29 decembrie 2019

„Trei surori” și noi, în pădurile noastre mici de mesteceni


Ultima duminică din an, m-am trezit târziu. Am rămas peste noapte în pădurea de mesteceni, cu cele trei surori. Cu Mașa, oftând după dragostea pierdută, cu Irina, o căprioară zbătându-se în flăcări, cu Olga, zicându-mi că viața nu s-a sfârșit încă - trebuie să trăim, să muncim.

Ce splendoare de spectacol a făcut iarăși Radu Afrim! „Trei surori”, la Teatrul Național București, cu subtitlul „Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, a avut premiera la începutul acestei luni, s-a jucat aseară, se joacă și azi. Radu Afrim scrie și rescrie, adaugă piese importante de puzzle la povestea surorilor, își imaginează și le scrie gândurile, le așază într-o lume modernă, într-un oraș de provincie din România, visând la Moscova lor, și mai îndepărtată astfel.

Mă uitam uluită aseară: dacă ai descompune spectacolul acesta de-o năucitoare energie în straturi, ai avea și-un spectacol de dans modern (ce Irină!), și unul de imagine și muzică, și un text complex - toate funcționează perfect și separat. Iar împreună fac bum! De mult n-am mai simțit atâta bucurie, trei ore de plăcere într-o lume care vorbește firesc cehoviană și afrimeză, cu actori de nota o sută (cum aș putea spune aici doar un nume, doar Marius Manole sau doar Flavia Giurgiu, când toți au umplut scena cu viață?), dedicați rolului până la cer. O lume unde totul e dureros de fermecător. Viu iarăși - așa te face să te simți „Trei surori”.

Mulțumesc, Radu Afrim!

Mai sunt trei zile din an, și-apoi de la capăt. Să trăim, să muncim, să suferim, în pădurile noastre mici de mesteceni...


(Foto: Ovidiu Moisin, Mihaela Tulea / tnb.ro)

24 decembrie 2019

Cărțile și poveștile mele din 2019

Cărțile apărute în 2019, ce-am mai scris, ce-am mai tradus.


Scrisul.
Senzația la capăt de an este că am lucrat la o singură carte, Toți copiii librăresei. Cartea pleacă la tipar în ianuarie, o pregătim în zilele acestea. Apare în colecția Ego.Proză, la Polirom. Niciodată n-am mai trăit o perioadă atât de lungă, atât de intensă, dedicată sută la sută unei cărți. Voi vorbi când va veni vremea.
Totuși, la început de an am mai scris o carte, mică, Harap Alb 2.0, continuarea poveștii lui Ion Creangă, apărută la FILIT.
Iar la capăt de an scriu întins la continuarea lui Isidor.
Am scris și povestiri, texte inedite mi-au apărut în revista Iocan, în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană de la Arthur, în manualul de Română de clasa a VII-a de la Art-Klett și în Caietul elevului.

Traduceri.
Am tradus o singură carte, la începutul anului, după care am reușit în sfârșit să mă opresc, să mă dau jos din roata care devenise năucitoare și să îmi văd doar de scris.
Oase solare, de Mike McCormack, roman recompensat cu International Dublin Literary Award în 2018, este în pregătire la Editura Polirom, apare în curând. Este cartea dintr-o singură frază, considerată o capodoperă stilistică - mi-a plăcut enorm, mi-a făcut o extraordinară plăcere să o traduc, mi s-a părut un excelent adio (probabil temporar) de la traduceri.
Traduceri apărute anul acesta: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov (Polirom), Sonata Gustav de Rose Tremain (Humanitas Fiction), Hemingway și cu mine de Paula McLain (Humanitas Fiction), toate lucrate anul trecut. Și trei cărticele pentru copii din seria Lama Lama de Anna Dewdney (Nemira).

Reeditări.
Excepțională vestea reeditării seriei Nabokov la Polirom. Dintre traducerile mele au apărut, la zece ani de la prima publicare, Ochiul, Disperare, iar Darul stă să apară. Plus o selecție de Povestiri în colecția Top 10+.
Două noi tiraje din O vară cu Isidor au fost tipărite în martie și în octombrie. Ne îndreptăm spre 8.000 de exemplare vândute.

Festivaluri.
A trebuit să refuz, nu m-am simțit în stare să ies în public în prima parte a anului (când am ieșit, am gafat), nici să călătoresc prea departe. Dar am fost la FILIT în toamnă și la SHORT, noul festival de proză scurtă din București, care sper să dureze.

Una peste alta, 2019 a început cum nu se poate mai rău în plan personal, dar cu cărțile a fost excepțional.
Abia aștept să văd Toți copiii librăresei și Oase solare în carne și oase, căci ele rămân pentru mine cărțile acestui an, cu ele mi-am petrecut cel mai mult timp, deși vor fi frumos aliniate la poză abia în decembrie anul viitor.

Crăciun fericit și an nou bun tuturor!

22 decembrie 2019

Unica religie, a frumuseții, a lor

Scriu zilnic, orice ar fi (dar ce să fie altceva?). Scriu zilnic un capitol, croiesc mai departe.
Nu cunosc bucurie mai mare, în singurătate, decât să scrii la poveste, fără gândul că o va citi cineva, fără gândul că o vei publica, dar știind că este dorită, așteptată, cerută.
A fost un an al scrisului, al unei singure cărți luni și luni, fără nici o zi în care să nu trăiesc în poveste. N-a mai existat un asemenea an.
La fiecare capăt de an, în micul jurnal pur tehnic al meu, notam obsesiv aceeași dorință: să traduc mai puțin, să îmi văd de scris. A durat ceva până să fie posibil.
În izolarea care devine uneori de nesuportat, în camera mică, cu ușa închisă, mi-au ținut companie păsările, florile, norii și muncitorii care reabilitează din greu o aripă a hotelului. Îi iert pe toți. Pe păsăroiul care mi-a bătut prea insistent în geam, chiar când sculptam un pasaj complicat, din anii '80 - căci el, cu atitudinea lui, îmi e muză acum pentru condor. Norii care mi-au furat privirea prea multe minute, când ieșisem doar trei clipe pe geam, să-mi alung starea de rău. Muncitorii și nesfârșitele răcnete ale lor, băi, băăăi, de la opt dimineața până seara la șase. Orhideele, care au înflorit ca niciodată de bogat, pentru a doua oară în an, parcă certându-mă că - tot scriind cu voioșie sub vălul meu negru - am uitat să mai cred în unica religie pe care sunt capabilă să o îmbrățișez cu tot sufletul, a frumuseții, a lor.

Au înflorit orhideele
pe după perdele
se-nsfioșează ca feele.

30 noiembrie 2019

24 noiembrie 2019

Veșnic singuri, la capăt

La scurt timp după ce îi murise mama, Ramona și-a găsit hamsterul mort. Într-o dimineață, colega ei de cameră, Ionela, a văzut că nu mișcă, l-a împuns cu degetul în spinare și a țipat de ne-a trezit pe toate - toate cele opt fete din apartamentul cu două camere, din căminul studențesc. Ionela nu mai simțise niciodată înainte răceala morții sub degete. Sub privirile ei uluite, Ramona a luat în brațe acvariul, s-a dus la toboganul de gunoi din capătul coridorului și l-a întors cu susul în jos. Hamsterul mort a dispărut într-o clipă. Și ea a putut să-și vadă de viață mai departe, cumva. Era important. Abia ce învățase cum se poate trăi după ce ți-a intrat moartea în viață. Se cufundase cu totul în caiete și cărți. Lua zece la toate examenele. Și lumea vorbea. Că așa nu e bine, că așa o să-și piardă mințile, că efortul e mare, că ar trebui să se menajeze cumva. Și că, ah, hamsterul merita o înmormântare ca lumea.

În primăvară, când am văzut că lucrurile nu se așază nicicum - forțată de binevoitori din toate părțile să ies, să vorbesc, îmi venea să vărs din greață de mine după orice ieșire -, mi-am acordat un an. Un an de doliu și de izolare și de evitat întâlnirile - îmi făceau foarte rău și cele mai inofensive ieșiri. Nimic nu e mai rău decât să fii forțat să faci conversație ușoară despre lucrurile care au nevoie să stea în sertar. Anul se apropie de final. Și simt o oarecare ușurare. Am trăit tot anul într-o singură carte. A mea. Am scris și am scris și m-am plimbat singură cât de mult am putut, am și călătorit mai mult ca oricând, când am simțit că statul pe loc este iad. M-am întâlnit cu oameni doar când nu s-a putut evita.

Ieri în târg, am schimbat câteva cuvinte cu M. C.. Singuri preț de câteva minute pe unul dintre coridoarele aglomerate, am îndrăznit și i-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea lui. Cum m-am sprijinit astă-vară pe „M”. Cât de mult m-a tulburat, cât de rău mi-a părut că n-o mai poate citi și prietenul nostru - i-ar fi plăcut. Îndoliat și el, după pierderea tatălui, mi-a spus câteva vorbe pe care știu că n-o să le uit niciodată.
Sunt întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec. Cu ochii în lacrimi, deodată, cred c-am văzut cum și privirea lui se tulbură, tremură sub văl, scânteiază. E greu de trăit după moarte. Scrisul mai reușește, mai salvează ici, colo, te mută în altă lume, te ajută să uiți că se moare, capetele de drum se deplasează, perspectiva se schimbă, iluzia e perfectă. Când scrisul ajunge însă la mal, când cartea în sine e salvată, e mare risc ca tu, autor, să te stingi. Acolo începe greul, din nou și din nou de la capăt. Veșnic singuri, în lumea asta unde nimic nu poate fi înțeles.

19 noiembrie 2019

Povești, noutăți la târg

Anul acesta nu vin la târgul Gaudeamus cu nici o carte nouă, nici n-am mai tradus nimic în ultima vreme, însă există mereu o excepție cât de mică, așa că am niște vești pentru cei mai tineri dintre cititori.


O povestire nouă, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, este inclusă în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană, din seria „Cărțile mele”, care apare zilele acestea la Editura Arthur. Cartea se lansează sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 11, la standul Editurii Art, în prezența câtorva dintre autori. Voi fi și eu acolo.

Am tradus două cărticele pentru copii, din îndrăgita serie Lama Lama, de la Editura Nemi (Nemira) - nu-i pot rezista lui Lama Lama, indiferent în ce aș fi prinsă, animăletele ăsta scump mă face să spun da oricărei propuneri. În plus, mă dau în vânt după tradus poezii cu ritm și rimă. Așadar, Lama Lama dor de mama și Lama Lama de Crăciun, proaspete, cartonate; le găsiți aici, alături de celelalte două care au mai apărut până acum.

Va urma. Pentru că lucrurile se petrec, de fapt, între târguri. :)

***

Concursul de manuscrise Polirom Junior

Aș vrea să le reamintesc celor care scriu literatură pentru copii și adolescenți că este în derulare a doua ediție a Concursului de manuscrise la Polirom Junior. Textele sunt așteptate până pe 15 decembrie, câștigătorul va fi publicat. Detalii, pe site-ul Polirom, aici.

16 noiembrie 2019

Un interviu în Adevărul

A fost o perioadă prin anii ‘90, chiar după Revoluţie, când au început să apară librării noi, edituri noi, reviste şi toate cărţile care nu existaseră în România. Atunci a urmat o perioadă de câţiva ani în care n-am mai citit ficţiune aproape deloc, eram însetată după tot ce descopeream într-o zonă nouă, inimaginabilă înainte. L-am descoperit, de exemplu, pe Cioran. Şi am zis, Dumnezeule, asta e ceva scris pentru mine! Cum făceam toţi, în cercul meu mic de prieteni. Eu lucram pe atunci la planşetă, într-un birou de proiectare. Şi aveam poza lui Cioran pe colţ, o poză emblematică, alb-negru, cu palmele strânse în jurul gâtului, o poză din mansarda lui şi afişată cam ostentativ acolo, pe planşeta mea; aveam în fond doar douăzeci şi trei de ani şi îmi tremura pământul sub picioare: ştiam că mi-am greşit drumul, că mă sufoc, nu ştiam cum şi dacă se va putea repara asta, purtam în sân ceva tendinţe suicidare şi câtă disperare, tot atâta entuziasm. Înţeleg că cei de Litere – mi-a spus cineva de curând – aveau un fel de dispreţ pentru cei care citeau Cioran. E ridicol. Cioran şi Beckett, prieteni buni între ei, rămân bunii mei prieteni. Îi poţi citi oricând, la orice vârstă şi în orice dispoziţie, e ceva esenţial acolo – e multă poezie, au şi umor nebun, de fapt, în carnea tragică a textului.
În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe Lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...

- Un interviu acordat la FILIT Cristinei Hermeziu și publicat de ea pe platforma de bloguri Adevărul, aici. De la poveștile copilăriei la popasul pe Lună de după Revoluție și la scrisul care te ajută să nu fii singur, dar te lasă de fapt mult mai singur. Și un pic despre noul roman.
Mulțumesc, Cristina Hermeziu.

4 noiembrie 2019

Short - Festival de proză scurtă

Săptămâna aceasta, timp de trei zile, în cinci orașe din țară, se desfășoară Festivalul de proză scurtă Short, organizat de Cărturești și curatoriat de Iocan.
Este al treilea festival de proză scurtă la care particip, am mai fost la Kikinda Short (Serbia, 2011) și la Festivalul Internațional de Literatură și Lectură din Bistrița (2016, ediție unică); festivalurile de proză scurtă rămân, totuși, o raritate.
O să citesc în prima seară de festival - am scos din cufăr o povestire mai veche, dar inedită, cu oameni și câini, periferii și centre.

Programul pentru București:

◼ joi, 7 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Matei Martin
Veronica D. Niculescu
Razvan Petrescu
Alex Tocilescu

◼ vineri, 8 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Marius Constantinescu
Cristian Teodorescu
Iulian Popa
Tudor Ganea

◼ sâmbătă, 9 noiembrie, ora 12:00, Cărturești Carusel
moderator: Dana Mischie
Diana Geacăr
Adela Greceanu
Bogdan-Alexandru Stanescu


Detalii în evenimentul de pe FB. La fel puteți găsi programul pentru Timișoara, Cluj, Iași, Chișinău.

2 noiembrie 2019

Isidor reînnoit, al patrulea tiraj

Cel de-al patrulea tiraj al lui Isidor a ieșit din tipar, cartea se află din nou în librării și la editură.


Este momentul să reamintesc astăzi că „O vară cu Isidor” n-ar fi existat fără propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, editor și prieten, care m-a invitat să scriu o carte pentru colecția Junior, inventată de el, unde erau publicați până atunci doar autori străini care se răsfățau scriind și câte-o carte pentru copii și adolescenți.

Tot lui Bogdan îi datorez multe altele. Toate traducerile din Nabokov - fiindcă el a înființat seria de autor Nabokov la Polirom și m-a primit acolo și pe mine cu traducerile mele, acum aproape 12 ani; toate traducerile din Beckett - fiindcă el personal mi-a făcut propunerea uluitoare să traduc; Isidor, cum ziceam - pe care n-aș fi scris-o fără invitația lui; și multe altele îi datorez și îi mulțumesc iarăși astăzi, în cotlonul meu semiumbrit, pentru toate acestea, dar mai ales pentru încrederea pe care nu mi-a mai arătat-o aproape nimeni atunci, la început. Au fost întâmplări de schimbat viața. Cum să nu te oprești și să mulțumești, în ziua în care te uiți la biroul lăsat gol de editorul tău preferat?

Am plutit toată ziua în tristețea asta, că a plecat B.A.S. de la Polirom. O tristețe egoistă. Care mă poartă înapoi, la ce-am făcut împreună, numai și numai datorită lui.

30 octombrie 2019

Dansând și murind cu „the others”

Cel mai mare dușman al imaginației (și al scrisului) este faptul că suntem permanent întrerupți de ceilalți – „the constant interruption of others”.
O ascult pe Joyce Carol Oates spunând asta, într-o dimineață de toamnă. Eu sunt în camera mea, la biroul unde-mi petrec multe ore pe zi, cu ușa închisă, iar ea îmi vorbește dintr-un pătrățel colorat, de pe ecran. Face un soi de reclamă unui curs de scriere creativă.
Tocmai am încheiat de scris o carte. Mi-a ieșit lungă, cea mai lungă dintre cărțile mele, un roman care m-a lăsat epuizată, fizic și emoțional. N-am bănuit, când am început să scriu, că o să îmi permit un asemenea maraton, că n-o să fiu întreruptă, că n-o să mă întind iarăși pe ani de zile, furând câte o săptămână o dată, alte trei zile o dată, furând seri, dimineți. Da, iată minunea: am putut să scriu aproape șase luni neîntrerupt, la aceeași carte, cap-coadă. Am trăit în poveste ca în singura realitate, m-am mutat acolo cu totul, în România anilor ’80, în orașul meu natal, am devenit o librăreasă imaginară, cu opt ani mai mare ca mine, am vândut jucării și cărți la tejghea, m-am îndrăgostit de un ceasornicar, am jelit după un copil dispărut... Nu o să intru în alte detalii acum. Mă întorc la Joyce Carol Oates.
O privesc vorbindu-mi din pătrățelul colorat și îmi dau seama că ea este singura mea prietenă adevărată de acolo. Am redeschis Facebook de vreo zece zile, după niște luni bune în care l-am ținut închis. De ce-am făcut-o? Ca să postez coperta unei cărticele micuțe, un basm nou apărut, ca să mulțumesc astfel editurii, ca să ajut cu anunțul, ca să fiu prezentă un pic, dar și ca să încerc să pricep iarăși realitatea, realitatea de aici, după jumătatea de an în care am trăit numai în realitatea din carte...
Mă scutur, trezită subit. În minutul de după vizionarea scurtului film despre scris și moartea imaginației, mâna se duce cuminte, știe ea bine ce face, se supune până la urmă dorinței, și din trei click-uri îmi închid iarăși contul. Se face liniște – înăuntru, afară. Și viața prinde să curgă iarăși în cel mai firesc ritm al ei.

(fragment dintr-un text proaspăt, scris pentru un volum colectiv coordonat de Cristina Hermeziu, to be published la Editura Polirom)

23 octombrie 2019

Creangă 2.0, reacții

Am citit toate cărțile apărute în colecția „Creangă 2.0” chiar la Iași, în hotel, în timpul FILIT, curioasă ce-au făcut ceilalți scriitori, cum au ales să continue povestea lui Creangă. Totul era la alegerea noastră, povestea în sine, limbajul, acțiunea... Mi-a plăcut diversitatea pe care-am văzut-o.

Încep să apară reacțiile. În Ziarul de Iași, Cătălin Hopulele scrie despre toate cele cinci cărți. Mă încântă ce-a observat la Harap Alb al meu - exact asta mi-a fost intenția, să scriu pentru copii, nu pentru mine, și mai ales să leg bine poveștile, lumile, așa încât cele două povești să poată fi citite sau chiar publicate cândva împreună, fără să apară o fractură între ele.

Harap-Alb îşi continuă aventurile

Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea Veronicăi Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii.


Întregul articol, despre cele cinci cărți, aici.

21 octombrie 2019

„Something old and something new”: Nabokov, Isidor, castane - reeditări și aniversări

E o toamnă bogată, aduc mereu în casă castane și pachete cu cărți. Editări, reeditări, tiraje epuizate, aniversări. Poate mai e cineva interesat de asemenea lucruri.

Se reeditează Seria de autor Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. La mai bine de zece ani de la prima lor apariție, sunt retipărite și primele mele traduceri din Nabokov: au apărut deja Ochiul și Disperare (Opere 5, Opere 6, ediția 2019). Nu am cuvinte să spun cât de mult mă bucură că s-a reușit această reeditare, deloc ușoară. Sunt cărțile datorită cărora m-am apucat de traduceri literare și la care mă întorc permanent: când sunt sufocată de propuneri nepotrivite, îmi reamintesc de ce am intrat în povestea asta - din îndrăgostire. În curs de apariție este Scrisori către Vera (ediția 2019), probabil una dintre cele mai bine vândute din serie, traducere dublu premiată.

O vară cu Isidor, aflată la al treilea tiraj, este din nou epuizată la editură - se mai găsesc doar cele câteva exemplare rămase pe ici, pe colo, prin librării. În curând se va trage un nou tiraj. Vorbim, la Polirom Junior, de tiraje duble față de cele din colecțiile unde se publică literatura română. Nu o să spun cifre. Sunt uluită.

Cinci ani se împlinesc zilele acestea de când a apărut cartea de dialoguri cu Emil Brumaru, Cad castane din castani. Ultimele exemplare sunt disponibile pe site-ul editurii. Este vorba de primul tiraj, care așadar va rămâne și singurul. În toamna când a apărut volumul, înfloriseră castanii pentru a doua oară.

Basmul Prințesei Repede-Repede a împlinit zece ani de la publicare. Cartea este epuizată de mult. Am dorit pe rând să o reedităm, cu alte ilustrații, dar n-a fost să fie, mereu s-a întâmplat ceva - ca în basme, când apar fel și fel de obstacole, ba un spân, ba o cotoroanță. M-am gândit totuși să-i marchez aniversarea aici. Este marea mea tristețe că n-am reeditat cartea când ar fi trebuit. E prea târziu să ne mai jucăm cu ediții noi, în lipsa unuia dintre autori. Probabil o să rămână unica ediție aceea, cu ilustrații bizare, de găsit doar în anticariate. Pentru mine, exact așa este prețioasă.

Deocamdată atât.

20 octombrie 2019

Pitești - locul de sub locuri


Nu merg la întâlniri cu foștii colegi, dar m-am dus la întâlnirea cu mine.
Am revăzut Piteștiul natal după opt ani, însă în trenul care mă ducea acolo, în dimineața cețoasă, am avut o revelație: mi-am dat seama că erau exact douăzeci de ani de când nu mai străbătusem drumul acesta, dinspre București spre Pitești, drum pe care l-am bătut cu anii, în facultate și încă niște ani după. Ultima oară când am văzut Piteștiul, în 2011, am venit din Sibiu.

Orașul. Sub pielea schimbată, încărcată, distrusă și grosolan machiată - mult plastic, prea multă culoare, prea mult comerț, prea mult fărâmițat spațiul, vândut centimetru cu centimetru, astupat cu termopane, cu bannere, chioșcuri, tarabe, gălăgie teribilă și multe, mult prea multe mașini... - am regăsit ici și colo câte-un loc esențial, nu că locul ar mai fi existat, fiindcă aproape nimic din ce-a fost nu mai există, ci fiindcă este în fiecare asemenea loc o cruce invizibilă, un marcaj personal: aici a fost librăria - te oprești, stai ca stâlpul pe trotuar, deși acum aici e farmacie -, aici a fost fereastra pe unde scotea capul motanul, aici a fost redacția, aici a fost institutul, aici a fost valea verde, nu mai e, dar e sub stratul de construcții, sapă în amintire și-ai să o găsești.

Orașul, pe scurt, e un haos. Mi s-a părut și agresiv, mult mai agresiv în centru și decât Bucureștiul în zonele pe unde nu prea calc.
Și totuși, m-a topit. A cincea călătorie din an, atât de mult amânată, a fost cea mai răvășitoare experiență posibilă. De trăit neapărat de una singură, fără posibilitatea să deschizi gura și să spui cuiva ah.

Din loc în loc, ca în basme, mi-au sărit în cale cunoscuți, unii chiar cunoscuți, dar alții arhi-necunoscuți, care mi-au spus, care-au avut grijă să-mi spună, cine-a murit și cine mai trăiește, dar mai ales cine-a murit e întotdeauna o veste.
Cu toți morții în spate, m-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus, la deal și la vale, și în ultima dimineață, devreme, care era de altfel și prima dimineață (fiindcă n-am stat decât 27 de ore), am ajuns în Trivale. La ora opt, strada era neîncepută, ca apa, plină de frunze, și se auzea cum cad ele, tot cad, și era ceață și o lumină de aur pe coastă; de-acolo chiar n-aș mai fi plecat niciodată: singurul loc unde nu s-a schimbat nimic, nici o piatră.


Iată de ce nu mă duc într-un loc când îi scriu o poveste. Locul din mintea mea e mult mai viu și mai adevărat decât realitatea, săraca.

Librăria copilăriei mele arată așa, ca în poză.
Dar realitatea de fapt n-are cum să fie asta și nu e asta; e cea din poveste, e librăria vie și veșnică din noua mea carte. Eu văd acolo librăreasa mea, cu opt ani mai mare ca mine, firul de mușețel ițit din piatră seacă, și ea ieșind cu ibricul spre seară, udând buruiana când nimeni n-o vede, de parcă ar uda un mormânt de copil.

17 octombrie 2019

„Îngerul înnămolit”

Acum 12 ani, în toamna lui 2007 - pe la final de septembrie - începeam blogul ăsta, neștiind exact ce-o să fie.

Prima postare se numea „Îngerul înnămolit”
și zicea doar că
„Era o astfel de zi”,
cum au mai zis multe altele apoi,
la fel cum și mulți îngeri au urmat după aceea,
s u t e, risipiți pe aici sau în rezervația de dincolo,
și pitici, și balauri, și fabrici de rouă.
Fotografia care însoțea postarea
era făcută la Budapesta, în vară,
la festivalul faimos de pe insulă,
unde o ascultasem pe Sinead O'Connor,
între fete cu cizme de cauciuc colorate,
plouase, era plin de noroi,
îmi cumpărasem o brățară
și-un cufăr mic de argint, prins pe o curelușă de piele,
pe care nu l-am păstrat
și tocmai de asta
e veșnic.
Terminasem de scris un volum de povestiri,
încă nu tradusesem nimic,
mă pregăteam să scriu chiar aici
- deși nu știam -
un basm cu turnuri și drumuri
și-un șnur nesfârșit de dialoguri
adunate și ele târziu - nu prea târziu -
într-o carte.
Acesta a fost cel dintâi înger.


Mi-e tot mai greu să scriu aici, nu prea mai găsesc rostul, destinatarul, dar anul ăsta am scris mai mult ca oricând. Dacă aș fi știut în primăvară în ce intru, cât de solicitant o să fie, cât de epuizată o să ies și cât de târziu, aș mai fi început?
Păi, da, tocmai de aceea.

Am uitat și să fac fotografii. Va trebui să scot aparatul mare din sertarul de jos, să îi încarc bateriile, să îl curăț temeinic, să pornesc iar în plimbări. Măcar fiindcă sunt iarăși zile cu ceață. Ceața-i frumoasă, i-am zis.

1 octombrie 2019

Dragă bestsellerule

La doi ani și ceva de la apariție, O vară cu Isidor este bestsellerul meu absolut. Și se pare că nu doar al meu... Îl văd unde și cum nu mă aștept, deși cartea trăiește în lumea ei și eu într-a mea. Săptămâna trecută, figura pe locul 2 în Top 10 Fiction al Editurii Polirom, după Iubirile croitoresei de Maria Duenas, săptămâna aceasta staționează, e tot pe 2, deși peisajul din jurul lui s-a schimbat un pic. Nu știu ce face Isidor, zboară de capul lui, pe trasee de el cunoscute. O fi și apropierea FILIT, o fi și manualul cu povestea ursulețului, chiar nu știu. Știu că eu scriu cu totul altceva în ultima vreme, dar s-ar putea să fiu tentată să îi fac un frățior.
Mulțumesc, copii & părinți!

11 septembrie 2019

„Harap Alb 2.0” - o continuare a poveștii


Am acceptat cu multă bucurie, astă-iarnă, să scriu continuarea unei povești de Ion Creangă, la invitația organizatorilor FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Am ales „Povestea lui Harap Alb”, iar rezultatul este această carte, „Harap Alb 2.0”, care va fi lansată la festivalul din Iași (2-6 octombrie), alături de celelalte patru din serie.

Cărțile apar la Editura Muzeelor Literare Iași.
Detalii despre colecția Creangă 2.0, în comunicatul de presă, aici.

***

La FILIT
- Voi avea o întâlnire la Colegiul Național Iași, miercuri, 2 octombrie, orele 12-14, în cadrul programului „Scriitori printre liceeni” - invitați: Jan Willem Bos, Veronica D. Niculescu; coordonatori: prof. dr. Antonina Bliorț, prof. dr. Gabriela Petrache.
- Voi fi la „Casa copilăriei”, joi, 3 octombrie, Palatul Copiilor din Iași, orele 12-14, moderator: Ovidiu Mihăiuc, coordonatori: prof. Alina Bendescu, prof. Ilie Constantin Corneliu.

8 septembrie 2019

„Cum e lumea” - Un ursuleț de manual

La început de an școlar, după o vară tăcută, vin și eu cu o veste.
A apărut manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, de la Editura Art, câștigător al licitației din acest an, unde o povestire semnată de mine este textul de bază pentru prima secțiune.
„Cum e lumea” este un text inedit, scris anume pentru manual toamna trecută, la invitația autorilor - care au lucrat vreme de exact un an pentru alcătuirea acestei cărți. Lor le mulțumesc, emoționată și impresionată de rezultat, și sper ca pentru copii întâlnirea cu ursulețul Bianca să fie una plăcută. Am scris cu gândul la cititorii micuți cărora le-a plăcut O vară cu Isidor.

Mulțumiri autorilor: Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman, Horia Corcheș - mai cu seamă celui din urmă, care s-a ocupat de întreaga secțiune 1 a manualului, precum și de caietul elevului, unde se află o continuare a poveștii.

Manualul va fi disponibil aici și poate fi răsfoit în versiunea digitală aici.

Câteva imagini, doar cu începutul povestirii și primele lecții de pe marginea sa. Sunt atât de fericită că este Sibiul acolo, cu Dumbrava, cu Parcul Sub Arini și cu Valea Aurie!




24 iulie 2019

Azi

La capătul cărții - primul draft este gata - povestea face clic și se încheie rotund - cu o lebădă în cuib.


(foto: VDN)

13 iulie 2019

Nu cunosc nebunie mai dulce

Scriu zilnic, sunt deja foarte obosită, dar scriu, dimineață de dimineață. Seara uneori ies și mă plimb singură, mă gândesc mai departe, țes drumul, știu unde trebuie să ajung, drumul e cu obstacole, uneori îmi pun singură piedici. Trăiesc mult mai mult în lumea din carte decât în asta, de afară. N-am mai trăit un asemenea maraton. Nici o carte nu seamănă cu alta, de fapt. Pe de o parte, mă vait în zilele în care nu-s în stare de nimic. Pe de alta, mă îngrijorez când scriu cu prea multă ușurință. Una peste alta, nimic nu mă ajută mai mult să trăiesc. Acolo, nu aici, dar e trăit și e rămas cu răsuflarea tăiată, de efort, de emoții, de epuizare, de bucurie...

Plimbările. Muzeele. Chiar și fotografiile de pe un gard. Totul mi se oferă în valuri generoase aici, numai și numai pentru lumea de acolo, a librăresei mele, a copiilor mei, a anilor duși, plini de miez și de sens abia acum - trăiesc zi de zi în viețile personajele mele, iar ele trăiesc doar fiindcă viața mea se duce cu totul într-a lor.

Rândurile lui Noica despre vacanțe, din întâmplare ieșite chiar azi în cale:
Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s‑a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută.
Când doi prieteni se întâlnesc, după vacanţă, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? şi atunci, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni şi întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni cel puţin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu „unde ai fost“; ci „până unde ai fost?“, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanţei, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale fiinţei tale? În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti oare destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adâncit sufleteşte, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze?


Gândul se duce și la Murphy al lui Beckett, la discuția despre cine ești și ce faci, cât din ceea ce faci înseamnă ce ești.
Când scrii o poveste, când ea înseamnă totul pentru tine, câteva luni de zile extraordinar de intense, la prima scriere, atunci chiar ești ceea ce faci. Sau devii ceea ce faci. Nu cunosc nebunie mai dulce. Când ies din casă, pe la orele prânzului, și merg pe străduțele astea fredonând cantilena din cartea care încă nu există, care e pur și simplu viața mea, la modul cel mai concret și mai simplu, fac eforturi în prima jumătate de oră - ca la ieșirea de la cinema - să pricep ce e trotuarul pe care calc, ce e gardul viu pe care-l mângâi din mers, ce e cu omul care se grăbește încolo și-ncoace, cu lumina puternică, albă, a acestui oraș, și mă străduiesc ca, până ajung în piață, de unde-mi iau cireșe, pepene galben sau brânză, să înțeleg iarăși cât de cât lumea de-aici, care pare întru câtva reală, dar n-are nici un fel de legătură cu realitatea.


(Gunoi frumos, foto: VDN)

5 iulie 2019

Bucățică smulsă

Ah, ce mult mi-a plăcut Constanța, cu ruina ei, cu frumusețile ei. Și Muzeul de Artă, în care am rătăcit două ore, la amiază, și plaja Modern, lată, lină, de puteai să intri în apă o sută de metri, că tot puțin adâncă era, cu nisip fin, curățat zilnic, și destul spațiu cât să nu te înghesui în alții, cu cearșaf direct pe jos. Șezlongurile erau departe, ca și cum nu erau... Și se construiau scenele și decorurile pentru Neversea, erau corăbii imense de lemn, de parcă lucra Noe lângă noi, și fel și fel de carusele, ne plimbam pe malul apei până dincolo de ele, spre deal, ca într-o lume bizară, și plin de pui de pescăruș peste tot, în zbor, în apă, în câte o barcă... Casele monument din orașul vechi, pe toate străduțele, dus și întors, splendide, distruse... Și un festival al înghețatei, în toată piața, cu tonete, cu copii...

E liniște, este, dar și o tristețe bine așezată în toate. Trebuie să ne oprim din alergat, să ne uităm cu grijă la firicelul de viață. Nici eu nu știu, de fapt, și poate de asta stau deoparte și nici scrisorete n-am mai scris de-atâta amar de vreme. Am scris niște povestiri bizare, cred. Ieri am întins toate foile pe pat, din toate dosarele diferite în care se strâng ele, textele, și L. a zis: dar ăstea nu-s nepublicate, nu? Păi, ba da, sunt nepublicate. E ca la nebuni. Tot ce n-am vorbit e acolo. Nu știu de unde vin. S-au adunat în timp și n-am simțit nevoia să le dau, nici nu sunt gata. Mă cuibăresc în ele, sunt ca tufele în care se ascund păsările noaptea.


(Pui de pescăruș în Constanța, foto: VDN)

25 iunie 2019

Au zburat pescărușii

Ieri au zburat puii pescărușilor.
Este al treilea an în care urmăresc toată povestea.
E ca și cu limbile străine. Cu cât știi mai mult, cu atât înțelegi că rămâne o limbă străină - că știi foarte puțin.

0. În primul an, pescărușul căruia îi spunem Gregoire - fiindcă pescărușii sunt păsări gregare - a făcut cuib, dar n-a avut nici un pui. Un ou, abandonat. Lipsa experienței, nu știu. Așa că nici nu pun la socoteală anul ăsta. Să-i zicem anul zero.
1. În primul an adevărat, două ouă, un pui. Un al doilea pui n-a trăit, deși a ieșit din ou.
2. În al doilea an, trei ouă, doi pui. Al treilea pui n-a trăit. În anul acela, un accident oribil, și pasărea mamă s-a întors după o absență de vreo două zile cu un picior retezat. A urmărit creșterea puilor de la distanță. Nu mai putea fi pereche și mămică. Cei doi pui au fost crescuți de Gregoire, singur. Păziți, hrăniți, învățați să zboare. Dedicație totală, nu credeam că o va scoate la capăt. Este o muncă și o luptă teribilă, un minut de neatenție aduce dezastre. A ieșit epuizat din toată povestea, dar victorios.
3. Anul acesta, trei ouă, trei pui. O pereche nouă, o pescărușă tânără și foarte activă. Trei luni de muncă. O lună de clocit ouăle, două luni de când au ieșit puii din cuib și până au zburat. Ieri dimineață! De fapt, pescărușii învață să zboare de pe la ziua 35, însă comportamentul e diferit la păsările născute pe blocuri față de cele născute pe-un țărm. Aici, la cei din orașe, există teama să nu cadă. Așa că toate exercițiile de zbor se desfășoară pe terasă - terasa e țărmul lor, sau poate un cuib larg, între blocuri. Desprinderea de terasă e grea. La ei, ca și anul trecut, plecarea a fost în ziua 57.

M-am gândit de multe ori că aș putea scrie în detaliu despre viața unui pescăruș, de la ivirea din ou până la primul zbor de pe terasă. Dar nu despre scris e vorba aici. Sunt un observator pătimaș. Mi-a plăcut să observ. Povestea e atât de complexă... Fiecare zi aduce ceva nou, ceva interesant, ceva inimaginabil. În lungul șnur al zilelor, totul se repetă și nimic nu se repetă. E fascinat felul în care păsările își hrănesc puii, și-i educă, îi învață să zboare: dezvoltă o rețea muzicală, stratificată, de jos până sus, și mai sus, pentru ca puii care zboară doar pe terasă să capete curaj și să plece. Comunicarea lor e fascinantă. Nu există sunet fără sens. Urmărindu-i, pricepi de ce sfatul ornitologilor este să lași puii de pasăre căzuți acolo unde sunt, să-i pui doar într-un loc ferit, unde-i vor putea auzi și ajuta părinții. Omul nu e capabil să crească o pasăre așa încât pasărea să devină pasăre.
Închei, deși n-am spus mare lucru - poate o să vină și ziua în care să pot scrie cu adevărat despre cele 90 de zile în care un ou verde pestriț devine un pescăruș care zboară peste blocuri.

Acum păsările au plecat, dar sunt încă undeva în preajmă, aud uneori întreaga colonie cântând, și mă bucur că Gregoire vine tot pe pervaz să stea la umbră, la amiază, când e cel mai greu, să își tragă sufletul, să bată în geam, să întrebe ceva, să spună ceva... Un pui doarme undeva pe hotelul înalt din față, altul e hărțuit de ciorile grive - groaznice păsări, un coșmar, ieri au atacat puii în zbor, deși pescărușii sunt deja de două ori mai mari ca ele - iar altul cred că este pe bloc. Sper să se reunească toți trei în curând: Fred și Barney și Michiduță. Michiduță, cel mai mic, s-a dovedit a fi o fetiță - și ea e cea care a zburat prima de-aici, s-a înălțat într-o spirală tot mai largă și mai înaltă...


(Pescăruși de București, foto: VDN)

14 iunie 2019

Biografii și bălării

Și Nabokov, și Beckett au avut parte de biografii excelente abia după câte-o mare porcărie care li s-a întâmplat la capitolul ăsta.
Biografia lui Nabokov, scrisă de Brian Boyd, în două volume consistente, tratează viața și opera, pas cu pas. Biografia lui Beckett, scrisă de James Knowlson, la fel. Sunt biografiile „autorizate”, cu participarea familiilor, cu documentare zdravănă, scrise de cunoscători ai operei, aleși chiar pe criteriul ăsta, al apropierii de cărți...
Înainte de Knowlson, în cazul lui Beckett, a fost o primă biografie scrisă de Deirdre Bair, publicată în 1978 (deci minus 11 ani din viața lui Beckett - care a detestat-o). Beckett a fost abordat de James Knowlson în mod repetat, iar în 1989 a zis în sfârșit da - dacă cineva trebuia să scrie, și se părea că nu mai există scăpare, „măcar să fie cineva care îi cunoaște opera bine”.
La fel, în cazul lui Nabokov, Brian Boyd a fost ales tot fiindcă era în primul rând un bun cunoscător al operei. Accesul la viețișoară are loc doar prin cărți, nu altfel. Și la Nabokov, înainte de biografia autorizată a existat o catastrofă de carte: biografia scrisă de Andrew Field. Cartea, care i-a oripilat pe cei din familia Nabokov și pe toți cei care știau cât de cât ceva despre ei, era, după cum zicea Vera Nabokov, revoltată: „o carte plină de banalități despre un om care n-a scris un rând banal”. S-au scris tone de maculatură, cu minciuni și interpretări aberante, despre familia asta. Dar există și o biografie excelentă a Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff. Acum, cititorii lui Nabokov știu să distingă gunoiul de aur. S-au tradus și citit cărțile, romanele, poeziile, eseurile, scrisorile, se cunosc detalii de viață...
Azi m-am bucurat să dau într-un comentariu de simpla părere a unui cititor despre biografia lui Andrew Field, una dintr-o mulțime cam la fel: „Nabokovians know how much crap there is in this book. Nabokov hated it. Only Nabokovians should read it, just for shits and giggles.”

„Literature is Love” - așa începe un capitol din „Disperare”. Iar eu am scris asta azi din dragoste deja mărturisită, pentru o anumită literatură, a lui Nabokov, a lui Beckett, și pentru ei ca oameni, și cu un strop de disperare și cu multă tristețe.

Din Beckett am tradus 850 de pagini. Din Nabokov, 2.870. De citit, am citit toate aceste mii de pagini despre viețile lor. Mi-am zis că am dreptul la un pic de tristețe. Pentru cei interesați, care vor înțelege.

4 iunie 2019

Fără traduceri anul acesta. Lentoare - și cărțile-s oameni

Fără traduceri anul acesta

Mi-am propus ca anul acesta să nu traduc. Nimic.
Mai sunt vreo două romane traduse încheiate, care o să apară când le vine vremea, când le vor face editurile. Însă nu voi mai traduce nimic nou, cel puțin până la capătul anului. Poate și după.
Primesc în continuare propuneri, unele nu mi se potrivesc deloc, sunt cărți pe care nici nu le-aș citi - de ce le-aș traduce? Sunt cărți care îmi îmbolnăvesc și-mi omoară scrisul. Care mă anihilează preț de trei, patru luni. Trei luni înseamnă un sfert dintr-un an. Patru luni înseamnă o treime de an. Ce de tristeți într-o matematică simplă. Când traduci, n-ai loc de nici o poveste de-a ta, n-ai loc de nici o virgulă din tine, te pierzi într-o lume și-ntr-un limbaj străin - și cam contează ale cui sunt acestea. Pentru Beckett, pentru cei foarte buni, merită să te anulezi, să te suspenzi, este de fapt o îmbogățire la capătul drumului; dar în cazul unor autori de cărțulii simți pur și simplu că mori îngropat de viu, sufocat. Contează cui îi dai acele luni ale tale, acei ani ai scrisului tău.

Sunt încântată când traduc ceva ce îmi place și sunt și mai încântată când pot trăi fără să traduc, doar din drepturile de autor, din colaborările care au legătură cu scrisul. Sunt mulțumită că se poate. Traducerea de cărți e povară atunci când cartea nu ți se potrivește, când scriitorul pe care-l traduci dându-i fiecare ziulică a ta nu-ți dă ție nimic în schimb - în afara plății pe traducere, prevăzută-n contract.
Sunt un om care scrie și care a ales la un moment dat să traducă o carte care i-a plăcut foarte mult. Apoi alta. Când începi să fii sufocat de oferte care n-au legătură cu tine, trebuie să te poți retrage cumva. Nu vreau să fiu harnicul muncitor dintr-o industrie gălăgioasă. Și nu sunt.
Ce efort, câte explicații nocive doar ca să poți rămâne ceea ce vrei tu să fii.

Scrisul. Am cărți încheiate și cărți în lucru - sunt în plină îndrăgostire, e plăcut și e chin. Îi sunt recunoscătoare oricărui om care-mi cere o carte sau doar o poveste. Care mă invită și mă așteaptă să scriu. E ceva nespus de prețios treaba asta. În peisajul ăsta, iau orice propunere de traducere ca pe-un atac mișelesc! :)


Lentoare - și cărțile-s oameni!

Și, dacă tot vorbim de industria colorată și gălăgioasă, agitată, o să spun și eu, la capăt de târg, deși aș putea să o spun în oricare dintre zile, cât de rău îmi fac listele și turnurile de cărți, acele turnuri imense de volume așezate la poză, într-un soi de citit-împotriva-naturii, teancuri și liste de cărți de citit sau citite într-o lună sau într-un an, niște oribile simboluri ale grabei, niște fluturări de coperte, dovezi ale lipsei de atenție, de dragoste, de fidelitate, de conștiinciozitate, ceva ce mă îngrozește de-a dreptul. Am văzut turnuri de cărți „citite luna asta”, în care una dintre cărțile acelea nu putea fi citită cu adevărat într-o lună - ah, iar numele autoarei acelei cărți era scris greșit, de două ori la rând. Dacă nici numele n-a fost citit bine, e lesne de priceput ce s-a ales de cartea groasă, scrisă în vreo șapte ani și expediată în trei zile. Liste în care cărți excepționale erau puse la zid cu „nu mi-a plăcut”, deși era clar că n-a fost timp nici măcar de-o lectură în diagonală. Liste ridicole în care recomandate sunt porcării arhinecunoscute dar bine marketizate, în timp ce cărți minunate, de autori bestiali, vin la coadă, la capitolul „dezamăgiri”.
Nu, toate astea nu fac deloc bine cărților. Ba fac cât se poate de rău. Cărțile expediate în halul ăsta suferă ca naiba.
Și m-aș opri aici, oricum simt că e degeaba, șuvoiul curge neliniștit mai departe, mă duc iarăși la ale mele.
Strig, totuși: Jos graba! Jos listele! Jos turnurile! Jos ronțăitul pe bandă rulantă!
Mai opriți-vă, mai gândiți-vă. Întindeți mâna, luați o singură carte. Fiindcă și cărțile-s oameni.

2 iunie 2019

Bookfest senin

1 iunie la Bookfest.

Dezbaterea „Provocările traducerii din literatura engleză”:


Lansarea nouăților de la Polirom Junior:


A fost un târg senin, spațiul nou, curat, aerisit, luminos, ajută enorm. Poate că mergem ușor spre zona firească a lucrurilor - un firesc pe care doar l-am bănuit, fiindcă până acum ne era refuzat. Târgurile deveniseră un infern și-o sperietoare, nu se mai putea continua cu felul în care se desfășurau. Anul ăsta aș zice că a fost diferit. M-am bucurat de cărți, întâlniri, promisiuni, daruri. De cărți dăruite și de cărți promise. De minutele petrecute în iarbă, la soare, cu V. Rămâne totuși târgul de la care cineva a lipsit. Primul târg la care el n-a mai fost. Între atâtea prezențe, absența lui era peste tot.
Gata. Înapoi la făcut cărți, nu la turuit despre ele!

29 mai 2019

Bookfest-ul meu - mese rotunde, traduceri, cărți pentru juniori

Voi participa la patru evenimente, în cadrul târgului de carte Bookfest, toate sâmbătă, 1 iunie. Două întâlniri în programul British Council și două la standul Polirom, cu noile apariții din colecția Junior.

● În programul British Council, evenimente la standul Marii Britanii:

• 13.30*: Dezbatere: „Provocările traducerii din literatura engleză”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica D. Niculescu, Luana Schidu, Dan Croitoru
Moderator: George Volceanov
*Loc de desfășurare: Scena Agora

• 15.00: Trei noi romane ale unor scriitoare britanice marcante apărute în traducere la Editura Humanitas Fiction: Sonata Gustav de Rose Tremain, Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy și Monsieur Karenin de Vesna Goldsworthy
Participă: Ioana Bâldea Constantinescu, Veronica D. Niculescu, Alexandra Coliban, Luana Schidu
Moderatoare: Denisa Comănescu

Programul întreg al British Council, aici.


● La Editura Polirom, de la ora 12 lansăm cărțile câștigătoare ale concursului de manuscrise, concurs din al cărui juriu am făcut parte, iar apoi, de la ora 13, noutăți nemuritoare din literatura universală.
Voi vorbi despre Vrăjitorul dințos, câștigătorul detașat al concursului de manuscrise, respectiv despre Spărgătorul de nuci - ediție splendid ilustrată de Teodora și Radu Răileanu - și Ferma animalelor - roman grafic, ediție adaptată și ilustrată de Odyr.


Al cincilea eveniment rămâne secret.

27 mai 2019

Final de atelier

După opt întâlniri, derulate în fiecare sâmbătă și duminică din luna mai, ieri s-a încheiat atelierul de scriere creativă pentru copii, pe care l-am ținut la invitația Asociației Brain Fitness. Micuții absolvenți ai Academiei Motanov au primit ieri diplomele și revista care include câte o povestire scrisă de ei.
Punctez și aici finalul, cu o poză a copiilor: Maria A., Maria G., Liv, Petru și Luca, elevi în clasele a treia, a patra, a cincea și a șasea, care au scris pe rupte, au umplut caietele cu povești minunate, fiecare în stilul și-n ritmul lui. Am avut de-a face cu copii talentați, principala mea grijă a fost să le descopăr și să îi îndrum spre glasul lor personal. Și l-au făcut auzit de la prima întâlnire.
Au scris despre ei înșiși sau despre personaje, inspirându-se din realitate sau folosindu-și fantezia, construind o schemă simplă, atenți să transmită un mesaj și emoții, dar mai ales să fie, întotdeauna, ei înșiși.


Mai multe fotografii, de pe parcursul atelierului și de la premiere, aici.

Întâmplător, am început atelierul exact de ziua mea, într-una din primele zile de mai. Azi am casa plină de flori și de amintiri - cu dragoni, motani, insule, ceasuri, cubulețe și oi.

20 mai 2019

Regina Reghina, mama mea

Pe certificatul de naştere al Mirandei, la care mă uit acum încă o dată, scoţându-l din plicul maro de carton şi apoi din folia sa verde de plastic, scrie aşa: „Mama: Reghina, Tatăl: Iustin.” Funcţionarul biroului de Stare Civilă din Piteşti nu a fost rugat să corecteze şi nici nu a fost deloc bodogănit pentru acel h. O făcuseră zadarnic părinţii Reginei, cu douăzeci şi doi de ani în urmă, când funcţionarul român nu ştiuse sau nu voise să scrie corect numele german. În van îl repetaseră soţii Dortloft, Re-gi-na, Re-gi-na, fiindcă omul de la ghişeu auzea bine ce spuneau ei, dar transcria aşa cum considera el, adică pe româneşte: Reghina.

În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele să facă, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.

Această Regină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.

Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.

Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi – lucrul acesta fiind joaca preferată, și tot mai greu de îndurat, a lui Iustin. Zâmbetul cu care el îşi însoţise tandra corecţie din prima lor zi în casa nouă, când Regina poftise la „un cafe”, avea să devină mai ironic cu timpul, însă tânăra şi înţeleapta Regină, prinzând din mers dedesubturile acestei limbi destul de străine, avea să se înarmeze treptat cu suficiente cuvinte care să o scoată învingătoare din numeroase conflicte, chiar dacă mai mult sau mai puțin rănită. Ieşea pe câmpul de bătălie al fiecărei zile înarmată cu o seamă de sinonime de genuri diferite pentru acelaşi obiect, astfel încât dacă cerea ezitând îndelung, „un, un, un...” şi arăta cu braţul întins spre un obiect care în mod vădit putea fi denumit printr-un substantiv feminin care oricărui român i-ar fi venit cu uşurinţă pe buze – să zicem, o oală, o cratiţă – iar Iustin aştepta cu sprâncenele ridicate a falsă mirare – „un ce?” –, înţelegând desigur că i se cere o oală, oricare, ea i-o trântea cu un aer victorios, plesnind din papucul de catifea: „un ibric!”

Şi astfel, apărându-şi cu îndârjire identitatea abia aici, în locul unde se temea să nu şi-o piardă prin asimilare cu întregul, tânăra nemțoaică îşi sublinia şi accentua, cu o fermitate învăluită în nespus de mult şarm feminin şi în gafe adorabile, unicitatea. Copiii ei aveau să crească aşa, dirijaţi în primii ani de viaţă nu de cureaua de la pantalonii tatălui şi nici de palma lui, precum bieții copii ai vecinilor, ci de vocea și mâna fermă a Reginei, regina-dădacă cu braţe albe şi plinuţe, care învârtea pricepută o lingură de lemn în vreun sos dulce-acrişor de care nu se mai pomenise pe aici, şi care între două rotocoale onctuoase se oprea ca să puncteze diferenţele dintre aici şi acolo, fie ele şi infime, cu involuntară migală şi importanţă, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Şi tot ceea ce acasă fusese banal şi comun – sosul acesta de prune, cocul înalt şi aerat, rochia de mătase cu un volan şerpuind între sâni, pălăria din fetru, înmormântările cu dric tras de cai într-o tăcere deplină pe bulevarde largi, pietruite, pustii, şi fără nici o pomană, căci sufletele nu mănâncă, nu se îmbracă şi nu au nevoie de bani, ba chiar şi numele de Regina, purtat de încă niște mătuşi şi de-o verişoară de-a doua – totul era aici preţios şi se zbătea dintr-odată ca o pasăre mică şi cu aripile ude, cerându-se spus.

Există însă un moment de-o dulceaţă aparte, un moment situat undeva după naşterea Mirandei, nu foarte uşor de localizat cu precizie, dar imaginabil cândva între o clipă în care mezina împingea cu un pumnişor în sânul stâng, sorbind cu sete după lapte, cu pleoapele încreţite sub lumina puternică a soarelui de vară, şi vreo alta când, mergând de-a buşilea spre marginea pledului în carouri întins pe peticul de verdeaţă din spatele blocului, această copilă a înălţat capul pentru a striga cu două silabe limpezi omul cel mare şi bun, ca s-o ajute să iasă din te miri ce impas: momentul în care Regina şi-a pierdut numele şi titlul, rămânând, pur şi simplu, o mamă. Mama mea.


- fragment din romanul Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viață a unei false prințese), Editura Polirom, 2016 -

23 aprilie 2019

23 aprilie - doar despre Nabokov


23 aprilie, ziua lui Vladimir Nabokov.
În imagine, cele nouă cărți ale lui pe care le-am tradus în decurs de doisprezece ani.
Prima mea traducere a fost din Nabokov - Ochiul -, ultima apariție din serie fiind Visele insomniacului.

De ziua lui, fragmentul despre frumusețe - care nu poate fi posedată - datorită căruia am început să traduc, în iarna lui 2007.
Zilele trecute, într-o mică vacanță la munte, privind o pajiște înverzită și înclinată, luminată de raze aproape de ora asfințitului, am simțit dureros senzația asta, a frumuseții de neposedat, și i-am mulțumit în gând că a descris ca nimeni altul...

...acel farmec arzător care înlocuieşte orice altceva şi justifică totul şi care, spre deosebire de sufletul omului (adesea accesibil şi ușor de posedat), nu poate fi nicicum însuşit, aşa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrenţuiţi de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârşit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

Poate că și traducând niște cărți, cele alese una câte una și care rămân cu adevărat importante pentru mine, n-am făcut decât să încerc să posed frumusețea de neposedat.

***

Adaug tot aici un link la Visele înrămate ale lui Nabokob, un text excelent scris de Ion Stanomir, pe LaPunkt, despre Visele insomniacului, cartea cu visele lui Nabokov alcătuită de Ghennadi Barabtarlo.

„Ceea ce îl fascinează pe Nabokov la reflecţia lui Dunne este promisiunea unui timp ce încetează să mai curgă liniştit spre moarte, căpătând dimensiunea enigmatică a unui culoar ducând spre viitor, dar şi spre trecut. Ştiinţa lui Dunne impune, iar Nabokov va aplica riguros metoda sa, consemnarea atentă şi lipsită de efect de stil inutil a viselor, imediat după consumarea lor. Ostil lui Freud şi interpretărilor sale, Nabokov alege calea indicată de Dunne nu spre a interoga sexualitatea, ci spre a naviga pe un ocean hipnotic al timpului. Visul este, pentru Nabokov, pe urmele lui Dunne, un element din această alchimie a timpului: visarea anunţă, din când în când, ca un fulger, viitorul care nu a prins încă viaţă.”

Au mai scris despre Visele insomniacului, în ultima vreme, Grete Tartler în România literară - Onirodiaristică, și Cristian Teodorescu în Cațavencii - Cum te poți lupta cu timpul.

19 aprilie 2019

Nimicurile mele - cu pescăruși, confuzii și copacul prințesei

Trei ouă în cuibul pescărușilor. Gregoire picotind pe pervaz, scoțând sunete dulci, întinzându-se, un picior și o aripă.
Ieri, trei oameni pe terasă, cu aparate de fotografiat și cu ruletă. Păsările zburând, țipând, dând roată deasupra lor, disperate. Întreaga colonie alarmată. Oamenii cu aparate își fac treaba, pozează, măsoară, apoi fac o fotografie, două și pescărușilor - „ce frumos”. N-au văzut cuibul, au plecat. Sper să nu revină curând, pescărușii au nevoie de încă cel puțin două luni ca să-și ducă treaba la capăt.
În fiecare an, spaimele.
E o lume crudă, lumea animalelor, se dau bătălii pe viață și pe moarte aproape în fiecare zi. În fiecare primăvară s-a întâmplat ceva major, un pui a murit, o mamă s-a întors infirmă de la râu, un tată a crescut singur puii.
Nu pot să mai văd suferință.
Citesc The Peregrine, mă uit pe fereastră.

Rămășițele zilei - marea plăcere a acestor zile. Să poți scrie așa!...

Izolarea nu e pentru oricine.
Îmi savurez libertatea, coconul țesut cu grijă, deși uneori e prea mult. Însă sufocant devine mai ales când traduc. Când sunt liberă de traduceri, când pot să mă mișc confortabil prin viața mea, când pot scrie povești, izolarea e perfectă, e vis. Scriu, mă plimb, respir, trăiesc, fac curat, colț cu colț, albesc, las lumina să intre.

Mă întâlnesc pe stradă cu cineva necunoscut. Necunoscuții care cred că ne cunosc. Îmi zâmbește, îmi vorbește, ne știm?, nu ne știm. Dar marea mașinărie a „socializării” ne minte: ne știm. Mă opresc din cantilenă, vorbim, îmi turuie că înțelege prin ce trec, prin ce?, că a trăit ceva asemănător cândva, că există remedii, că se poate trăi și așa etc. Nu pricep nimic din ce îmi spune. Dar pricep că greșește. Are impresia că știe ceva, nu știu ce, nu înțeleg ce, și-i tot dă cu bolile și cu tratamentele, spune și ceva de chimioterapie, e o cumplită confuzie. Plec îngrozită. Mă scutur.

Să trăiești ca păsările. Acționând pe muțește, să ieși la lumină fără să împroști mizerie în jur.

Lângă palat, copacul prințesei n-a înflorit anul ăsta deloc.

15 aprilie 2019

Interviu - Eu n-am scris deloc pentru copii „cu telefon și tabletă”

În așteptarea atelierului de scriere creativă pentru copii, am acordat un interviu celor de la Academia Motanov, care organizează întâlnirile din luna mai.

- Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?

- Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.

Întregul interviu poate fi citit aici.