29 septembrie 2017

„Unde fugim de acasă, Isidor?”

„Unde fugim de acasă, Isidor?”, o cronică frumoasă la O vară cu Isidor, în revista Observator cultural. Mulțumesc autoarei, Gabriela Cîrlan.
Textul poate fi citit aici.


Unde fugim de acasă, Isidor?


Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoare și jurnalistă, este cunoscută, mai ales, pentru volumele sale de proză scurtă. O vară cu Isidor este scrisă la propunerea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru colecția „Junior“ a Editurii Polirom, punctul de pornire fiind povestirea C și O și N și Dor, publicată în 2016 în antologia Uite cine vorbește (Editura Arthur).

Autoarea pune în scenă incredibila și emoționanta poveste a Serenei, o fetiță de doar 13 ani, pasionată de plante și fotografii, și a condorului Isidor, devenit cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa. Firul întîmplărilor este reconstituit, rînd pe rînd, de vocile celor doi (preeminentă fiind vocea Serenei), trecînd prin filtrul imperfect al amintirii, a cărei fragilitate/evanescență este inedit surprinsă: „Imagini și cuvinte îmi răsar în fața ochilor ca niște păpădii în iarba de aprilie. Țîșnesc pe tulpinile lor, se deschid rotunde și galbene la prima rază de soare, dar cît ai clipi se albesc, puful lor zboară luat de vînt, în urmă pare să nu mai rămînă nimic“.

Textul dezvăluie o intrigă tîrzie, anunțată punctual de o serie de detalii risipite printre notațiile rutinei familiale și inserturile jurnalistice ce stîrnesc confuzie prin supozițiile contradictorii oferite. În urma unei vizite la grădina zoologică, Serena deslușește pe o tăbliță din cușca condorului un veritabil strigăt de „AJUDOR!“ și, surprinsă, constată că, în fotografiile pe care i le făcuse acestuia, aparatul focalizase numai pe gardul care delimita perimetrul său de viață și toate „spuneau o poveste despre captivitate“. Hotărîrea de a-i reda libertatea bătrînului Isidor vine astfel firesc, iar povestea celor doi începe să se scrie pe nesimțite, la început, în apartamentul bucureștean al Serenei, pentru a se muta ulterior la Sinaia, într-o casă „splendidă și scumpă“, scoasă la vînzare, unde rămîn ascunși de priviri iscoditoare și departe de părinți. Un peisaj autohton este reînvestit ca decor propice pentru o întîmplare ce reține și prin fervoarea detectivistică cu care se țese trama propriu-zisă. Protagonista cercetează minuțios, abandonează pistele șubrede, suprimă orice probă incriminatorie și găsește soluția salvatoare. Micile tatonări și ecourile apolodoriene, care se mai fac auzite în prima parte a cărții, sînt devansate treptat, pentru ca, în cea de‑a doua parte, textul să capete o densitate narativă și o siguranță a tonului, care reușesc să consacre un univers ficțional autonom, fermecător, căruia nu-i lipsește poezia duioasă a prieteniei.

Marea provocare a celor doi o reprezintă așteptarea zborului, drept garant al libertății, care întîrzie să se împlinească, fiindcă Isidor trebuie să învețe să fie liber după patruzeci de ani de captivitate, iar Serena trebuie să fie călăuza răbdătoare a acestuia. Lecția de zbor este, de fapt, o lecție de prietenie, care te învață că simplitatea și fericirea merg cel mai adesea mînă-n mînă: „[…] Să urcăm acolo unde nimeni nu ne poate găsi, el desenînd cercuri în aer, eu urmînd inelele lăsate de umbra lui pe pămînt, să sar dintr-unul în altul ca pe un șotron mișcător“.

La Sinaia, spațiul interior al vilei în care se stabilesc clandestin și cadrul natural generos oferă experiența luării treptate în posesie, dictate doar de nevoile molcome ale protagoniștilor, căci timpul pare să aibă nesfîrșită răbdare cu ei. Răsfoitul enciclopediilor, scotocitul prin sertare de mult uitate, probatul hainelor din alte timpuri, șahul, declarațiile tandre, discuțiile nesfîrșite, complicitatea vreunui gest, hîrjoana și plimbările prin împrejurimi, revelațiile lui Isidor dublate de un umor îngăduitor, dar mai ales tăcerile împreună, toate construiesc o lume doar a lor, un joc fără reguli dinainte stabilite. Rupți unul de celălalt, devin vulnerabili, nu-și mai găsesc rostul, se caută, se tînguiesc, tînjesc după apropiere. Încetul cu încetul, timpul nu mai măsoară nesigur emoția unei noi întîlniri, este doar acea curgere firească, care îi lasă pe cei doi să se cunoască și să își cunoască limitele. Relația crește cu pași mărunți, trecînd prin sfială, îngrijorare, așteptare, precauție, dar și avînt, fascinație, bucurie fără margini. Isidor, spirit superior, autodidact, visător incurabil (visul său despre libertate și acasă), manifestă o umanitate stranie, captivantă, metamorfozîndu-se în chip neașteptat, odată cu împlinirea destinului: „Era de parcă ar fi înflorit. O imensă floare carnivoră, căscată către întreaga pădure. Îi vedeam spinarea puternică, picioarele înfipte în pămînt, aripile uriașe, ca două ființe de sine stătătoare, vibrînd, mutînd aerul din loc“.

Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului. Comparațiile neașteptat de pline de emoție („Pleoapele i s-au zbătut ca doi fluturi“; „Căpșorul cald îmi încăpea în palmă, ca un măr fierbinte, abia cules dintr-o grădină“) ori înregistrarea minuțioasă a intimității binefăcătoare a celuilalt („Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam și scînceam și ne strîngeam unul într-altul“) recreează o atmosferă de dulce trîndăvie, de vacanță fără sfîrșit.

Așadar, volumul urmărește aventura eliberării condorului, dacă avem în vedere călătoria (inițiatică) întreprinsă și planul pe care Serena îl duce la bun sfîrșit, în pofida despăr­țirilor/distanțelor care se interpun, inevitabil, între cei doi. O vară cu Isidor este, însă, și aventura căutării și a descoperirii de sine, aventura unei relații, în care fiecare se confruntă cu sine însuși și cu celălalt, cu aspirațiile și cu limitările existente, iar Isidor rămîne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate.

Gabriela CÎRLAN, Observator cultural

27 septembrie 2017

Final de rezidență

Ultima seară în Iași, soare și frig. Ronțăi dintr-un Toblerone, beau penultima cafea de aici și înșir: ce experiență fantastică e o rezidență de-o lună în țară, departe de casă, totuși aproape de casă. Departe de-ai tăi, și totuși printre ai tăi. Timpul dilatat, scrisul atât de fericit dimineața, cât încă nu mișcă nimeni în jur; căldura din primele săptămâni, răcoarea din ultimele; motanul blând din curtea noastră, motanul sălbatic din curtea vecină; izolarea perfectă, întâlnirile minunate.

Toate extremele s-au întâlnit aici, de la rece la cald, de la singurătatea deplină la zile de-o agitație și aglomerație incredibilă. După zile de post al tăcerii, lansarea din Cărturești, care m-a năucit ca o tornadă. Am semnat, din câte mi s-a spus, cam 120 de cărți. O premieră absolută pentru mine. Majoritatea pentru copii care citiseră deja povestea lui Isidor și aveau întrebări multe, multe. Copiii ăștia, îngrămădindu-se la autografe, strivindu-se veseli de măsuța unde mă micșorasem de tot, au făcut necesară intervenția gardianului librăriei – o premieră și pentru librărie, și pentru editură. Imaginea cea mai tulburătoare cu care plec de la Iași e a acestei mulțimi de pitici cu o carte deja citită în mână. O pun alături de-a cotului de stradă care coboară abrupt spre bojdeuca lui Creangă, dezvăluindu-ți deodată în față terase nesfârșite de lumină, înalte.

Închei amintind o întrebare amuzantă a unui copil, de pe la sfârșitul lansării: „Doamna, dumneavoastră aveți o pasăre acasă?” Am zis că n-am și am râs. Dar da, cred că toți avem o pasăre acasă și uneori, ca acum, ni se face un dor teribil de ea.

Mulțumesc mult, FILIT Iași, pentru rezidență. Festival cu vreme bună și bucurie!

24 septembrie 2017

Jurnaliere - Dumneavoastră

Sâmbătă și duminică e cel mai liniște aici.
Ies din casă, traversez grădina, mă apropii de poartă. Când să deschid, văd un câine întins în iarbă, chiar lângă tufa de mătrăgună de lângă gard. Mă urmărește cu interes. Un cățeloi mare, roșcat și bătrân – după cât de tare i-a albit botul. Cum de-o fi intrat? Și pe unde-o să iasă?
„Vreți să ieșiți?” mă pomenesc că-l întreb.
Răspicat, făcând un semn către poartă.
Mă privește, văd că pricepe perfect, se ridică. Destul de greu. Chiar că-i bătrân.
„Haideți”, zic. Și-i țin poarta deschisă. „Ușor.”
Trece pe lângă mine încet, legănându-și corpul masiv. Îmi mai aruncă o privire și iese.
„Așa”, spun.
Ies și eu, închid poarta.
„Cu plăcere.”
Se trântește în mijlocul străzii, în locul unde l-am mai văzut și-altă dată.
În urma lui, în iarbă, a rămas un pantof maro, bărbătesc.

***
„Spre văi de jad și sălbăție” a primit vineri seara Premiul „Cartea anului”, la decernarea premiilor USR Sibiu. Juriul a fost alcătuit din Mircea Braga (care a prezentat cartea), Joachim Wittstock și Dumitru Chioaru. Mulțumiri!

Romanul sălbăției este și una dintre cele cinci cărți nominalizate la „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2016”, care se acordă la FILIT. Câștigătorul ales de liceenii ieșeni va fi anunțat în festival.


(Foto: vitrina Librăriei Junimea)

***

Elevii din Clubul de lectură Alecart, de la Iași, povestesc despre întâlnirea noastră de vineri, în două episoade și pe foarte multe voci, aici și aici.

20 septembrie 2017

Jurnaliere - Gata întâlniți

Copilul adună frunze în palme, traversează în fugă aleea, trece de mamă, aruncă toate frunzele uscate înspre femeia care stă pe bancă, vreo prietenă a mamei. Femeia țipă - dar cu măsură, cam rușinată. Mama vorbește la telefon. Copilul fuge iar și își umple mâinile cu frunze uscate. E o grămadă amărâtă de pe marginea drumului, nu doar frunze, dar crenguțe, dar chiștocuri de țigară, praf, pietricele. Fuge iar la femeie. Am trecut. Aud țipătul. Privesc în urmă. Femeia a fugit de pe bancă, s-a ferit. Copilul aruncă frunzele și mizeria în aer.

Un câine alb, tolănit cât e de lung de-a latul drumului, lăsând liberă doar pista pentru bicicliști. Ne strecurăm pe lângă el rând pe rând - să nu trezești niciodată un câine care doarme! -, pare blând, are nas roz, dar ceea ce ne interesează de fapt este dacă el mai respiră. Privim burta, reperăm mișcarea. Respiră. Înaintăm, ne vedem de treburile noastre, tăcuți. Respirăm.

Izolarea, treabă grea mai ales când ești plecat de acasă. Acasă lucrurile sunt așezate. Ești deranjat de câte-un amic care se pomenește cu chef de întâlniri fiindcă, vorba ceea, a venit la capitală. Nimănui nu i-ar da prin cap că tu n-ai atâta timp liber. Cei care lucrează acasă par liberi mereu. Întâlniri, peste tot întâlniri. Prea puțini știu replica aceea dintr-o povestire a lui Beckett, unde cineva, poate încă și mai terorizat ca mine de întâlniri, enumeră toate variantele și posibilitățile de întâlniri, conchizând cu „sau nemaiîntâlnindu-se deloc, și considerându-se gata întâlniți”.

Închid telefon, netul oricum nu merge decât strâns de gât, plec sau stau, nu contează.
Pe pervaz, câteva flori din grădină, cinci pere, un ciorchine de strugure.
Lumina pe toate acestea.
Povestea crescând greu.
Noica le spunea celor care se văitau că nu pot scrie că nu se plimbă destul. M-am plimbat ori prea puțin, ori prea mult. Astăzi, perfect.

În teiul din fața ferestrei poposesc rând pe rând o gaiță, un codroșu, o mierlă. Gaița bea apă dintr-o scobitură, pe trunchiul tăiat. Codroșul se toaletează, întinde un picior și o aripă, apoi celălalt picior, cealaltă aripă. Gaița și codroșul nu vin niciodată deodată. Se consideră deja întâlniți. Mierla apare, ca picată din lună, în timpul programului gaiței. Gaița o aranjează urgent.

Minunat și textul de astăzi al lui Valeriu Gherghel, despre Flaubert și cât de tare te poate usca o întâlnire, cât de tare îți poate rupe șirul gândurilor, ritmul la scris („după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”).
Caut cu disperare izolarea de acasă.

Zece ani de blog. Nu serbăm, consemnăm. Penibilul aniversărilor de orice fel.

13 septembrie 2017

Interviu - libris.ro

Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.

Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici

7 septembrie 2017

Fragment

Curți, case, ferestre, campanule, și deodată mirosul de fum, undeva se ardeau frunze adunate cu greble în grămezi, culorile se stingeau în nuanțe de gri, se înălțau fuioare desenând portative și-o simfonie teribilă se răspândea sfârâind în dimineața de toamnă, dacă dimineață mai era asta, căci nu părea să mai fie, și nici atât de pustie, și nici atât de tăcută, pe Berzei, pe Ostașilor, pe Sfântu Constantin, cine mai știe pe unde, peste tot și niciunde. Oameni cu degete galbene curățau nuci, sterilizau borcane în cuptoare, foșneau celofane, umpleau sticle cu materii păstoase, acre sau dulci, puneau etichete și depozitau prin cămări, iar acestor oameni, că oameni trebuie să fi fost, chiar dacă nu erau de văzut, toate cuvintele care le ieșeau pe gâtlejuri, pe guri, despre toate borcanele, celofanele, etichetele și dulapurile, dar și despre vremea de-afară, dar și despre rude, dar și despre necunoscuți pe care pretindeau fără putință de tăgadă că i-ar cunoaște din clipa în care îi zăreau ei cumva trecând pe stradă, așa, toate cuvintele nu le provocau nici o rană, vorbele păreau să curgă fără nici o problemă, le auzea și el, deversându-se și diluându-se în note înalte, oricât de șoptite, dinspre curți cu porțile închise, dinspre camere cu ferestre deschise, și deodată și-a dorit să fie înapoi, la masa lui, pe scaunul lui, el însuși un scaun, el însuși o masă, de ce ieșise și unde se ducea, unde era zidul de care își sprijinea rama trupului, unde pata uleioasă lăsată pe peretele galben de el, de-o formă care trebuie să-i fi semănat pe undeva, măcar pe la mijloc, acolo unde-i negreala mai groasă, și unde clopotul de-un plumb străveziu al încăperii, al casei părintești, unde aerul e atât de cleios încât poți să te sprijini vara de el, și nu numai vara, dar oricând sunt luminile prea puternice, ah, acolo, departe de capre, de vocile amiezei, de găunoșenia unor forme temeinic exersate, veselia, ah, ceva numai numit muzică, fericirea atât de ruptă în cur?


- fragment dintr-un text, inedit -

6 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (2)

Mai departe a urmat o duminică însorită, cu prima vizită la Palatul Culturii. De fapt, am mers să văd Muzeul de Artă. Fericit episod, fiindcă încă pluteam în impresiile lăsate de Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Și-a fost ca o înnodare a stărilor – să văd alte tablouri de Grigorescu, Tonitza, să regăsesc lumini și nuanțe, personaje plutind pe pajiști înflorate, priviri de copii. Am zăbovit mult la „Fata cu fluturele” lui Gh. Panaiteanu Bardasare, încântată să recunosc fluturele Vanessa atalanta de pe brațul fetei; fluturele este unul dintre favoriții lui Nabokov, „Vanessa mea cu linii stacojii” din „Foc palid”, fluture vestitor de moarte – dar și de frumusețe. M-am oprit mult la „Peisaj” de Dumitru Ghiață – cel de iarnă –, cuibărindu-mi privirea în colțul din dreapta, jos, unde zăpada nu-i albă, ci are în ea un curcubeu de culori, străluciri albastre, turcoaz, roz-flamingo. Mi-am amintit pasajul din „Fata cu cercel de perlă” al lui Tracy Chevalier, unde fata se miră când pregătește culorile pentru o scenă de iarnă: de ce atâtea tuburi de albastru, dacă maestrul va picta zăpadă? Unde e albul? De ce nu e nevoie de el?
Albul, dacă a venit vorba de el, e în norii-porumbiță ai lui Sabin Bălașa, din Sala Pașilor Pierduți.
Iar negrul, să aducem vorba de el, e în dantela sutelor de ciori care plutesc către seară pe deasupra Universității Tehnice, când te întorci din cea mai lungă plimbare, din Parcul Expoziției – păstrând vizita la Grădina Botanică pentru o zi viitoare, când presimt că va fi mare nevoie.

M-am plimbat pe străzi, cu harta orașului vag memorată, oprindu-mă ca să mă uit la balcoane și ferestre, citind plăcuțe pe case, pe unde a locuit Eminescu sau Otilia Cazimir, iar în alte locuri am pus chiar eu plăcuțe imaginare și vii: aici a locuit când era mic un poet care a rămas copil și când i-a albit părul, iar în curtea de unde-a dispărut băiețelul sunt o minge și un cufăr de lemn pe care scrie cu litere mari, de vopsea, „Teatrul național”.
M-am uitat la florile din ronduri, udate duminică dimineața devreme de muncitori harnici, cisterne întregi pentru niște flori splendide ale căror nume nu prea le știe nimeni – soarta florilor care cresc în mulțimi pe mijlocul străzii, atât de bizar asemănătoare cu a florilor de câmp.
M-am uitat la tinerii în tricouri albe și cu ecusoane roșii legănate la gât, veniți cu miile la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși, le-am simțit bucuria și când se plimbau vineri, sâmbătă, mână în mână prin Copou, dar și când ascultau slujba duminicală, în fața Catedralei. O mare de oameni, mulți îmbrăcați duminică în costume populare, și atâta senin pe chipurile lor, și nici un „vrem spitale, nu catedrale”. La Trei Ierarhi am stat o vreme între brazi, ascultând sfârșitul unei predici despre iubirea aproapelui și privind un copilaș de un an și ceva care escalada cu mare greutate scările înalte de piatră ale bisericii care îi treceau de genunchi și sărea apoi de pe ele printr-o parte, pe toată distanța, ajutat de mâna mare a tatălui, și iar de la capăt, de multe ori așa, cu mare greutate în sus pe scări și cu tot atâta bucurie în jos, și m-am gândit că nu vreau să-i uit niciodată nici strădania, nici bucuria.
Apoi mi-am cumpărat un pahar verde de sticlă și-un buchet de imortele mov și m-am închis în camera mea. Ultima imagine de afară a fost a tânărului paznic de noapte care ședea sub felinar, la intrarea în căsuța vecină, citind dintr-o carte.

Noaptea a plouat crunt. Dimineața, am sărit într-un suflet: oare ce s-o fi întâmplat cu melcii de la fereastră? La ora opt, mai era unul singur pe grilaj. „Tu cum de n-ai plecat?”, l-am întrebat. „Ai ceva la picioruș?” A pornit și el într-un târziu, mascându-și discret șchiopătatul. Iar când îl fotografiam, încercând să surprind în aceeași imagine și-un lujer de viță-de-vie încărcat de stropi, și-un măr roșu care încovoia o creangă în grădina din spate, m-am pomenit privită de doi ochi albaștri oarecum cunoscuți. O pisicuță birmaneză se ivise între ierburi, privind la rândul ei acest intrus care sunt eu. Am fotografiat-o iute și am încercat s-o ademenesc. La muzeu încă n-a venit nimeni, este luni dimineața, odată cu săptămâna începe practic și rezidența de scris, s-au terminat zilele pe care mi le-am acordat pentru acomodare, și mi-ar prinde tare bine o pisică birmaneză aici. Am avut cândva un motan cu ochi albaștri și mască ciocolatie, este rasa pe care o cunosc cel mai bine – pisicile astea chiar se pricep să poarte un dialog.

În zilele următoare am fost fermecată de Grădina Botanică și de bojdeuca lui Creangă. Ah, drumul abrupt care dă către dealuri! În bojdeucă, mai era un mic grup – și-am descoperit că erau niște prieteni din București, pe care i-am cunoscut, culmea, la Muzeul Literaturii din capitală. Bojdeuca asta m-a emoționat teribil. Măsuța atât de mică, lângă ferestruică. Portretul lui Creangă, din ultimul an de viață. Scrinul și sfeșnicul lui Eminescu, primite de la Vasile Pogor. Apoi, deschiderea splendidă către dealuri – și aici terasele de lumină.
Cu măsuța și lumina asta în gând, am pornit către casă – da, „casă” a zis gândul meu. Am trecut pe la Casa Pogor și m-am bucurat de întâlnirea cu organizatorii FILIT. Lucian, Florin, Amelia și colegii lor roiau prin muzeu, jonglând cu afișe și programe, punând la cale evenimentul din octombrie. Am stat un pic pe-o băncuță verde și m-am gândit ce norocoasă sunt să mă aflu aici.
Înapoi în bojdeuca mea cu două ferestre, am deschis documentul nou, pe care abia de scrisesem într-una din diminețile trecute titlul și primele pagini. Le-am șters și-am luat-o de la capăt.

Și fiindcă se spune că imaginea scriitorului scriind ar fi suspectă de kitsch, o să trag perdeaua verde aici, o să fac sfârșit din acest început, știind că „Va urma”. Vor urma: întâlniri și vizite, la Editura Polirom, cu tinerii cititori de la Alecart, probabil și o lansare a „Verii cu Isidor”, multe emoții dar și multă tăcere, și poate va crește povestea cea nouă, acum doar o schemă într-un caiet și un ghem fierbinte în minte.
Mulțumesc, FILIT și Muzeul Național al Literaturii Române din Iași.


(text scris ca beneficiar al unei rezidențe FILIT pentru scriitori, septembrie 2017)

3 septembrie 2017

Rezidența FILIT - Camera cu două ferestre (1)

Acum cinci ani eram la Mala Vrbica, în prima mea rezidență literară. În sătucul din Serbia scriam ultima parte din „Simfonia animalieră”, stând la o masă sub un nuc, iar la picioare având un motan gri, care mi-a adus în dar într-o seară o viperă cu corn – un șoarece n-ar fi fost suficient, era un motan foarte recunoscător cu mângâierile omului. Azi sunt la Iași, într-o rezidență FILIT. Prima mea rezidență de o lună, pentru care o să spun de la bun început că mulțumesc tare mult. Cine nu visează să fugă în lume, doar el cu povestea ascunsă în sân?
„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.

Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.
Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.
Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.
Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.

Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și cu foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.

Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?
Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș...
Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.
Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?