Dintre cele o mie șapte sute treizeci și cinci de invitații de a scrie despre izolare, privită dintr-un unghi sau altul, pentru anchete în reviste sau ziare, pentru volume colective etc., am acceptat două-trei - în publicații cât mai trecătoare. La restul a trebuit să închid urechile, nu se mai putea, mai avem și altceva de făcut. Perioada asta se trăiește, nimic nu trebuie disecat la cald atât de excesiv, că se alege praful...
Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.
Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.
*
Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?
*
Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu