartea la ochi, după trei săptămâni de la apariție - că tot vorbeam de bucuria pachetului cu cărți calde aduse acasă.
(Foto: VDN, în Grădina Japoneză, zilele trecute)
24 martie 2019
Pisiceli sofisticate - și două vidre
M-am întors ieri la una dintre marile mele bucurii și m-am înconjurat de pisici la Expoziția Felină SofistiCat. Da, sunt cuști și e aglomerație uneori la asemenea evenimente, dar e o șansă să vezi toate rasele la un loc, și ieri a fost bine, a fost una dintre cele mai reușite expoziții de animale vizitate vreodată.
M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...
Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.
Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?
***
Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.
Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.
M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...
Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.
Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?
***
Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.
Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.
23 martie 2019
Florile de după îngheț
Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată copacii atât de mult înfloriți. Aproape de casă, mă opresc în drumul de după-amiază și fotografiez, și vorbesc cu străini, și mă mir - după toate prin câte-au trecut, toți copacii ăștia care fuseseră complet îmbrăcați în stratul de gheață, uite-i grei de flori, au înflorit până și ramurile rupte, care atârnă aproape desprinse de trunchi și scăpate printr-o minune de la tăiere, ating cu capetele pământul, înflorite poate pentru ultima oară în viață, aproape strigând în plecăciunea lor dureroasă și amplă, cu toată frumusețea de care-s în stare. Nu, n-am mai văzut niciodată copacii așa înfloriți. Nu le simt mirosul, dar îi văd încă bine, și-n spate bat clopote și cerul e albastru. Lucrurile banale, care ne sunt cele mai prețioase averi.
12 martie 2019
Nimicurile mele - Creanga sau umbra
Cel mai greu în perioada asta a fost să tot refuz. Imposibile toate interviurile, ieșirile, întâlnirile.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.
Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.
Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.
Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.
Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.
Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.
Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.
Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.
Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.
7 martie 2019
O vară cu Isidor - tiraj nou
Al treilea tiraj al lui Isidor a pornit de ieri în lume.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.
O vară cu Isidor
***
A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.
O vară cu Isidor
***
A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.
5 martie 2019
Două luni
Lalele de piatră și gând pentru tine.
Ce mult se putea vorbi în șoc, la început, câte cuvinte, câte cuvinte, de parcă aș mai fi putut aduce cu ele ceva înapoi - și ce tăcere se lasă apoi.
Șalul meu de amărăciune, haina mea vie, îl țin strâns înfășurat pe mine în plimbări și te caut și-ți vorbesc.
Și eu ce fac, și eu ce să fac, ce să mai fac?, te întreb.
„Fă cărți, Fetițule.”
Fac.
Și deodată, pe dreapta, o căsuță în copac.
(foto: VDN - Iași, în iarna asta la MNLR)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)