O cronică extraordinar de atentă, scrisă de Mirela Nagâț și publicată în revista „Apostrof”, îmi aduce o mare bucurie. Îi mulțumesc autoarei, cu admirație deja declarată pentru tot ceea ce face.
Întreaga cronică poate fi citită aici.
Cartea oamenilor și a animalelor
Noului volum de proză scurtă al Veronicăi D. Niculescu, Quilt (Iaşi,
Polirom, 2023, 276 p.) i s-ar potrivi foarte bine ca subtitlu „cartea oamenilor
şi a animalelor“. E o „pătură“ narativă, aşa cum sugerează titlul şi cum
explică în finalul cărţii şi autoarea, care asamblează texte – „petice
colorate“, din ultimii şapte ani, topind şi codând momente existenţiale
importante, unele chiar autobiografice. Ce rol joacă în această desfăşurare
animalele vom vedea pe parcurs.
Decupajul realului specific stilului Veronicăi Niculescu,
imaginarul aparte, cu un strop de fabulos, cu o atenţie pentru sondarea
indicibilului, a echivocului, care fac marca scrisului ei, sunt toate prezente,
aerul de noutate fiind dat mai ales de prozele pandemiei. Boala nu se vede în
mecanica ei socială, restrictivă, ci în ravagiile psihice, în dinamica
intimului, cu tot ce înseamnă angoasă, spaimă de moarte şi chiar propagare a
agresivităţii. O proză ca Charlie, de pildă, e construită pe un
artificiu narativ care urmăreşte declanşarea violenţei şi diseminarea ei ca o
predare de ştafetă la maraton: cuplul care se ceartă pe tema vaccinului îi
transmite tensiunea copilului, care la rândul lui, o transferă unui câine husky
pe care-l loveşte fără motiv, acesta din urmă o pasează unui teckel pe care-l
atacă, şi până şi micul patruped, altfel blând din fire, devine agresor, căci
asaltează un pui de lup.
O luxurianţă vegetală şi animalieră e etalată pe pagini bune
în aceste povestiri, cu ochiul avid al celui care-o redescoperă după
restricţiile pandemice, plimbările urbane, explorarea Cişmigiulu, a vieţii
acvatice, devenind topoi favoriţi. De aici rezultă şi o
textură senzorială a naraţiunii şi a frazei, care înregistrează sunete,
mirosuri, culori, senzaţii, stări de conştiinţă. Veronica D. Niculescu simte
„enorm“ şi vede „monstruos“, ca sub o lupă, în proza ei, mediul înconjurător se
dilată, materialitatea lumii fiind corpul cu care lucrează autoarea. Subiacent
e semnalizat astfel un eşec al cuvintelor, al comunicării interumane, căci
orice angajare în discurs a personajelor pare să eşueze, lucrurile rămân nespuse
sau prost spuse, tăcerile fiind, de fapt, purtătoare de sensuri mai bogate.
Teama de moarte a personajelor (fie că e vorba, de pildă, de o femeie
împovărată de angoasa partenerului de cuplu, ultraanxios din cauza pandemiei,
fie de o alta, tulburată de revelarea unei tumori la sân) e calmată de
spectacolul naturii: „Făceam exerciţii de concentrare pe prezent, deja cu
naturaleţe, fără să mă mai gândesc că le fac, le executam pur şi simplu, cu
ochii la păsări, la curţi, la motani, la marchize, uneori fotografiind, alteori
doar privind, scotocind în detalii, sufocând un gând rău într-o formă frumoasă,
o intenţie distructivă într-o nuanţă de o blândeţe nepământeană, o spaimă
într-o linie graţioasă, fugară, când iarăşi eram trasă de mânecă – «vor să ne
omoare», «murim»“.
„Călifari roşii“, „răţoi guralivi“, gâşte de Nil, lebede,
ciori grive, pescăruşi, cormorani, păuni, responsabili pentru o veritabilă
„plapumă sonoră“ pe care o percep personajele, dar şi peşti, şerpi, câini,
cămile, pisici populează o lume care, la Veronica D. Niculescu, are o altă
schemă cosmică a lucrurilor, în care oamenii nu sunt superiori animalelor.
Proza ei răspunde foarte bine unei lecturi postumaniste, căci efasează distanţa
ontologică între oameni şi non-oameni. De fapt, umanul şi animalierul, pe
picior de egalitate, se contaminează în câteva povestiri, în aşa fel încât, de
pildă, o traducătoare, care vrea să se angajeze într-o corporaţie cu sediul la
periferie, poate lua, simbolic, chipul câinelui moscovit de metrou, care face
zilnic drumul spre centru unde găseşte mai uşor de mâncare, sau un grup de
muncitori poate fi perceput drept ameninţător-canin, de o tânără ingineră
navetistă, prin prisma spaimei activate din cauza unor câini fără stăpân: „Când
vine autobuzul, ei, cei care merită, dau năvală primii şi se aruncă de-a latul
pe scaune, ocupând câte două, câte trei, câte patru locuri, lăsând o sacoşă sau
o sticlă acolo unde nu ajung, arătându-şi colţii între ei, muşcându-se şi
împăcându-se cu glume usturătoare“.
Moartea din registrul umanului dintr-o povestire ca I
lost my sense of smell (sau Alţii n-au avut atâta noroc),
surprinzând disperarea unei femei, confruntate cu decesul partenerului şi
lovite de anosmie, după o răceală, în a prezerva amintirea olfactivă a soţului,
dialoghează, în esenţă, cu ipostazele la fel de grave, ale extincţiei în lumea
animală: o crimă „păsărească“ surprinsă în Cişmigiu, când o cioară ucide un
porumbel, sau decesul discret al unei privighetori, chiar în centrul
Bucureştiului, în forfota trecătorilor. O conştiinţă a corporalităţii comune, a
finitudinii împărtăşite, uniformizează fauna şi omenirea.
Poate cea mai stranie bucată din volum, în sensul acelei
contagiuni între uman şi animalier, Mesteceni de hârtie, instilează
în relaţia dintre corectorul Vladimir, mare iubitor de animale, şi Oarca,
căprioara rănită, salvată din pădure, o sugestie vag erotică. Salvatorul
instalează sălbăticiunea în locuinţa lui, mai mult, în propriul său pat, iar
apropierea dintre cei doi atinge o intimitate neobişnuită: „Când se trezea în
creierii nopţii, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe
fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu
trupşorul legănat de respiraţia ritmică, cu omoplaţii uniţi într-un fluture pe
spinare, o spinare de copilă sau chiar de tănără femeie. Revenit în pat, o
cuprindea în braţe atent să nu o trezească, strecurându-şi o mână pe sub
subţioara ei, apropiindu-şi nasul de ceafa ei, şi adormea la loc aşa,
încălzindu-se lângă trupul totdeauna fierbinte, cu inima ei bătându-i în
palmă“.
Pe alocuri, povestirile includ şi poziţionări punctuale, cu
bătaie socială, fie că e vorba de discriminarea contra femeilor, cum se
întâmplă în Pedeapsa, unde o adolescentă remarcă munca domestică
depusă de mamă şi traiul mult mai lejer al tatălui („Poate că măcar astăzi i-ar
plăcea şi ei să fie servită aşa, dacă el rămâne acasă şi ea e cea care pleacă.
Ea să se ducă prima la baie, să se spele pe faţă […], iar când vine la
bucătărie să fie întâmpinată de mirosul cafelei proaspăt turnate în ceşti şi să
vadă farfuriile, brânza, salamul şi ouăle puse pe masă, pâinea gata tăiată“),
fie că e pusă în discuţie degradarea jurnalismului cultural, ca în Se
poate trăi fără asta, unde sunt denunţate statutul precar al jurnaliştilor,
cărora li se cere muncă voluntară, şi scăderea generalizată a nivelului
intelectual („textele-s pline de greşeli, vezi că de fapt n-au citit, n-au
văzut, nu pricep, uneori nu fac decât să copieze din comunicate şi să adauge
trei vorbe, şi alea strâmbe“).
Iese în evidenţă la tot pasul limba suplă pe care-o
mânuieşte scriitoarea, care are controlul frazei aglutinante, cu puncte de
virtuozitate, cum se întâmplă la pagina 173, unde enunţul se întinde pe mai
bine de treizeci de rânduri.
În mare, proza Veronicăi D. Niculescu ne îndeamnă indirect la contemplarea/ descoperirirea bogăţiei naturii, de altfel invizibile pentru cei mai mulţi, prinşi în agitaţia cotidiană, ca o alinare pentru angoasele sau neajunsul existenţial, cu cauze misterioase, invocat de mai multe ori în carte (descris cu acuitate astfel: „e în inima inimii şi de jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere deplină, vălul de durere al durerii, care îţi umple cuşca toracică făcând-o să pulseze, să trepideze din zăbrele de os“). În arealul uman, cartografiat în volum, intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.
