Întâlnirile mele

Între portocali și azalee, orice pisicoanță e o fee.

și

Câinele cu chip de om, o poveste de dragoste.
(de scris cândva)

Books.fr

O cronică excelentă, pe două pagini, în revista literară de limbă franceză Books (www.books.fr), dedicată romanului Toți copiii librăresei. Articolul, intitulat „L’amour aux temps de Ceausescu” este semnat de Andreea Apostu, căreia îi mulțumesc.
Mulțumiri și Luminiței Corneanu, care a semnalat cu generozitate apariția.
Articolul, aici.

(și în traducere, aici, pe blogul autoarei)

Toți copiii librăresei, povestea poveștii

Dacă nu ar fi fost un titlu foarte lung, acest text s-ar fi putut intitula „Cum am scris un roman în 66 de zile, șase luni și șase ani”. Chiar așa, începând cu zilele.

Am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile. Zile de lucru continuu, intens. N-aș fi știut acest detaliu dacă nu m-aș fi uitat acum în caietul cărții. Fiecare carte pe care o scriu are un caiet unde notez, mai ales la început, cine-mi sunt personajele, ce vor face ele, cum le voi scrie vocile, ce amănunte îmi doresc neapărat, ce probleme sunt de rezolvat și așa mai departe. Sunt texte însoțite de desene, fel și fel de schițe stângace, făcute doar în scop utilitar.

Romanul a început cu o asemenea schiță. Desenul Complexului unde se derulează povestea. Scrisesem o povestire – cea care a devenit Prolog – și știam, încă de când o încheiasem, că am acolo un spațiu interesant, de exploatat mai departe, și câteva personaje a căror poveste vreau să o continuu. Era mai ales librăreasa, care privea melancolică afară, jucându-se cu medalionul de la gât. La ce se gândea ea? Ce tristețe ascundea? Am așternut pe o coală A4 schița Complexului și-am notat pe ea cu albastru toate locurile care apar în poveste și cu roșu personajele. Măcelăria și măcelarul, Merceria și mercereasa, Frizeria și frizerul, Cofetăria, Cinematograful, Poșta, copiii, chiar și câinele flămând din curtea Alimentarei. Și pe măcelar și ceasornicar îi îndrăgeam și-i vedeam duși mai departe.

Îmi doream de câțiva ani să scriu o poveste lungă, să dureze scrisul, să mă bucur de scrierea cărții și, mai ales, să-mi folosesc experiența de viață, să-mi însuflețesc cu ea personajele. Auzi adesea oamenii zicând: „Ai vrea să ai iarăși 18 ani?”, „Da, dar cu mintea de-acum!”. Într-un fel, poate că asta mi-am dorit, să trăiesc iarăși niște vârste pierdute, dar să le înțeleg cu mintea de-acum.

Am hotărât că voi scrie o poveste de dragoste, cu librăreasa și ceasornicarul. De fapt, titlul de lucru a fost Librăreasa și ceasornicarul. Am știut și că măcelarul va avea un rol important. Și că vor fi mulți copii – doar de la ei începuse totul. M-am întors la lumea din Roșu, roșu, catifea și-am început să scriu romanul la care visasem de atunci, imediat după ce apăruse volumul de povestiri desfășurate în comunism: din 2013 până de curând strânsesem alte texte cu copii și știam că-n jurul lor se încheagă, de fapt, o nouă poveste, diferită, mai complexă, mai gravă.

Am scris primul draft al cărții anul trecut, în 66 de zile de lucru intens, fără o clipă de ieșit din lumea de acolo. Am trăit în poveste, am ascultat muzica de acolo, am citit presa anilor ’80, m-am documentat despre nașteri premature și sarcini ale adolescentelor, despre ateliere meșteșugărești, am ascultat balade cu mirese înecate și, în continuare, am tot notat și desenat în caiet.

Mi-am desenat planul Librăriei, am mobilat spațiul, am notat atentă numărul de pași de pe o latură și alta, dintre tejghea și vitrină, dintre scăunel și ușă. Am desenat ceasuri, ferestre cu grilaj în romburi, scrisori cu timbru în colț și mâini cu degete lungi și osoase. Am făcut scheme detaliate cu vârstele personajelor principale, am calculat în ce ani s-au petrecut evenimente din viețile lor, le-am intersectat cu grijă, atentă la orice infimă deraiere care putea produce dezastre în cronologia poveștii – dacă trăgeai de un fir subțire într-o parte, ți se deșira în altă parte. Notațiile în caiet curgeau, pentru ca la un moment dat să se oprească: din clipa când personajele capătă viață, ele încep să-și scrie aproape singure soarta. Așa că, spre final, am lucrat folosind bilețele, pe care notam în fugă idei și pe care le aruncam de îndată ce erau introduse în poveste. Caietul era de-acum ascuns în birou. Povestea se scria singură mai departe.

Am numărat, recent, personajele. Sunt peste cincizeci. Cincizeci de personaje ar fi pe o primă listă: librăreasa Silvia Albu, părinții, sora și mătușa ei, iubitul și colega din liceu, ceasornicarul, tatăl lui și Dinu Papadache, copiii, ah, copiii, Adina și Diana și părinții lor, Mădălin, Cosmin și doamna Constantiniu, Laurențiu, Getuța, Doinița, doamna Dijmărescu și fiicele ei (în fapt, mama mea, cu sora mea și cu mine, strecurate în scene fugare, singurele personaje reale din carte), măcelarul, cu soția, copilul și ucenicul, cofetăreasa, piticul Mutulică, mercereasa, vechiul librar, fotograful, și mă opresc aici, deși mai sunt multe. Sunt personajele care au apariții multiple, mare parte din ele au vieți conturate, au vârste clar stabilite, familii, și sunt încrengături între ele. Dincolo de cele cincizeci de personaje, mai există destule, căci nu le inclusesem pe cele cu apariții trecătoare sau doar menționate de alte personaje: Oleg, mama cu copiii din autobuz, asistentele din spital, barcagiul, colegi de școală și femei din cartier, personaje minore, dar care dau viață scenei întregi.

După cele 66 de zile în care-am scris primul draft, au urmat luni în care am reluat totul, netezind cu grijă acolo unde țesătura era șifonată. M-am încurajat mereu gândindu-mă la Kazuo Ishiguro. El povestea într-un interviu că a scris Rămășițele zilei în patru săptămâni. Se documentase mult înainte, se zbătea în neputință de-o vreme, iar când s-a apucat – făcând o minunată convenție a solitudinii cu soția – a scris pur și simplu povestea, indiferent cum, numai s-o scrie odată, cap-coadă. Avea să revină apoi, atent la stil și la dialoguri. Așa am înaintat și eu inițial, cu viteză, știind că e o poveste lungă și că, dacă n-o scriu dintr-o răsuflare, voi pierde tensiunea sau mă va doborî și n-o voi putea duce niciodată la capăt. A fost epuizant și splendid.

Am reluat apoi iar și iar, lucrând zi de zi, fără pauză, astfel că totul a durat șase luni (din mai în octombrie). Dacă mă uit însă mai în urmă, la momentul când am început să scriu povestirile cu copii de după Roșu, roșu, catifea, texte în jurul cărora a crescut anul trecut povestea librăresei, constat că sunt mai mult de șase ani. De aceea aș zice că am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani.

Text publicat azi în Suplimentul de cultură.

Pentru copii / cu copii

E vară, e vacanța de vară, cu zile care încep pentru a nu se termina niciodată. Ceasul ticăie, dar cu cât îl asculți mai atent, pare că o ia înapoi: ai tot timpul din lume. Tolăniți între perne, toți copiii citesc, în tot blocul și-n tot cartierul. Și ce-și amintesc ei, peste ani? Cărțile groase, cu pagini pufoase, fărâmițându-se ușor pe la margini, și firimiturile astea amestecându-se în faldurile așternutului cu cele care cad din biscuiții sprițați aduși pe-o farfurioară de mama și ronțăiți cu ochii în pagini.

Cărțile groase, poveștile astea-mi plăceau și-n primul rând pe ele mi le amintesc dacă sunt întrebată de cărțile copilăriei. Am adus, astă-iarnă, din casa părinților, Fram, ursul polar și Făt-Frumos din lacrimă. Amândouă sunt din 1974. Una dintre ele este premiul de la terminarea clasei I. Le-am recitit și am tresărit la multe ilustrații, dar tot reîntâlnirea cu textul m-a mișcat cel mai tare. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu poveste densă, cu mult text – puteau să nu aibă ilustrații deloc. În amintirea mea, ele au supraviețuit ca favorite.

O vară cu Isidor n-ar fi existat fără colecția în care a apărut. A fost o potrivire foarte bună între ce-mi doream eu să fac de vreo zece ani și ce cărți apăreau acolo. Aha, am zis, când am fost invitată să scriu o carte pentru Editura Polirom, Colecția Junior. Iată o colecție cu cărți de citit, nu de răsfoit. Cu cărți pentru copii, dar nu doar pentru copii. Păi, da, mi s-ar cam potrivi. Și am scris un roman. Am fost primul autor român publicat în colecție – recunosc, e o treabă care m-a încântat, am simțit locul bun.

Eu nici acum nu cred că am scris neapărat o carte pentru copii; știu că ea poate fi citită – și chiar a fost – și de adulți. Ador cărțile al căror destinatar n-are vârstă. Am citit Momo la treizeci de ani, într-o ediție banală, prăfuită din naștere, care nu amintea deloc de cărțile pentru copii. Poveste fără sfârșit și mai târziu, recomandată de un prieten cu treizeci de ani mai în vârstă ca mine, care se bălăcea cu plăcere în basme.

O să mărturisesc: ești mult mai conștient de destinatarul tău, atunci când scrii o carte pentru copii. Ești mai atent cum vorbești. Ești mai atent cum croiești povestea. Ești mult mai conștiincios în a construi pe înțeles, cu răbdare. Cu tact. Poate și cu mesaj. Te lași un pic deoparte pe tine. Simplifici. Dar este și foarte multă libertate. M-am jucat scriind O vară cu Isidor și, la trei ani distanță, adică acum, Iarna lui Isidor. Sunt două jumătăți ale aceluiași întreg și joaca mea de-a condorul se oprește aici. Fiindcă la capătul poveștii e Iarna. Dincolo de Iarna asta cu „i” mare nu poate să mai fie nimic. Nu intenționez, așadar, să fac o serie. Mai mult, probabil nu voi mai scrie „pentru copii”. În fiecare cutie de bomboane sunt doar câteva îmbrăcate în poleială. Sunt două, pereche, în cutia asta a mea.

Aș recomanda oricărui autor să scrie o carte pentru copii. Măcar să o ia ca pe-un exercițiu. Antrenamentul meu începuse încă dinainte de-a scrie: când traduceam. Mi-a plăcut să traduc câteva cărți pentru copii, au fost câteva întâlniri foarte bune, cu aer vintage, dar m-au și intrigat anumite alegeri ale editurilor și am refuzat să traduc niște cărți. La drept vorbind, sunt mai multe cărțile pe care le-am refuzat decât cele acceptate. Din toate astea s-a născut Isidor. Din ce mi-a plăcut și din ce mi-a displăcut. Am știut ce nu vreau. N-am vrut să scriu pe teme la modă. N-am vrut nici să scriu o carte destinată numai copiilor. N-am vrut o carte pentru copii mici de tot. N-am vrut să mă prostesc, să vorbesc cu o voce pițigăiată, să ciupesc obrăjori. N-am vrut să scriu ceva ce s-a mai scris și se va mai scrie. N-am vrut pisicuță, n-am vrut cățeluș, n-am vrut șoricel. Am vrut ceva nou, original, am vrut pur și simplu să spun, cu glasul meu firesc, cât mai omenește cu putință, o poveste cum nu s-a mai spus niciodată.

Sunt uluită când aud voci zicând că totul s-a făcut deja și că poveștile nu pot fi decât o reluare de-acum. Că nu mai putem decât să rescriem. Ce jalnic și trist!... O să strig, iar și iar, plină de încredere: totul e nou! Totul poate fi nou. Să fii original, desigur, e cel mai greu lucru din lume. Dar dacă nu crezi că poți scrie o poveste originală, a ta și numai a ta, să dăruiești cititorului ceva nemaivăzut, atunci de ce ai mai scrie?

Revin: aș recomanda oricărui autor să încerce să scrie pentru copii. Sunt cititori generoși și exigenți, mofturoși și atenți, necruțători, adorabil de sinceri și de capabili de îndrăgostire. Când ajungi pe mâinile lor, atunci ești cu adevărat jurizat. Apoi, te poți întoarce la tine și la scrisul tău, care nu va mai fi ca înainte.

Și nu doar scrisul pentru copii te îmbogățește, dar întâlnirea cu ei. Aș povesti despre întâlnirile mele cu copii, de la un atelier de scriere creativă, din primăvara trecută. Despre drumurile din luna mai, despre sentimentele contradictorii trăite de acasă până la întâlnirea cu ei și înapoi. Dar asta e altă poveste, înrudită mai degrabă cu ce-am început să scriu chiar în acea lună, romanul Toți copiii librăresei. E o bizarerie ce mi s-a întâmplat. Cartea cu cuvântul „copii” în titlu nu e pentru copii, dar are atâția copii înăuntru. Copiii adevărați, cu care am lucrat într-o casă de lângă Gara de Nord, în curtea căreia înflorea iasomia, m-au inspirat cu voioșia și seriozitatea lor, cu tristețea atât de specifică vârstei, cu prospețimea și cu mutrițele lor somnoroase și, mai ales, cu dispoziția extraordinară de a scrie pe loc o poveste pe temă dată, sâmbătă dimineața. Grație lor am scris cartea mea cu copii, care nu e deloc pentru copii. Și cu gândul la ei am revenit apoi la Isidor, în noua mea carte pentru copii. E de gândit la treaba asta, îmi zic. Și mă cam gândesc.

(text publicat în Dilema, 1 iunie 2020)

„Autoarea lunii iunie” pe Libris.ro

A venit vremea să spun unde au ajuns cele 350 de cărți semnate zilele trecute. Cum să zic?... Pe Libris.ro, unde am fost aleasă „Autoarea lunii iunie”. De astăzi, găsiți aici cărțile mele cu autograf - și cele nou apărute, și cele un pic mai vechi - și cu reducere. Mulțumiri libris.ro, Polirom și dumneavoastră.

https://www.libris.ro/autorullunii