28 iunie 2014

Watt, prima lectură

Că şi-ar putea petrece toată viaţa închis într-o cameră, stând pe un scaun şi citind Divina comedie – asta spunea Beckett. Iar eu spun că mi-aş putea petrece toată viaţa în camera mea, tolănită, citind Watt. Pentru că au trecut cam trei ani de când am tradus-o, am recitit-o în după-amiezele trecute, proptită între perne, cu creionul fin la îndemână, parcurgând-o cine ştie pentru a câta oară, dar abia pentru prima oară astfel, precum făcusem cândva cu originalul.
Şi, da, aş petrece o viaţă aşa – aşa vom sta întreaga viaţă, sta-vom întreaga viaţă-aşa – zăbovind pe anumite pasaje favorite, subliniindu-le, descoperind altele, descoperind detalii şi-alte detalii, şi iubindu-l pe Watt ca pe nimeni, cum nimeni.
Şi scriind vreo scrisoare, vreo „Dragă C., ...ce lectură, cu creionul în mână, şi tot e extrem de superficială, nici nu se compară cu lunile când traduceam şi intra bine fibra în fibră; subliniez, mă amuz, mă întristez, mă seacă unele pasaje, de dor, de durere, de frumuseţe, dar e totul aşa de departe, aşa de departe faţă de atunci când traduci; cu tristeţe te anunţ că niciodată, nici o lectură, oricât de atentă, nu egalează, nu poate, nu...”


Watt, fragmente favorite:

Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.


Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decât data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.

Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.



Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea? Şi ce este această sosire care nu a fost sosirea noastră şi această prezenţă care nu este prezenţa noastră şi această plecare care nu va fi plecarea noastră, dacă nu sosirea şi prezenţa şi plecarea fără nici o umbră de scop?


Unii văd carnea înaintea oaselor, iar unii văd oasele înaintea cărnii, iar unii nu văd absolut niciodată oasele, iar unii nu văd absolut niciodată carnea, niciodată, absolut niciodată carnea.


Fiindcă singura cale în care se poate vorbi despre nimic este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost ceva, la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre Dumnezeu este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost un om, ceea ce bineînţeles că a şi fost, într-un fel, pentru o vreme, şi la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre un om, până şi antropologii noştri au înţeles asta, este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost o termită.


Watt a învăţat spre finalul şederii lui în casa domnului Knott să accepte că nu se întâmplase nimic, că un nimic se întâmplase, a învăţat să suporte asta şi chiar, într-un fel rezervat, să îi placă. Dar atunci era prea târziu.


…atunci când braţele îţi sunt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mângâi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica-cucului, sau un piciorul-cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de câmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar când apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet-încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atâta noroc cât să scape nerupte.


Apoi, într-o noapte aspră, Watt şi-a părăsit patul călduţ şi a coborât, şi a băgat cheia în casă, şi a înfăşurat-o într-un petic de pătură pe care-l rupsese din propria sa pătură. Şi apoi a scos-o iarăşi afară, sub piatră. Iar când s-a uitat, în seara următoare, a găsit-o, aşa cum o lăsase, în pătura ei, sub piatră. Fiindcă domnul Graves era un om foarte înţelegător.


…până ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decât floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămână decât viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut.


Watt era acum obosit de parter, parterul îl obosise pe Watt.
Ce aflase? Nimic.
Ce ştia despre domnul Knott? Nimic.
Din dorinţa lui de-a ameliora, din dorinţa lui de-a înţelege, din dorinţa lui de-a vindeca, ce se alesese? Nimic.
Dar nu era şi asta ceva?
S-a văzut pe el cum fusese atunci, atât de mic, atât de sărac. Iar acum, şi mai mic, şi mai sărac. Nu era şi asta ceva?
Atât de bolnav, atât de singur.
Şi acum.
Şi mai bolnav, şi mai singur.
Nu era şi asta ceva?
Aşa cum comparativul e ceva. Indiferent dacă-i mai mult ca pozitivul lui sau mai puţin. Indiferent dacă-i mai puţin decât superlativul lui sau mai mult.


Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
(Fum palid, beznă groasă! - nota mea)


Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.


Dar nici n-a ajuns bine pe drumul public, că a şi izbucnit în lacrimi. Stătea acolo, îşi amintea, cu capul plecat, şi cu câte o geantă în fiecare mână, şi lacrimile îi curgeau, o ploaie lentă şi măruntă, pe şoseaua ce fusese recent reparată. N-ar fi crezut că e posibil aşa ceva, dacă n-ar fi fost el însuşi de faţă. Umiditatea astfel împrumutată suprafeţei şoselei, socotea el, trebuie să fi supravieţuit plecării lui vreme de cel puţin două minute, dacă nu chiar trei. Din fericire, era vreme bună.


Era de remarcat cum culorile, pe de o parte ale acestei haine, pe de alta ale acestei pălării, se apropiaseră tot mai mult, una de alta, cu fiecare cincinal ce trecuse. Şi totuşi ce diferite le fuseseră începuturile! Una verde! Cealaltă galbenă! Aşa-i şi cu timpul, care luminează ceea ce e întunecat, care întunecă ceea ce e luminos.


A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.


Nu a întâlnit nici o fiinţă umană pe drum. Un măgar rătăcit, sau o capră, zăcând în şanţ, în umbră, a ridicat capul, când a trecut el. Watt nu a văzut măgarul, sau capra, dar măgarul, sau capra, l-a văzut pe Watt. Şi l-a urmărit cu privirea cum trecea, încet-încet, pe şosea, până ce-a dispărut. Poate că s-a gândit că era ceva bun de mâncat în genţi. Când n-a mai văzut genţile, atunci şi-a culcat la loc capul, printre urzici.


Mi-aţi putea spune cât era ceasul? a zis Watt.

25 iunie 2014

Cantilena


Era o astfel de zi.

Plimbările bune, plimbările stricate de-o veche cunoştinţă care turuie, un străin declamând de-ale vieţii, prea multe, prea mult, şi vocea ta spărgând deodată golul şi izbucnind fără voie - astea-s prostii, cu copiii, cu cuplul, mă scuzaţi, dar ajunge - şi goana eliberată, în începutul de ploaie, spre o cutie poştală fără cheie, în care aşteaptă un contract, iar hârtia asta cu ştampilă şi antet având mult mai mult de-a face cu dragostea decât dragostea de care-ţi vorbea cunoştinţa, un sloi uman, un om sleit, şi apoi fuga, fuga, şi soarele într-o spărtură de câteva minute, şi apoi iarăşi ploaia, şi toate sânzienele ascunse cine ştie pe unde, şi toată levănţica din lume uscându-se în locuri ascunse, şi melcii pipăindu-şi calea spre piersici sălbatice în curtea unei biserici, şi liniştea, şi cantilena, şi apoi stângăcia din dor, vocea mea răguşită, strigătul după ceva, după cineva, tot mai departe, tot mai surd, tot mai rece, degeaba.

19 iunie 2014

Luciat despre "Simfonia animalieră"

Luciat scrie pe blogul ei astăzi despre "Simfonia animalieră". Este prima reacţie scrisă şi mă bucură mult, cartea tresare din mustăţi.

"Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric."

- continuarea pe terorista.ro, aici.

18 iunie 2014

Deloc cutie de bomboane

Ştiu, se vând cărţile mari, cartonate, care seamănă cu cutiile de bomboane - acelea care se pot face cadou, eventual să aibă litere aurite pe copertă, iar înăuntru text puţin, aerisit, literă mare, margine groasă. Cărticica mea e tocmai invers. La standul cu noutăţi din librărie, poţi să dai roată de două ori, dar numai dacă o cauţi cu multă îndârjire o găseşti: stă chiar în centru, lângă plăcuţa de lemn cu "Noutăţi", şi deşi stă în picioare, abia de i se iţeşte creştetul dintre teancurile de volume. "Simfonia animalieră" seamănă cu picii care zic de după tejghea "De trei lei caramele" şi nu li se vede decât vârful degetelor cu banii. Dar paginile ei sunt scrise cu literă mică, egală cu cea a dicţionarului pe care-l am acum în stânga, marginile îi sunt destul de subţiri, iar povestea, mi s-a spus, e densă şi nu se citeşte tocmai uşor. Dacă vă plac cărţile-cutii de bomboane, prea bine, stay away. Dar dacă nu, şi nici exclamaţiile, şi nici zarva, şi nici datul în spectacol, şi nici mulţimile, şi nici grupurile, şi vă e cumplit de ruşine la orice tejghea, atunci s-ar putea să vă placă pătrăţica verde. Asta e.

De azi, are pagină şi poate fi comandată. În librării, deocamdată e în Bucureşti, dar de zilele viitoare ajunge şi-n ţară. Eu am un singur exemplar şi asta mi se pare foarte frumos. Cartea mea.

http://www.cdpl.ro/simfonia-animaliera-veronica-d-niculescu.html


(Foto: Vlad Rotaru)

16 iunie 2014

Alergările, un an


C. Glicinele înfloresc pentru a doua oară sus, lângă grotă, în punctul de unde încep să alerg. Alergările - cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. Mă tot gândesc să scriu despre asta, dar nu pot - cum şi de ce, cui?
Despre aleea care ţi se deschide verde în faţă, aleea unde tu singur, tu singur alergi dimineaţa sub bolta haşurată de ramuri, cu muzica în minte, cu asfaltul sub tălpi. Chinul primilor cinci sute de metri, când nimic nu te-ascultă. Braţele se mişcă anapoda, picioarele par aflate sub comanda unui duşman, muzica din urechi pare mereu în contratimp cu cea a minţii tale care ar trebui să coordoneze corpul. Apoi, dintr-o dată, undeva spre finalul primului kilometru, se instalează ritmul, liniştea, plăcerea. Al doilea kilometru este cel mai plăcut - partea de jos a corpului îşi face treaba aproape fără tine, picioarele îşi văd de ritmul lor fără să te mai întrebe de vorbă, nu le mai simţi, mintea îţi poate în sfârşit rătăci. Partea de sus a corpului pare că pluteşte, inima palpită purtată de nişte picioare imateriale pe care n-ai decât să le ignori, se descurcă singure, nu te gândi la ele, nu te gândi. Cel mai plăcut este în curbă, după rond, când intri strâns din nou pe alee, pe sub bolta copacilor, ferindu-te de lumină, când se deschide drum nou înainte şi totul merge ca uns, fredonezi, plesneşti elastic asfaltul, te mângâi cu aerul verde al dimineţii, cu parcul întreg, încă neluat în stăpânire de alţii. Al treilea kilometru e diferit, e alergarea în stare de oboseală despre care se spune că-i bună, iar totul acum îţi reaminteşte de scris şi de tradus, trebuie să fii atent, foarte atent cum îţi dozezi energia, dacă vrei să poţi ajunge la capăt; trebuie să o laşi uneori mai încet, trebuie să tragi aer mai conştiincios, să te uiţi înainte fără să te gândeşti la înainte. Să îţi munceşti tot corpul obosit, un pic şi încă un pic, iar la final dacă se poate să depăşeşti puţin linia.

Alerg de două ori pe săptămână câte trei kilometri. Este ritmul impus din primăvara asta. La încheierea sezonului trecut, prin noiembrie, alergam patru, însă destul de greu. Acum, după cele cincisprezece alergări din acest an, sunt aici şi mă simt bine aşa deocamdată. Am schimbat parcul, îmi place mult mai mult aici, printre copacii deşi de pe o parte şi alta a aleilor late - acum se scutură teii, au fost castanii roşii, glicinele căţărate peste tot şi puful plopilor venit cine ştie de unde - şi-s păsări multe care, ciudat, nu se sperie la ora aceea, când lumea-i a lor. Într-o zi am fost cât pe ce să ating din mers cu degetele o pitulice care cerceta strâns scoarţa unui copac.

Am început să alerg acum un an, la Sibiu - pe atunci nu puteam să alerg nici cinci sute de metri fără pauză. Alternam alergatul cu mersul. Primul kilometru şnur a fost un eveniment. Începutul e infernal. "Împrieteneşte-te cu durerea, ea îţi va fi amantă de-acum" - asta am reţinut de pe multele site-uri cu articole şi sfaturi pentru alergători. Au fost dureri. Au trecut. Dar apoi, când înveţi să alergi cât ţi se potriveşte, când cunoşti plutirea aceea de la mijloc şi satisfacţia de după, e deliciu. Iar cea care mulţumeşte cel mai mult este mintea, biet hamster care a tot alergat până la epuizare fără corp. I-am cumpărat o pereche de adidaşi buni şi i-am oferit atâta lucru.
Bonus, o pereche de ciuperci zărite ieri pe trunchiul tăiat al unui castan, lângă apă. Eu voiam de fapt să înşir scene din parc surprinse în timpul alergării, fiecare din ele numai bună de o poveste. Data viitoare.

12 iunie 2014

Animaliera


Era o astfel de zi.

Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?

11 iunie 2014

Pentru cine

Când scriam "Simfonia animalieră", în vara lui 2012, mă gândeam cât de potrivit ar fi să lansez cartea asta la festivalul de teatru de la Sibiu. Fiindcă în poveste se merge la teatru, se văd trei spectacole de acolo, iar primul are loc chiar în festival. Au trecut doi ani, nu mai locuiesc la Sibiu, dar cartea se lansează exact în perioada imaginată. Ce o însemna asta, nu ştiu. Poate aflu diseară.

Vă aştept la lansare - în seara asta de la ora 19.30, la Librăria Bastilia.
Vor vorbi despre carte Adela Greceanu, Adina Diniţoiu şi Nora Iuga şi abia aştept să văd cum li s-a părut.

Eu am de zis foarte puţine:
Dacă v-a plăcut "Roşu, roşu, catifea", nu-i sigur că o să vă placă "Simfonia"... Sunt foarte diferite.
Dacă nu v-a plăcut "Roşu", nu-i sigur nici că n-o să vă placă "Simfonia", nici că o să vă placă.
Dacă v-a plăcut "Watt" (hei, aţi citit "Watt"?), s-ar putea să vă treziţi râzând când citiţi "Simfonia", pe ici, pe colo, pe unde alţii nu râd.
"Simfonia animalieră" este o carte cu animale, sută la sută despre oameni.
Nu este o carte pentru copii.
Este pentru cei care îşi savurează şi îşi dispreţuiesc singurătăţile, care trag obloane verzi măcar din când în când peste toate, care ţopăie şi turuie pe drumuri spre casă, după ce se sting reflectoarele, smulgând frunzuliţe prin garduri, culegând mere pitice de pe jos, vorbind cu câinii, cu vântul şi cu trecutul, într-o vară, în alta.

10 iunie 2014

Simfonia animalieră, lansarea

Simfonia animalieră a pornit la tipar şi se va lansa miercuri, 11 iunie, de la ora 19.30, la Librăria Bastilia.
Prezintă: Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Nora Iuga.
Ilustraţiile şi coperta cărţii: Anca Smărăndache.
În rolurile principale: ariciul Doinel, hârciogul Ciobi şi cârtiţa Dede, trei spectacole de teatru, o casă, o grădină, un pârâu, un strat de nea, un câine care dispare, un gol.


Un fel de argument

Se opintea în Parcul Sub Arini o cârtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcând atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcându-se pe mal. Am crezut întâi că-i o şopârlă. Ce încântată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pământ, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pământ şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pământiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cât m-ar ţine tălpile şi, gâfâind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trânti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la râme suculente cu poftă – sunt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.

Poate că despre asta este Simfonia animalieră, un microroman cu un arici, un hârciog şi un sobol.

6 iunie 2014

O oră de Foc palid

Astăzi, vreme de o oră, povestim despre Vladimir Nabokov şi Foc palid la Radio România Cultural: de la ora 15.05, la emisiunea Noua revistă vorbită, realizată de Adela Greceanu. Voi fi alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial la Editura Polirom (pe literatură universală), coordonatorul seriei de autor Nabokov şi cel căruia îi datorez toate traducerile pe care le-am făcut până acum. De fapt, mă voi afla între doi poeţi, ceea ce sper să-l ajute pe traducătorul prozator.
Emisiunea se poate asculta (şi vedea) aici: http://radioromaniacultural.ro/