Tocmai am terminat de citit „Toți copiii librăresei”, noul roman al Veronicăi D. Niculescu.
Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.
Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.
Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.
Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.
Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.
Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.
Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.
- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu