31 decembrie 2020

2020 - pe o margine înaltă

Ce lună mare luminează ultima dimineață din an! Mă uit la ea cum coboară spre gară, mă rotesc în casă de câteva ori și gata, s-a dus. Rămâne seninul.

Aș vrea să pot spune ceva despre anul acesta. Poate că mai există familii care nu au pierdut pe nimeni. Nu ne numărăm printre ele. Dar refuz să vorbesc aici despre asta.

Când începea anul - dar nu și grozăvia lui -, în ianuarie, după un sejur de o săptămână la Timișoara, într-un hotel de pe strada părinților mei, eram atât de obosită, încât abia mai vedeam pe unde merg. Când am ajuns acasă, când am deschis ușa liftului, mi-au căzut pur și simplu cheile din mână. Le-am văzut într-o clipă, cum dispar din mâna mea în hăul ăla de unde n-aveam cum să le mai scot. Imaginea asta, a pierderii într-o clipă, mi se pare cumva reprezentativă pentru tot ce-a urmat.

Când spui că nu mai poți, că așa nu se mai poate, când crezi că te-ai salvat, când decizi să te salvezi, se mai întâmplă o mică sau mare catastrofă.

În săptămâna aia de ianuarie, „Toți copiii librăresei” era în tipografie. Eram fericită că se va publica, scrisesem în tot anul precedent - an de doliu, an complicat, an al retragerilor totale, cel mai bun an cu scrisul meu din câți am trăit, dar îngrozitor de greu înăuntru. În decembrie, în doar patru săptămâni, tot de izolare totală, scuturată de povestea masivă, reușisem să scriu în sfârșit și al doilea volum cu Isidor, „Iarna lui Isidor”, ca în joacă, ușor. Și planul de viitor era să scriu biografia lui Luchian, cândva, până-n vară. Începeam să strâng material, să citesc. Așa s-au făcut cele trei cărți, sigur că nu le-am scris pe toate deodată. :)

Pe fondul ăla de oboseală uriașă - traducerile interminabile ale anilor din urmă, sâcâială, problemele personale, mai ales cu familia (cine zice că n-are, ăla minte, dar și aici se pot face concursuri) - mi-au căzut cheile în puțul liftului. Le-am văzut căzând cu încetinitorul și, cu toată supărarea de moment, mi-am zis că, totuși, bine că n-am căzut eu!

A urmat un an în care cam de prea multe ori m-am legănat pe o margine înaltă.

În vară m-am îmbolnăvit, de stres și apăsare continuă, dar am trecut și peste asta, în toamnă am scris ceva povestiri, apoi am început să traduc - o carte lungă, cu care sper să trec iarna, poate și primăvara. 

Am putut trăi, cum, necum. M-am bucurat că înțeleg și alții acum că izolarea, lucratul de acasă, nu-s chiar de poveste. Nici spaima că nu vei mai avea un venit. Pentru independenți, a fost greu. Multă nesiguranță, mai multă decât există de obicei. Dar s-a dus și, până la urmă, n-a fost rău - editura, librăriile, publicul!... Poate c-a fost cel mai bun an al meu, în privința cărților. Nu știu. Dar altfel, n-avea cum să fie decât mizerabil. Și totuși, mi-am cultivat seninătatea și ciobul de frumusețe, cât și cum s-a putut: colțul de verde de pe pervaz, plimbările lungi, de seară, până la epuizare - singură, cu cântecelul din cap, ca să uit de cele 17 mii de trepte din bloc, urcate și coborâte în izolare.

Cel mai greu, pentru mine și poate că și pentru alții, a fost să fac față acelui viitor imaginat (sau de neimaginat), acelor proiecții, uneori agresive, cel mai adesea ale altora, nu ale mele. E greu să ți se spună zilnic „murim”, când mintea oricărui om sănătos (fie el și depresiv) caută să uite acest mare mic adevăr. Asta mi-a fost cel mai greu. Am strigat cu disperare după tăcere și liniște, măcar în casa mea, măcar în camera mea.

Liniuța asta firavă dintre ani, dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, probabil că nu schimbă nimic. E doar un popas care îndeamnă la gândit. Așa că o să spun, cu vocea mea care știu că e slabă: grijă cu cei din preajmă, dacă țineți la ei, grijă cu ideile diferite și cu conflictele din nimic, grijă cu proiecțiile, cu negura, cu prăpastia. E multă suferință pe dinăuntru, aia care nu se vede, aia care face cel mai mult rău.

Putere, seninătate, speranță și spor tuturor! Să vină an măcar un pic mai bun, măcar cu un strop de blândețe mai mult, cu mai puțină singurătate (am uitat să spun ce dor îngrozitor mi-e de oameni, de puținii prieteni, de vocile lor, de zâmbetele lor, de problemele lor)!

La mulți ani!

30 decembrie 2020

Floarea ultimelor zile

Era o astfel de zi.

Pe bulevard, singură, am trecut, m-am întors - și-am privit soarele prăbușit, viu colorat, foarte puțin strivit - nu de pași, mai degrabă de propria greutate, în cădere. Mă opresc mereu și privesc flori căzute pe asfalt, scăpate din buchete. Dar floricica asta atât de viu colorată pe asfaltul umed altceva încerca să îmi spună. Ceva despre anul care s-a dus. O păstrez aici. Vorbește mai mult decât mine.


28 decembrie 2020

Patru cărți, în două topuri

Cum să nu mă bucur? Am patru cărți în două topuri de la Polirom: două la literatura română și două la literatura pentru copii.

Mă bucură în special „Toți copiii librăresei” - este pe locul 4, dar este cea mai vândută dintre cărțile românești de ficțiune apărute anul acesta.

Și biografia lui Luchian este acolo.

Cât despre Isidor, el și vara și iarna se simte bine printre străini: ambele volume s-au cocoțat în top, între cărți adorabile, din toată lumea.

Mulțumesc cititorilor!

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.




22 decembrie 2020

Cărțile din 2020

În ciuda grozăviei acestui an, cărțile au mers bine. Am intrat în an scriind și îl închei traducând - e singurul lucru care mă ajută să trăiesc, să îmi echilibrez zilele, să sper, în fine, măcar întrucâtva, într-un viitor.



Am publicat trei cărți, toate la Editura Polirom, Toți copiii librăresei (EgoProză), Iarna lui Isidor (Junior) și Luchian. Ochii, sufletul, mâna (Biografii romanțate).


Și o traducere, Oase solare.


Au apărut trei traduceri reeditate, din seria de autor Vladimir Nabokov - Darul, Rege, damă, valet și Povestirile. Toate acestea, tot la Editura Polirom.


Și mi-a apărut Spre văi de jad și sălbăție tradusă în Serbia.


Au apărut tiraje noi pentru Toți copiii librăresei, primul fiind epuizat în câteva luni; și pentru O vară cu Isidor (al cincilea și-al șaselea tiraj).

Am participat cu texte scurte la câteva volume colective, unele apărute, altele în curs de publicare, și-am refuzat, refuzat, refuzat să fiu colo și dincolo. Un text dintr-un volum colectiv a dus la semnarea unui contract pentru apariția unei cărticele pentru copii, ceva cu totul neașteptat și neplanificat, care probabil apare anul viitor. Am recitit și retușat romanul scris înainte de Toți copiii..., cel pe care mă sprijin și la care tot revin (e doar al meu; va fi cândva și al altora?), și am scris multe povestiri, una după alta, mai ales prin toamnă, pentru un volum cu care, iarăși, nu mă grăbesc; tot adaug de ceva ani, tot adun, n-aș vrea să rămân fără el, și el îmi e sprijin când nimic nu pare posibil. 

Toți copiii librăresei a primit numeroase recenzii și-o nominalizare la un premiu (cam înainte de vreme, alături de apariții de anul trecut). Dar, mai important, e cartea care mi-a adus cititori și e cartea pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu, cea la care mă refeream pe când era abia un sâmbure obsesiv, o dorință neclară, când tot spuneam - cui dorea să mă audă, prin interviuri sau prietenilor - că vreau să mă așez și să scriu Povestea. Povestea. Asta a fost.

Povestea în care-am cochetat cu simplitatea - deși poate nu pare, eu știu că așa este -, după romanul nepublicat, ținut la dosar, care probabil că este cea mai dulce-sumbră nebunie a mea, nebunie de neîmpărtășit deocamdată. Librăreasa mea, da, s-a putut naște abia după despovărarea de cealaltă poveste, o joacă alambicată, o proză mai densă, cu ritm lent, chiar foarte lent pe alocuri, în paragrafe lungi, unde am pus lupa pe clipă - cu atât de mare plăcere. Aș zice că am aruncat Librăreasa înainte, ca buzduganul, conștientă că ea va fi mult mai ușor de primit. (În fine, pentru mine toate astea sunt foarte importante și poate că nu e deplasată o confesiune acum.) 

Într-un an atât de greu, toată înșiruirea asta se dorește a fi doar un semn de speranță. În primăvară, totul părea că se va nărui. Poate că mai e posibil și viitorul. Nu știu. 


Trebuie să mulțumesc cititorilor. Așa că mulțumesc! Și Editurii Polirom, unde-au apărut toate cărțile și traducerile mele din 2020. Echipa de acolo a făcut miracole anul ăsta.

11 decembrie 2020

Sălbăția tradusă în Serbia

Astăzi, la ceva vreme după apariție, am primit și eu pachetul cu „Spre văi de jad și sălbăție”, cartea tradusă în Serbia. O pipăi pe toate părțile, citesc ici și colo, așez cuvinte cunoscute peste cuvinte necunoscute, văd pentru prima oară integral, pe hârtie, traducerea lui Djura Miocinovic și mă bucur mult să descopăr și postfața lui Srdjan Srdic. Nu pot să nu mă declar încântată. Probabil cea mai dificilă dintre cărțile mele este și prima care se traduce afară. O bucurie verde, de zile negre. 

„Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) a apărut la editura sârbească Partizanska Knjiga, cu sprijinul Traduki.