2 februarie 2025

„Nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință” - Radu Vancu. Jurnal


Abia așteptam să citesc jurnalul lui Radu Vancu, dar mi-era și frică, într-un fel. Când vezi „Boala”, când vezi „Războiul” în titlu - cine-ar mai vrea să reviziteze tot ce-a fost mai crunt în ultimii ani, tot ce ne-a sabotat viețile și, dacă nu ne-a omorât, abia ne-a mai lăsat să trăim? Ah, dar despre întuneric se scrie doar punând alături lumina, despre spaime se scrie cu pajiști alături, despre rău se scrie opunându-i revărsări ample de bine. Cum altfel? Radu Vancu scrie, din nou, o carte despre bine și frumusețe. Pe unul dintre cele mai sumbre fundaluri posibile - ale vremurilor groaznice duse, ale vremurilor grele pe care încă le trăim, țese cu migală, prin notațiile sale de zi cu zi, un alt peisaj, detaliat, al vieții care, mai împotmolindu-se, mai luându-și avânt, merge și tot merge înainte. Și cum își ia ea avânt? Hrănindu-se, înainte de toate, cu literatură - personajul principal din cartea asta rămâne literatura. Și hrănindu-se chiar cu viață - viața domestică, paradisul de-acasă. Fericit cine îl are, fericit cine și-l poate construi. Așa cum scrisul vine scriind, și viața vine trăind. Scrii scriind, trăiești trăind.

După introducerea asta, mult prea anostă față de tot ce-am simțit citind cartea, aș trece direct la strigătul de încântare: 
M-a mișcat profund acest al treilea volum de jurnal, m-a mișcat să regăsesc un prieten. Să regăsesc locuri pierdute. Să aflu că am fost la un moment dat într-un același loc, care s-a dovedit important (am fost și eu la acea unică ieșire la un eveniment public a lui Mircea Ivănescu, împreună cu Matei Călinescu, în Humanitasul sibian, în 2003. Era, probabil, chiar anul când l-am cunoscut și pe Radu. Abia începeam să zgâriem la porțile literaturii - eu scriam la volumul de debut care avea să apară peste un an, el debutase de-un an - ne-a scos pe unul în calea altuia o întâmplare care-ar fi putut să nu existe. Un concurs banal, la care eu aș fi putut prea bine să nu particip, iar el să nu fie în juriu. 

M-au încântat peste poate însemnările despre traduceri. M-a cuprins o bucurie copleșitoare, o bucurie care mi-a făcut mintea să sfârâie ca șampania, când am citit paginile despre întregul cocon de informații pe care îl construiești cu migală atunci când traduci - când îi traduci pe cei mari. Despre tradus ca formă de cercetare care nu seamănă cu nici o alta. Despre cum traducerea e tragerea în fire ordonate a acestui cocon, care „din nefericire, se resoarbe și dispare complet când cartea e publicată”. Despre ce minunății ar fi acești coconi, dacă ei s-ar putea salva. Și nu doar fiindcă acolo, lângă Joyce și Kafka, sunt așezați Nabokov și Beckett, nu doar de asta m-am oprit și am ridicat ochii din pagini, privind uluită pereții, biroul luminat blând, vaza cu flori de alături, fără să pricep de ce sunt acolo, nu; și nu de asta mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu, ci fiindcă am simțit, că în sfârșit, cineva mă înțelege. Chiar așa a spus mintea mea, cu cuvintele astea, înainte ca eu să pricep o iotă din ce simțeam: că „în sfârșit, cineva înțelege”. 
Sunt pagini despre traducerea din Pound - „Muncă silnică la Pound. Traduc ca și cum mi-aș săpa mormântul.” Sunt lucruri despre care eu nu prea pot vorbi cu nimeni, iar atunci când vorbesc știu că nimeni n-are cum să priceapă. Mi-a făcut atât de bine să văd pe altcineva, pe cineva apropiat, vorbind așa, dinăuntru, despre ceea ce eu numesc dulcea ocnă și să citesc în sfârșit mărturiile altcuiva despre cum munca de traducere blochează complet scrisul. Căci nici o altă muncă, nici o altă perioadă, oricât de aglomerată, nu blochează total cartea la care lucrezi, așa cum o fac traducerile. Și în jurnalul lui Radu Vancu se întâmplă așa: nimic altceva nu pune romanul la care scrie pe pauză, o pauză totală și înfiorătoare, așa cum o face tradusul.

E multă frumusețe - cum altfel? - în cartea asta, unde se citește cum se respiră, se călătorește enorm (și epuizant), se scrie (și se dau lupte pentru scris), lecturile și ieșirile în natură, singurătatea și întâlnirile cu prietenii sunt descrise cu aceeași migală (descopăr nu fără invidie că am trăit o altă pandemie, dar asta știam deja din acei ani, nu ne-a fost dat să trăim deloc la fel iadul, pentru fiecare a fost altfel, ferice de cei pentru care iadul a fost doar dincolo de pereții casei, afară). Până și paginile despre activismul cultural, de care mărturisesc că m-am temut, sunt atât de bine scrise și argumentate, nuanțate, încât te fac să pui un bilețel roz și acolo (chiar dacă rămâi la părerile tale).

M-a topit să revăd locurile unde am stat, câteva rânduri (sau chiar simple cuvinte, cum ar fi „Sub Arini”) au fost suficiente să mă facă zob și mintea mea să se întrebe iar, iar: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe, / De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”. 
Mi-a plăcut ideea de carte ca anestezic, mi se aplică și mie minunat. Mi-au plăcut multe istorii - despre Enescu, despre Artemisia Gentileschi, despre muzică, pictură și iarăși literatură, pe care le-am continuat în gând, în lipsa cuiva cu care să le discut mai departe - aveam continuări cu iz personal pe ici și colo, despre cum i-a cântat Enescu și lui Luchian pe patul de moarte, despre cum am descoperit-o pe Artemisia Gentileschi traducând Siri Hustvedt...
Despre coama albă zărită la teatru, la Iași, care dispare atunci când te apropii. Pățesc și eu asta, Radu, frecvent, când și unde nu mă aștept, de fiecare dată uluită. Am aflat în timp cum se face: secretul e să nu te apropii prea tare. Dacă te ții la o mică distanță, dacă rămâi așa și mergi în urma lui și privești cu cea mai mare discreție, fără să vrei să atingi, nu dispare. Ține mai mult.

În toată cartea, în toată cartea, Radu Vancu mângâie petice de iarbă din trecutul mai recent sau mai vechi, rămase miraculos în zone altfel betonate. Și tu, cititor atent, nepermis de atașat, le simți atingerea vie în palmă.
O carte care m-a tulburat cum puține-au făcut-o în ultima vreme. 

***

„... nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii.”

„Spre deosebire de artiștii vizuali, scriitorii sunt nevoiți să își inventeze lumina. De asta scriitorii sunt singurii artiști care lucrează cu lumina ce nu există în realitate.”

„Literatura e răspunsul la singurătatea speciei noastre. Suntem singura specie într-atât de singură încât am creat literatura.”

(Radu Vancu - Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Polirom, 2024)

29 ianuarie 2025

„Totul a început cu un Pescăruș”. Și s-a încheiat azi.

Bineînțeles că mă întristează ori de câte ori moare un ziar. O revistă. Și-a încetat apariția „Suplimentul de cultură”, revistă culturală realizată de Editura Polirom în parteneriat cu Ziarul de Iași (ziar cu care era difuzată și care din păcate nu mai apare de-acum pe hârtie).

Este revista cu care am colaborat probabil cel mai mult, 9 ani (din 2007 în 2015), cei mai intenși fiind cei când locuiam la Sibiu și era frenezie... Am scris acolo, ani la rând, pagini întregi despre teatru și muzică, despre expoziții, festivaluri și concerte, dar vreme de câțiva ani am avut și-o rubrică permanentă împreună cu Emil Brumaru - din cele 137 de rubrici ale noastre s-a născut apoi și o carte.
Îmi pare rău, atât de rău, de parcă ar fi murit o pasăre longevivă, pe care o știam trăind sub ferestrele mele.

Mai jos, fotografia cu care a început colaborarea mea cu SdC - „Pescărușul” lui Cehov! - și textul de la aniversarea lor de zece ani. Undeva sus, în dulap, am și toate, dar toate articolele publicate acolo. Fiindcă a fost, într-adevăr, nu doar cea mai lungă, dar cea mai prețioasă dintre colaborările mele în presă.



28 ianuarie 2025

Planetele aliniate - Cum am jonglat cu Marte, Jupiter, Venus

Veneam astăzi spre casă în plimbarea de seară când mi-am seama că mă aflam sub planetele aliniate. Citisem câte ceva despre asta, la Venus mă uitam deja de ceva vreme, e prietena mea de demult, în seri multe. Era o deschidere largă - „Cât cer!” -, undeva prin Icoanei, așa că m-am întors cu spatele la strălucitoarea, inconfundabila Venus, și iat-o, micuță, pâlpâind roșiatică, spre răsărit, cu siguranță ea: Marte! Între ele, chiar la jumătate, ca pe o sfoară întinsă între ele și doar ușor curbată de greutatea ei de pandantiv, Jupiter. Cât cuprindeai cu privirea, ele trei, de la stânga la dreapta, dinspre cea mai întunecată parte a cerului spre cea mai luminoasă, unde se scoborâse de curând soarele: Marte, Jupiter, Venus!

Am continuat să merg, urmărindu-le întruna. M-au însoțit așa, mai pitindu-se pe după clădiri, pe după copaci, mai ivindu-se câte două, câte două. M-am despărțit de ele undeva spre Victoriei, unde iarăși am prins un punct bun de observație, cu o deschidere largă spre cer, de unde iarăși le-am văzut pe toate trei. Dacă aș fi deschis brațele, aș fi ținut Venus în palma dreaptă, Marte în stânga, iar cu Jupiter ar fi trebuit să jonglez, mutând-o de pe un umăr pe altul. O ultimă privire spre Marte: pâlpâia, vizibilă pe cerul perfect senin, suspendată exact deasupra Ateneului. Dacă în concertul din seara asta o violoncelistă va dispărea fără urmă, eu știu cine a răpit-o și unde a dus-o.

Splendoare!

26 ianuarie 2025

„Undița și ochiul” - privind pe fereastra luminată seara

Citesc de câteva zile, cu mare plăcere, „Undița și ochiul”, cartea lui Ciprian Măceșaru. Despre eseuri descopăr că tocmai a scris Cristian Teodorescu în Cațavencii, așa că eu o să spun ceea ce oricum îmi doream mult să spun: că mă dau în vânt după jurnal!

Mi-era dor de o asemenea voce de om, mi-era dor să regăsesc acest gen de însemnări, cu ochiul îndreptat spre înăuntru chiar și când privește atent în afară - se citește, se ascultă muzică, se văd filme și se privesc tablouri în jurnalul (în viața) lui Ciprian Măceșaru. Dar cel mai mult și mai mult îmi plac însemnările despre sine și despre propria familie, le culeg cu cea mai mare plăcere din întreg și le savurez pe îndelete, acolo e cea mai esențializată poezie-viață. E pur și simplu frumusețe în note de câteva rânduri și e acel autentic rar, prețios: un om își desface haina de carne și te lasă să privești pentru o clipă înăuntru. Întreg jurnalul este, poate, ca și cum ai privi într-o plimbare de seară pe o fereastră luminată (unul dintre sporturile mele preferate) și ai vedea într-o cameră: rafturile cu cărți și geamantanele de pe dulap, tablourile de pe pereți, vaza cu o pană de păun, fotografiile alb-negru ale câtorva rude, câteva schițe înrămate. Și, ce să vezi?, când te uiți mai atent, acel celălalt care trăiește în casă, cel pe care-l credeai un străin, ți se pare deodată că ești chiar tu.

Splendide și notele de vacanță, de prin Dobrogea, de la Jurilovca, pagini de proză densă, plină de arome și forme, culoare. Și, deloc de neglijat, o să spun mai ales după citatele pe care le-am ales la final - cu neputință, slăbiciune și moarte -, e mult umor în cartea asta amară! Dar mai presus de toate, e dragoste. O dragoste a unui mare timid, pentru viață, pentru artă și oameni.
*
„Îmi doresc un fel de moarte, dar nu știu cum s-o obțin. O moarte care să mă țină în viață.”
„Îmi transport corpul dintr-un loc în altul, deși lumea nu e niciodată de găsit în exterior, am mereu și mereu această senzație de neapartenență.”
„Există în mine ceva difuz, permanent, ca o pânză freatică, nu e nevoie să caut motivul, știu bine că există neputință și că nimic nu se poate schimba, slăbiciunea mă arde pe dinăuntru ca un curent electric prea firav ca să mă omoare, dar suficient de puternic ca să nu pot trăi.”

22 ianuarie 2025

„Toți copiii librăresei” - club de carte

Mâine seară, la Librăria Humanitas de pe Lipscani, voi participa la Clubul de carte Emilia Chebac - o întâlnire în jurul romanului Toți copiii librăresei.

Cartea împlinește chiar la finalul acestei luni cinci ani de la apariție. Voi lăsa aici și un link la filmarea lansării, din februarie 2020, o discuție complexă despre romanul pe atunci abia apărut, alături de Carmen Mușat și Bogdan-Alexandru Stănescu. Se vorbește și despre construcție, și despre cum scriem despre istorii trăite și duse, și despre împletirea firelor narative, și despre umor, și despre finalul deschis. 

Și dacă tot aniversăm cinci ani, alte răspunsuri lămuritoare în emisiunea Adelei Greceanu de la Radio România Cultural, Timpul prezent în literatură. Prima discuție despre carte, din zilele când era foarte fierbinte. 

***




(Foto1, 2: Marilena Iovu; Foto 3: Mihaela Petre)

20 ianuarie 2025

Ca o pasăre cu ciocul legat

Îmi place foarte mult să cânt, și nu doar că îmi place, dar este o nevoie imensă, cânt în casă, când când mă ridic de la birou și cânt în plimbări, cânt de când mă știu și oriunde, singură să fiu. Însă, pe cât de mare e nevoia asta a mea, de-a cânta, pe atât de îngrozită am fost mereu de ideea de public. Am refuzat mereu să cânt în fața altora, paralizată de gând - și bineînțeles că acum mă gândesc că există o legătură între cântatul ăsta doar pentru mine și scris. 

O singură dată, când eram în liceu, am avut o aventură cu public, și o țin minte tocmai fiindcă a fost o excepție. Erau anii când în orice grup de elevi sau studenți exista o chitară. În clasa noastră, din fericire, chitara era a unui prieten care asculta și cânta orice altceva, dar nu aiurelile folk sau de la cenaclu sau acele lălăieli prea vesele ale găștilor (noi la petreceri, în micul nostru grup, ascultam rock). Învățam după-amiaza, eram în clasa a XI-a, seara se lăsa repede, bănuiesc că era toamnă, ferestrele clasei noastre, care dădeau spre terenul de sport aflat sus, deasupra unei pante pline de copaci, erau albăstrite. Ne pregăteam să plecăm acasă, se terminaseră orele, Mihai a scos chitara și a zis hai să cântăm ceva la plecare, o mână de colegi rămăseserăm pe acolo, ce să fie azi? M-au rugat și pe mine să cânt. Eu, care nu cântam niciodată, dar mâncam muzică pe pâine. Mi se părea că nimic din ce ascultam și cântam eu nu se potrivea cu nimic de scos în lume, așa, pentru urechile altora. Nu, nu... Haide, cântă ceva, orice, ce vrei tu!, a zis Mihai și m-a asigurat că, chiar dacă nu știe cântecul, o să mă acompanieze, se prinde imediat. I-am spus titlul. Nu-l știa. Am început să cânt, să cântăm. Ferestrele albastre... Se lăsase o tăcere... Mi-am văzut de cântecel („Lay your troubles on my shoulders...”, în versiunea Olivia Newton-John/Andy Gibb), cu glasul jos, întâi ușurel, aproape șoptit, apoi ceva mai cu suflet, îmi dădeam seama că începe să-mi placă cum sună așa, cu chitară, și cu companion, îmi și plăcea de Mihai - aveam încredere în el, era un om bun și știa muzică. 

Era un cântec care nu se cânta niciodată, nu în asemenea contexte. Era total neobișnuit. Era un cântec dintre cele pe care le cântam și încă le mai cânt în plimbări (faptul că de câteva zile îl cânt obsesiv mi-a amintit întâmplarea; alt cântec „de-al meu” este „Across the Universe”, versiunea Fionei Apple, cânt în neștire „Nothing's gonna change my world” tocmai când simt că lumile mi se prăbușesc). Era un cântec pe care mi se potrivea - și încă mi se potrivește - vocea. Îmi amintesc liniștea care s-a lăsat dintr-o dată, de parcă se făcuse un spațiu de jur împrejur pentru sunetul glasului meu. Și-mi amintesc cum, deja la ultimele cuvinte, au început să răsune aplauzele. Îngrozită, mi-am luat dintr-o mișcare lucrurile și am fugit din clasă, zguduită de-un început de plâns când goneam pe coridor și pe scări. În urmă se aplauda, se chiuia. Știam ce bine ne ieșise. Știam ce cântasem. Știam ce simțisem. Auzisem liniștea aia, simțisem spațiul din jur - pe care acum am ajuns să le cunosc mult mai bine, dacă e să apară știu ce sunt, știu cum se nasc, ce înseamnă. Ce mă îngrozea și mi se părea de nesuportat erau aplauzele. La reacția asta explozivă, aflată undeva la un pol total opus șoaptei cântecului și gestului intim de a cânta înaintea altora, de a scoate din tine firicel de magie sub ochii altora - la asta nu puteam face față; de parcă abia atunci pricepeam ce făcusem. Mi-era îngrozitor de rușine. La fel, dar exact la fel, e și astăzi, cu scrisul. 

(Și tot așa - apropo de nevoi -, când nu pot să scriu, mă simt ca o pasăre cu ciocul legat. Firicelul de magie stă făcut ghem în piept, în burtă, sub coaste, dătător de dureri. Și eu cânt din gura mută pe străzi, cânt la ferestre, pe trotuare și-n parcuri, cânt fără să scot o vorbă, fără să scriu un cuvânt.)

18 ianuarie 2025

Impasul

Unul dintre proiectele literare destul de importante care urma să dea roade anul acesta sau anul viitor este, de ceva timp, în impas. Nu contează care. Și totuși, mă surprind că-mi pasă de asta mult mai puțin decât m-aș fi așteptat - mă bucură în schimb dovezile de prietenie pe care le simt cu acest prilej: ora petrecută ieri la o cafea cu o fată venită de departe și care mă invită la întâlnire, unde vorbim pătimaș despre cărți și lumea lor vie; e-mailurile îngrijorate și oneste schimbate în trei tot pe tema asta, a proiectului care pare să se împiedice fără nici o vină a noastră - suntem toate trei în poveste și simt recunoștință pentru fiecare minut petrecut de altcineva cu gândul la soarta unei cărți, a unei traduceri. Închei ziua senină, aș spune cuiva că a fost o zi bună, deși suntem în plin blocaj, nu știm ce să facem. Sunt îngrijorată? Mă mir și eu: nu. Pentru mine, un semn de prietenie este infinit mai prețios decât o carte tradusă. Diafanul cântărește mai greu decât materialul.

1 ianuarie 2025

Curajul

Dragă Dan,

Ce carte splendidă ai scris! 

Mă bucur că ai scris-o, că ai publicat-o, că am putut și eu să o citesc. Mulțumesc!

Am citit jumătate înainte de plecarea la Timișoara, unde a trebuit să stau mai mult, într-o situație complicată (am crezut că o pierdem pe mama, am reușit să o readucem pe un mal, am stat cu ea zi și noapte două săptămâni, un coșmar fără o clipă de pauză, cu epuizare și spaime care rimează din păcate mult cu cartea ta), și jumătate acum, la revenire. M-a încântat totul, dar m-a fermecat de-a dreptul partea a doua, Fuga! Acolo ai un adevărat roman, e o voce excelentă, ai o puzderie de personaje și întâmplări - adevărate, fermecătoare, vii - și mai ales ai atmosfera, o atmosferă extraordinară, plină de viață, de lumină, asta m-a făcut să exclam de încântare chiar atunci, când citeam și voiam să îți scriu pe loc - ce film minunat e această parte a cărții! -, însă am vrut să duc cartea la final și să îți scriu abia după ce-am terminat. E curajoasă cartea asta a ta despre Frică. Și te înțeleg de ce ai avut îndoieli atât de mari. Cum s-ar fi putut fără ele? 

Am terminat cartea aseară și îți scriu ca să te felicit și să-ți mulțumesc. 

Te îmbrățișez cu drag,
Veronica

(scrisoare, 7 august 2024)

Veșnicia e Soarele

Ce carte frumoasă și puternică a scris Ioana Nicolaie! Mi-am petrecut ultimele după-amiezi din an cu „Drumul spre Soare-Răsare”. Cât întuneric, atâta lumină în cartea asta, mi-am zis când încă nu ajunsesem la jumătate. Și, cu cât înaintam în poveste, chiar asta vedeam că este, o luptă a luminii cu întunericul.

Ingenios construită, alert spusă (din perspectiva unui bărbat care tocmai s-a stins), cu o fermecătoare limbă română, povestea drumului prin vămile văzduhului, spre salvarea - sau pierzania? - din lumea de dincolo, te ține curios pas cu pas, te vrăjește.

De câtă dragoste e nevoie, m-am gândit în plimbarea din seara asta, după ce terminasem cartea, ca să poți spune în felul acesta povestea de viață a cuiva drag! Să scrii, în fond, despre păcatele dintr-o viață de om, poposind mereu pe păcate, păcate, dar săpând cu cea mai fină unealtă pentru a da de bine mereu - și, astfel, de iertare -, înaintând migălos pe drumul destinului acelui om ca să poți ajunge astfel la un capăt, capătul unde se află, ce altceva?, veșnicia. „Iar veșnicia e de două feluri: luminoasă sau întunecată”.
Veșnicia e Soarele.

Avem o poveste de dragoste tragic încheiată, ca un trunchi din care cresc toate celelalte, ca ramuri și flori: avem basme adevărate, cu fetițe pure văzând adevărul în ape, și basme de vis, cu zâne și căutători de aur în munți, avem și povestea unui poet care a scris și-a tot scris, dar nu a publicat nici o carte, și povestea unei familii numeroase (o parte dintre personaje vă sunt deja familiare, la fel și locurile), și povestea unei copilării și adolescențe în comunism, și povestea unui om care moare înainte să moară. Și, îndrăznesc să zic, o poveste despre credință. Câte n-ar fi de zis, față în față, la o cafea cu un prieten! Impresionată, v-o recomand.