Dând la o parte obloane - Jurnalul lui Mircea Cărtărescu

 

La despărțirea de o carte mare, în care-am trăit zi de zi de prin august încoace. Ce îmi va umple izolarea mai departe?

Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii – jurnal / 2018-2024, e o mărturisire ca o mantie amplă, de șapte sute de pagini dense, desfășurată lent sub ochii uluiți ai cititorului, o mantie sub care scamatorul te lasă să privești – ce mai dar! Și, dacă primești darul, iată ce vezi: zile și ani, cu scris și mai ales cu căutarea febrilă a scrisului, cu iadul dintre cărți (de nu l-ai cunoaște…), cu cafele în zori și grădini și ferestre, cu călătorii pe cât de fermecătoare, pe-atât de epuizante, cu săli pline (în care pe scaunul de-alături stă mereu picior peste picior singurătatea), cu lecturi, lecturi, lecturi.

E jurnalul anilor când s-au scris nu striga niciodată ajutor, Melancolia și Theodoros. E multă carne vie în jurnalul ăsta și totul e literatură curată, cum e tot ce atinge mâna lui M.C.; m-a tulburat prin forța confesiunii și sinceritatea dureroasă, cum doar scrisorile lui Cehov și cele ale lui Nabokov, cu mia lor de pagini, au mai reușit (și-atunci, senzația de indiscreție topită pe măsură ce înaintam tulburată, și atunci nevoia de a respira în popasuri frecvente, căci viața densă, căci inima prea grea, căci o acordare a propriei inimi la ritmul de acolo). Mărturisesc că – nu știu dacă și din cauza fondului meu depresiv și-a perioadei cam întunecate pe care-o traversez, ca să zic doar atât – am sfârșit aproape zilnic cu ochii în lacrimi porția de being inside Mircea Cărtărescu. Am bătut străduțe și alei în starea asta, cu singurătatea proprietate personală alături, după-amiază de după-amiază, așteptând mereu cu fiorul dependentului porția următoare din cartea de la capătul patului. M-am hrănit, nu știu, probabil vreo lună din jurnal.

Sunt dintre cei care au apreciat nu striga… (cu senzația că pricep până la os, cu bucuria că cineva spune, iată, negru pe alb, adevărul gol-goluț, acel adevăr esențial pe care și eu îl cunosc) și Melancolia; m-a bucurat să găsesc aici making of-ul și explicații intime pentru aceste două cărți.

Eu n-am avut șansa să-i întâlnesc vreodată pe autorii la care țin cel mai mult, cei pe care-i număr pe degetele de la prima mână – pe doi dintre ei i-am tradus intensiv, cu senzația că le scotocesc uneori prin cele mai intime buzunare, detestându-mi bănuita grosolănie, inevitabilă chiar și când mă străduiam să fiu delicată ca un fluture (de exemplu, când traduceam scrisorile lui Nabokov către Vera, cu ochii lipiți de pagini încă nevăzute de nimeni), iar alți doi sunt citiți și recitiți obsesiv, literatura lor e casa mea de vacanță unde revin constant, de care am mare nevoie, fără de care n-aș fi cine sunt și, cred, n-aș scrie cum scriu. Dar pe al cincilea, care ni se dăruiește azi cu atâta generozitate, dând la perete obloane, am avut șansa să-l întâlnesc. Spre sfârșitul jurnalului, m-am întrebat dacă să îndrăznesc să îi spun, cu stângăcia pe care-o capătă inevitabil cuvintele aici, de partea asta a vieții, ceea ce n-o să le pot spune niciodată lui Nabokov, lui Beckett, lui Cehov… Și, pentru că explodam de admirație și iubire, am îndrăznit.

Câteva citate mai jos, decupate cu o foarfecă foarte personală, cum altfel?

***

„Opera unui autor e văzută ca o scară unde fiecare treaptă se înalță peste cele precedente, pe care le domină în tensiunea scriitorului către intangibil și absolut. În realitate, scriitorul nu e ca o mașină care învață din experiență și se autoperfecționează, ci ca o mamă care naște mulți copii. Ultimii nu sunt nici mai frumoși, nici mai deștepți decât cei dinainte: fiecare e doar altfel, diferit de toți ceilalți, deși au stat în același pântec. Nașterea nu e un act progresiv, mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni. Și un scriitor e la fel: e doar recunoscător că poate să mai nască, fără să se întrebe dacă acum e mai bun ca-nainte. Lumea lui e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie.”

 „Nu poți publica doi ani consecutiv ceva la fel de impresionant ca Solenoid. Totuși, Melancolia e o carte pură, cea mai pură scrisă de mine, și asta nu i-o va lua nimeni pe lume vreodată. O să ajungă la câțiva singuratici, dar va rămâne mereu acolo, în mintea lor.”

 „Sunt versuri aproape de începător, banale, fără «zvâc», fără poantă, și vor putea fi luate cu ușurință drept trash. Dar vor spune poate ceva celor care-au trecut și trec prin depresie adevărată.” (despre nu striga niciodată ajutor)

 „Unul singur dintre gânduri e dominanta acestor ani: nu te aștepta ca oamenii să te iubească. Vei fi rănit și dezamăgit dacă speri asta. Oamenii nu te văd în centrul vieții lor, pentru că acel centru e ocupat de ei înșiși. Nu te aștepta să fii înțeles.”

 „Aș fi vrut ca Arghezi să fie încă în viață, mă bucur că Bob Dylan încă trăiește (ce frumos ar fi să schimb două vorbe cu el), sunt fericit să i-am întâlnit pe Nichita, pe Brumaru și pe Mario Vargas Llosa. Cineva o să spună cândva: mă bucur că l-am văzut pe M.C. Sau nu va spune asta nimeni.”

 „Oamenilor le place T. (Theodoros), dar n-o înțeleg. De fapt, nici o carte și nici un autor nu sunt vreodată înțeleși, cel mult sunt greșit înțeleși. Sunt convins că-i înțeleg greșit pe Kafka, pe Joyce sau Dostoievski. Pentru că-i combin mereu cu mine însumi. Ei nu sunt ce sunt, ci sunt cum îi văd eu, cu echipamentul meu de citit literatură.”

 „nu striga ajutor e vârful negru și ascuțit al creionului cu care scriu de-o viață.”

 „Cărțile astea vor dispărea, cum vom dispărea și noi. Nu vor mai fi scriitori, nu vor mai fi cititori, va fi doar... – completează tu aici, pune ce vrei, chiar și o înjurătură. Nu mă supăr.”