Îmi place să mă plimb, asta e limpede, să hoinăresc pe străzi cunoscute, unde ai văzut deja totul de o mie de ori, și unde totul e de fiecare dată diferit. Îmi place să caut mereu o poveste. Îmi place să primesc scrisori lungi, de la un prieten sau doi, e-mailuri care apropie mai mult ca orice apropiere. Îmi place fidelitatea totală a prietenilor, în ciuda credințelor diferite. Îmi place muzica mea din căștile albe. Sunt depresivă. Dar am și accese nejustificate de bucurie, copleșitoare, rude cu nebunia. Sunt înspăimântată de singurătatea asta pe care o trăiesc azi și după care am tânjit mult. Știu că din ea o să iasă ceva. Dar până atunci, mă sfredelește monstruos. Îmi place cum plouă acum în grădina din spatele meu – și îmi place că pot să văd merele, prunele, perele, motanul birmanez și frunzele, ierburile de acolo, fără să mă întorc chiar în clipa asta cu fața la ele.
Fragment dintr-un scurt interviu de pe libris.ro, cu câteva recomandări de lectură, din ce-am citit în ultima vreme, aici
2 comentarii:
Și eu am momente de deprimare, dar îmi revin întotdeauna. Mai ales cînd citesc notele Dvs. despre Iași. Un om ca mine care s-a frecat de / cu orașul ăsta o viață și e plictisit de el, descoperă în însemnările Dvs. un oraș aproape straniu, cum doar în descrierile celor de odinioară poți întîlni. Mă întreb ce-ar trebui să fac ca să-l văd la fel... Spor la scris :)
Ieri, plimbare lungă, până dincolo de Parcul Expoziției, pe cealaltă parte a drumului, unde ai putea crede că e pădure, dacă nu știi ce e. Iar eu nu știu - deci poate fi o pădure. Iarbă dureros de verde, un verde nefiresc de crud, și frunze deja uscate pe jos. Combinația fatală a lui septembrie.
Cel mai mult mi-a plăcut din Iași locul acela - când mergi spre bojdeucă și deodată curba abruptă, dealurile în față - e atât de neașteptat, atât de contorsionat, terase de pământ și lumină. M-am dus iarăși, doar pentru asta. Ce loc!
Și apoi străduțele care coboară de la bojdeucă, absolut necunoscute mie, am luat-o la întâmplare, ținând doar direcția, nu spre Casa Gane, ci coborând spre Piața Independenței. Un pic de teamă - străzi pustii, absolut nimeni, cam mulți câini, multe curți părăsite, conace cu ferestrele sparte. Ah, și intrările în casele înalte, lemnul...
Și mi-a mai plăcut mult o casă cu mere la fereastră, când coboram dinspre Palat să văd și eu Bahluiul - un canal dezamăgitor, betonat...
E frapant Iașiul pentru mine, obișnuită mai degrabă cu vestul țării.
Mulțumesc mult pentru mesaj.
Trimiteți un comentariu