La dus, efectul Gloria pe stratul de nori compact de sub avion, curcubeul circular dublu, însoțindu-ne mai mult de douăzeci de minute. Culmea e că l-am căutat, l-am bănuit, m-am aplecat cât am putut lângă hubloul avionului mic cu elice, știind unde e soarele, unde ar cădea umbra, unde ar putea fi Gloria - și era, uluitor, era chiar acolo, sub noi. Senzația că doar eu, din tot ATR-ul plin pe jumătate, îl văd.
Vântul îmi fură peste noapte trandafirii de pe mormântul tatei. A doua zi mă duc iarăși, îi adun, îi strâng din nou în buchet, îi culc, deja ofiliți, cu borcanul alături. N-a furat nimeni nimic. Vântul le schimbă pe toate.
La întors, răsărit de lună plină. Prima lună văzută din avion și o senzație de-un bizar absolut, de frumusețe nemeritată și... nepământeană - chiar nepământeană: la șapte mii de metri deasupra pământului, cu șapte kilometri mai aproape de lună. Uneori, părem să urcăm deasupra ei. Când avionul cotește, ca să intre în oraș, luna își împletește traiectoria cu aripa lată a Boeingului; ba sus, ba jos, aripa taie coada de cometă luminoasă a lunii. Ochii mei obosiți.
Timișoara, oraș rămas mereu străin pentru mine, cu fiecare drum mereu altfel, fără mai nimic din strălucirea dusă (străină mie și atunci) a copilăriei. Drumuri, drumuri și griji, o epuizare fără capăt, câtă bucurie, atâta jale; câtă forță adunată, atâta neputință; epuizarea tristeții; o cameră de hotel prost încălzită, întunericul care se lasă devreme, micul dejun când în fiecare dimineață, la fiecare asemenea drum, am doar bărbați împrejur. În hotelul cu nume de femeie, sunt de fiecare dată singura femeie.
Dar mă simt doar un om, sorbind ca orice om din cafea.
