Veșnic singuri, la capăt

La scurt timp după ce îi murise mama, Ramona și-a găsit hamsterul mort. Într-o dimineață, colega ei de cameră, Ionela, a văzut că nu mișcă, l-a împuns cu degetul în spinare și a țipat de ne-a trezit pe toate - toate cele opt fete din apartamentul cu două camere, din căminul studențesc. Ionela nu mai simțise niciodată înainte răceala morții sub degete. Sub privirile ei uluite, Ramona a luat în brațe acvariul, s-a dus la toboganul de gunoi din capătul coridorului și l-a întors cu susul în jos. Hamsterul mort a dispărut într-o clipă. Și ea a putut să-și vadă de viață mai departe, cumva. Era important. Abia ce învățase cum se poate trăi după ce ți-a intrat moartea în viață. Se cufundase cu totul în caiete și cărți. Lua zece la toate examenele. Și lumea vorbea. Că așa nu e bine, că așa o să-și piardă mințile, că efortul e mare, că ar trebui să se menajeze cumva. Și că, ah, hamsterul merita o înmormântare ca lumea.

În primăvară, când am văzut că lucrurile nu se așază nicicum - forțată de binevoitori din toate părțile să ies, să vorbesc, îmi venea să vărs din greață de mine după orice ieșire -, mi-am acordat un an. Un an de doliu și de izolare și de evitat întâlnirile - îmi făceau foarte rău și cele mai inofensive ieșiri. Nimic nu e mai rău decât să fii forțat să faci conversație ușoară despre lucrurile care au nevoie să stea în sertar. Anul se apropie de final. Și simt o oarecare ușurare. Am trăit tot anul într-o singură carte. A mea. Am scris și am scris și m-am plimbat singură cât de mult am putut, am și călătorit mai mult ca oricând, când am simțit că statul pe loc este iad. M-am întâlnit cu oameni doar când nu s-a putut evita.

Ieri în târg, am schimbat câteva cuvinte cu M. C.. Singuri preț de câteva minute pe unul dintre coridoarele aglomerate, am îndrăznit și i-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea lui. Cum m-am sprijinit astă-vară pe „M”. Cât de mult m-a tulburat, cât de rău mi-a părut că n-o mai poate citi și prietenul nostru - i-ar fi plăcut. Îndoliat și el, după pierderea tatălui, mi-a spus câteva vorbe pe care știu că n-o să le uit niciodată.
Sunt întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec. Cu ochii în lacrimi, deodată, cred c-am văzut cum și privirea lui se tulbură, tremură sub văl, scânteiază. E greu de trăit după moarte. Scrisul mai reușește, mai salvează ici, colo, te mută în altă lume, te ajută să uiți că se moare, capetele de drum se deplasează, perspectiva se schimbă, iluzia e perfectă. Când scrisul ajunge însă la mal, când cartea în sine e salvată, e mare risc ca tu, autor, să te stingi. Acolo începe greul, din nou și din nou de la capăt. Veșnic singuri, în lumea asta unde nimic nu poate fi înțeles.