„Cine plânge vineri se veselește duminică” – e vorba unui personaj dintr-o carte, confirmată pe deplin de mine, un taur sperios. Nu mi-e ușor când plec într-un loc nou. Și-am ajuns într-o vineri. Zile de adaptare, de învârtit în gol, de pipăit locul. O masă, un scaun și un pat. Idealul. Am venit cu o cană, plicul de cafea preferată, o agendă, laptopul și două perechi de ochelari. Cel mai mic bagaj posibil, fiindcă visam la o perioadă de trai modest și cuminte, lipsit de orice fel de complicații – iar prima complicație e bagajul pe care-l tot cărăm după noi.
Stau într-o căsuță din spatele Casei memoriale „Nicolae Gane”. Am primit o cameră cu două ferestre, una spre răsărit, una spre apus. E primul lucru care mi-a plăcut aici. Abia a doua zi am priceput că asta e camera Serenei și-a lui Isidor; exact așa e camera inventată pentru ei în „O vară cu Isidor”, cartea pentru copii scrisă astă-primăvară.
Fereastra dinspre răsărit e o explozie de verdeață: grilajul e năpădit de plante cățărătoare. Plantele astea, printre care văd în grădina din spate a vecinilor, plină de pere, mere, prune, roșii și sunete – găini ziua, greieri noaptea, câini și ziua, și noaptea – plantele astea vii îți intră în casă dacă le lași. E un vis al tuturor celor care admiră casele acoperite de iederă sau viță japoneză și se întreabă cum o fi să locuiești înăuntru. Așa. Foarte răcoare și liniște. Iar pentru cei care se întreabă ce fac melcii când nu plouă, tot fereastra asta oferă răspunsul: stau pitulați pe la umbră, închiși în casele lor. Douăzeci și doi de melci am numărat dintr-o privire pe dosul grilajului, în prima seară. Stau înșirați pe bare, niște pustnici și ei, cu un soi de ureche interioară ciulită în afară, discret: plouă? Nu plouă.
Fereastra dinspre apus dă în curtea unde sunt, pe lângă muzeu, tot felul de clădiri care țin de Muzeul Național al Literaturii din Iași. Doi tei. Puzderie de flori – îmi promit să presez una din fiecare, deși n-am la mine dicționarele care mă ajută la treaba asta acasă. Statui. O lumină cernută. Cum am ajuns vineri, iar azi e duminică, nu prea e nimeni pe-aici. Un codroșu – nu de căldură, nici de ploaie, ci o pasăre numită așa, fiindcă e gri cu coada roșie, stă și cântă în tei, privind locatarul străin. De-acum îi cunosc țârâitul. Și mă pomenesc zâmbind când îl aud – am companie.
Deocamdată: aici e mult mai liniște și decât acasă. Cel puțin la sfârșit de săptămână.
Despre singurătate, altădată. Când vii într-o rezidență literară, visezi la singurătatea totală. Sunt fericită să o găsesc. Însă atunci de ce mă simt copleșită, pierdută în aproape fiecare oră din primele două zile? Cu singurătatea sunt prietenă bună. Dar aici e altceva. Nu singur, ci străin te simți când ești departe de casă. Aici, la sute de kilometri de Bucureștiul pe care-l jeleam la plecare – iubesc Bucureștiul, lumina de toamnă pe străduțele cu case prăbușite într-ânsele –, în Iașul unde am mai fost doar o dată și doar pentru câteva zile – anul trecut, la FILIT –, oamenii par să îmi fie cu toții străini. Faptul că vorbesc atât de diferit îmi amintește asta constant, pe fiecare trotuar; dar străinul sunt eu. Senzația îmi amintește de primii ani locuiți la Sibiu. Faptul că vorbeam fără nici un fel de accent mă făcea un intrus. Tăcută, singură pe străzile Iașului, în primele două, trei zile m-am bucurat de lumină, de clădiri, de case mici și palate mari, în plimbările lungi, de câte opt, nouă kilometri, am vorbit cu câini și pisici, și cu foarte puțin cu oameni. Dar am ascultat.
Lucruri care mă fac să mă simt ca acasă: cana roșie, o farfurie cu struguri, pagina din fața ochilor, îndoielile legate de scris. Poți să scrii ceva, să te cufunzi în lumea ta imaginară, să construiești o lume imaginară, funcțională, când realitatea îți cere atâta atenție, când totul în jur e nou, nemaivăzut înainte?
Ieri, plimbare în parcul Copou – care plânge după o ploaie – cu ochii la căsuțe în copac și la copii care chiuie gonind pe trotinete, pe alei bălțate de soare, departe de bunici. Aș fi vrut ca parcul să fie mult mai mare, de patru, cinci ori mai mare, cu mai multe zone sălbatice, dar nu putem să avem un Sub Arini sibian în fiecare oraș...
Sâmbătă după-amiaza, coborând dinspre parc către noua mea casă, am simțit că mă așteaptă în cameră un iepure. Ar trebui să pot să-l apuc de urechi și să îl scot încet-încet din joben, oricât ar fi el de sălbatic.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să rotesc biroul cu fața la fereastră – cea care dă spre apus. E ceea ce nu mi-am putut permite acasă, din lipsă de spațiu. Întodeauna am visat să scriu așa, cu fața la o fereastră.
Sâmbătă seara, plouă cu soare. Deschid ușa casei, mă uit la lumina cernută prin țesătura fină de stropi, ascult muzica asta, a ploii pe marchiza de la intrarea în casă. Am fereastră, am liniște, am și o poveste în gând. Mai departe?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu