Despre vieți și memorie - cu nodul pe dos

Câteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricând, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta.

Te cufunzi în munca de documentare și cu cât citești mai mult, cu atât pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întâmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel când era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După câteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atât de uman - e lucru făcut de mână, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos -, și nu poate să fie decât așa când vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi când să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sâmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Am primit un semn spre final. M-a tulburat foarte tare și nu am spus nimănui. Cei care ați citit cartea - mulțumesc pentru mesaje - știți cum este sfârșitul. E noaptea plecării, cu tot acel periplu întunecat, spre lumină - 27 spre 28 iunie. Fără voia mea, pur și simplu așa s-a întâmplat, cartea a ajuns în tipografie tocmai atunci: a plecat din redacție pe 26 iunie, iar primele zile petrecute în mâinile tipografilor au fost exact cele când Luchian se stingea, cu o sută patru ani înainte. Iar eu rămâneam, din nou, fără carte.

Cale, căi

Dincolo de epuizare. Citesc despre burnout - primul articol ajută puțin - dar nici nu pot duce al doilea articol la capăt. De ce ți-ai privi buboiul atent sub o lupă?

Nu a fost zi din anul ăsta să nu mă gândesc la gestul final.

Să ai nevoie - nu să vrei. Să simți diferența, într-o noapte care pare să nu se mai termine. Să simți până în os distanța dintre una și alta, dintre nevoie și dorință. Nu vrei, dar îți trebuie, pentru că altă cale nu vezi. Mâna ta ridicându-se împotriva corpului tău. Durere care să facă altă durere să înceteze. Îți trebuie forță. N-o am. 

Capăt de vară

Fără rost, fără rost, umblu în fiecare zi până la epuizare, căutând nici eu nu știu ce, așteptând toamna care e întotdeauna salvare, doar că acum ea s-ar putea să nu ne aducă decât un alt rău, umblu, umblu aiurea, cu ochii în curți, după câini și motani și fotografiez frunze, păsări, porți și marchize, trepte acoperite de flori care cad la capătul vieții, zorele pe garduri, trâmbițe pe trotuare, sfârșit de vară, o blândețe încărcată de spaime în toate.

Singuri

 Mă plimb pe Google Street View prin orașul copilăriei. Sub ferestrele mele, în locul unde venea seara sfinxul colibri la o tufă cu flori, dormitează într-o pată de soare un câine. În parcare, un altul. În lenea lor invidiabilă simt că stă cuibărită toată liniștea dusă a copilăriei mele - cu spaime cu tot. Alături, dintr-un șir de copaci - cândva cinci la număr, plantați într-o vacanță de vară de cinci fetițe din bloc (două surori - eu, sora mea) - au supraviețuit doar o parte. Unul dintre ei iese zdravăn din rând. Mult mai înalt decât toți, mai înalt și ca blocul, pare să sprijine cerul. Bizar pom al unei sărbători nenumite, poartă în vârf la amiază jumătate de lună. Dar dacă te uiți cu atenție, vezi că întreaga coroană a acestui mare câștigător e dantelată de omizi - și de singurătate.

*

Seara târziu, topiți de căldură, ne suim încă o dată pe bloc. Aș fi vrut să văd cometa - nu se mai vede. Aparatul foto. Binoclul. Cratere pe lună și o țesătură de becuri pe o terasă, unde niște oameni citesc poezie. Mică, imensă, ca peste drum, Casa Poporului. Și pe urmele noastre, pas cu pas, precaută, curioasă, desprinsă din începutul de noapte, pisica. Pisica vecinilor. Pisica din starea de urgență, singura ființă din afara familiei care mi-a ținut - un pic - de urât, când nu ieșeam pe afară și alergam sus, pe bloc.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” – povestea cărții

Fiecare poveste își cere felul în care să fie scrisă.

Există întotdeauna un evantai de posibilități atunci când vrei să te așezi și să scrii o poveste. O carte. După ce știi ce vrei să scrii, mult mai important este cum vei spune povestea. Însă, deloc paradoxal, deși lucrurile se complică odată ce înțelegi explicit că există o infinitate de posibilități, ele se și simplifică: fiindcă, de fapt, fiecare poveste își cere, ea singură, stilul în care să fie spusă.

Dacă la primele două volumașe de povestiri pe care le-am scris nu mi-am pus atât de mult problema lui „cum” – mă așezam pur și simplu și scriam –, de la Roșu, roșu, catifea încoace am simțit foarte limpede că opțiunea se alege cumva de la sine, dintr-o multitudine, odată ce știi exact ce poveste vei spune. Povestirile acelea, din perioada roșie, erau spuse în funcție de anul în care se petreceau și, mai ales, de personajele lor. Cele cu copii în centrul lor aveau o anumită simplitate a limbajului și a frazei. Pe măsură ce personajele erau mai în vârstă, încărcate fie de amintiri, fie de probleme sau obiceiuri bizare, și stilul se complica. La Simfonia animalieră și Hibernalia, legătura dintre ce poveste spun și felul în care aleg să o spun e și mai limpede. Ce bucurie să mă joc în felul acela! Apoi, în Spre văi de jad și sălbăție, m-am putut delecta în arabescuri de basm tot datorită subiectului și personajului principal – ah, sălbăție, nebunariță, nebunie... Mai aproape de noi, romanul Toți copiii librăresei e și exemplul meu cel mai clar – am adoptat o simplificare, pentru a obține acel ton, acea atmosferă vintage, de anii ’80, pe care am vrut să le aibă întreaga poveste - ea, în sine, complexă.

Dar ce faci când scrii o biografie romanțată?

Mi-a fost limpede de la început: trebuie să mă las pe mine deoparte. Aici e viața altuia, nu a mea și nu a personajelor mele – adică inventate de mine. Trebuie ca el, Luchian, să fie pus în lumină. Spectacolul nu e tocmai al meu, de data asta. Nu e locul să fac salturi mortale de dragul strălucirii de-o clipă prin aer. Scriind povestea vieții lui Luchian, un lucru m-a preocupat de la bun început foarte tare: să scriu chiar povestea vieții lui. Să-mi păstrez giumbușlucurile literare pentru alte cărți, de-ale mele. Dar totodată, scriind cu încredere viața, să caut să fac și literatură – și să primească cititorul poveste.

M-am ținut foarte aproape de firul vieții pictorului, în Luchian.Ochii, sufletul, mâna. În timpul primului șnur al muncii de documentare, m-am plimbat obsesiv nu doar prin cărți și documente, dar și prin acele locuri din București pe unde a locuit el. Prin muzee. M-am îmbibat de atmosfera pânzelor și-a istoriilor despre el. Am căutat să-l simt viu. Și apoi m-am pus pe scris. Cartea asta, cred, este foarte apropiată de o biografie pur și simplu. Cititorul va poposi, desigur, și-n scene detaliate, cu iz specific romanului, dar va parcurge, pas cu pas, chiar viața pictorului. Am zăbovit, ca-n niște pajiști luminoase, în acele locuri care mi s-au părut importante și ofertante; uneori, în locuri unde biografii dinainte, demult, n-au schițat foarte bine detaliul, ba au rămas chiar semne de întrebare. Am insistat acolo unde am văzut că mi se permitea și unde curiozitatea mea a săpat ceva mai departe decât mă dusese documentarea. Am reconstruit ficțional cărămida tocită din zid. Povestea fraților care au murit foarte micuți. Povestea de dragoste cu Cecilia, la Alexandria. Internarea. Limpezirea privirii, după primul episod greu de boală. Pictarea „Lăutului” sau a unei ulcele cu garoafe. Călătoria spre moarte. Dar peste tot am strecurat bucăți vii, de realitate: scrisori veritabile, scene consemnate în mărturiile celor care l-au cunoscut, vocea lui reală, în diferite dialoguri.

Voi mărturisi: nicicând n-am scris o carte cu atâta grijă pentru realitate și cu atâta consum emoțional – e multă răspundere când scrii viața altuia și-am fost mereu conștientă de asta. La capătul scrierii poveștii, obosită și dorindu-mi să fac măcar un om fericit, m-am dus din nou la casa din Strada Mendeleev și mi-am așezat palma pentru două clipe, aproape din mers, pe ancadramentul alb al uneia dintre ferestrele lui. Și i-am spus că de-acum cartea despre el este gata. El e singurul „cititor” pe care mi-l doresc fericit. Dacă vor fi și alții, cu atât mai bine.

Altfel, despre cum am scris această biografie romanțată, în nota de la finalul cărții, „Copacii mei și florile mele”.

Octavian Soviany despre „Toți copiii librăresei”

Octavian Soviany scrie în ultimul număr al revistei „Observator cultural” despre Toți copiii librăresei. O analiză atentă, care mă bucură enorm. Cronica poate fi citită aici.

Romanele publicate pînă în prezent de Veronica D. Niculescu: Spre văi de jad și sălbăție (2016), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) sînt, în primul rînd, „romane de atmosferă“, cu o apreciabilă doză de lirism,  istorii în care lumea ternă  a „oamenilor mari“ e pusă mereu față în față cu universul plin de candori și miracole al copilăriei.

Mai apropiat poate de canoanele narațiunilor „realiste“, Toți copiii librăresei (Edi­tura Polirom, 2020) nu reprezintă însă, nicidecum, o ruptură în raport cu romanele mai vechi ale scriitoarei, se nutrește din aceleași mituri personale și din aceleași obsesii, cultivă teme prezente și în cărțile sale anterioare: singurătatea, familia, dragostea, copilăria, constituindu-se (după cum mărturisea autoarea însăși într-un interviu) într‑o poveste „despre vremuri crunte“, dar și „despre dragostea care poate fi aducătoare de moarte“.

Într-o primă aproximare, cartea s-ar înscrie în categoria romanelor „de cartier“; acțiunea ei se desfășoară într-o zonă de blocuri de la marginea Piteștiului, într-o lume a cărei viață se desfășoară, cu o regularitate de mecanism, în jurul unui complex comercial și în atmosfera întunecată a anilor ’80.

Aerul greu respirabil din epoca de agonie a regimului Ceaușescu și dramele înă­bușite ale acesteia pătrund din abundență în paginile romanului: întîlnim magazinele goale și cozile interminabile, întreruperile curentului electric, avorturile clandestine și victimele acestora, sărbătorile pompieristice „de partid și de stat“, care voiau să marcheze înaintarea glorioasă spre socialism. Nu avem de a face însă cu o carte de dezvăluiri; din paginile ei lipsesc activiștii de partid și ofițerii de securitate, atenția scriitoarei oprindu-se asupra oamenilor mărunți, cu existențele lor puțin spectaculoase și cu necazurile lor de zi cu zi, care nu au, firește, grandoarea „marilor drame“, dar provoacă tot frustrare și  tot suferință.

Lipsește, de asemenea, în mare parte și fauna umană obișnuită a romanelor „de cartier“ publicate după 1990: mediile proletare, lumpenii, alcoolicii dezabuzați, care populează din plin, de exemplu, Dristorul anilor ’80, evocat în paginile lui Radu Aldulescu. Ceea ce nu înseamnă că lumea Veronicăi D, Niculescu este, în exclusivitate, una a „oamenilor de treabă“: există și aici adolescenți violenți sau persoane cu tulburări de comportament sexual, dar acestea rămîn personaje de fundal; ele aparțin unei „jungle“ care n-are decît legături sporadice și întîmplătoare cu viața cartierului. Căci autoarea vrea și știe să evite stridențele, în cartea ei totul este învăluit într-o lumină cenușie, în care doar prezența copiilor, natura sau dragostea mai pun din cînd în cînd cîte o pată de culoare. Iar atmosfera care predomină este una de nuvelă cehoviană sau de film rusesc de pe la începutul anilor 1980.

Pe fundalul acestor „vremuri crunte“ se desfășoară povestea de dragoste dintre librăreasă (Silvia Albu) și ceasornicarul Roland, care se înscriu și ei în categoria oamenilor mărunți, dar nu banali, către care e orientat interesul autoarei. Librăreasa este una dintre acele ființe care par condamnate încă de timpuriu la singurătate. Percepută de familie ca o „ciudată“, va purta apoi tarele unei idile din adoles­cență, care se termină cu o sarcină și cu nașterea unui copil ce nu supraviețuiește decît cîteva zile. Această întîmplare o va transforma într-un fel de „oaie neagră“ a familiei, dar și a cartierului, o însingurează încă și mai mult și îi infuzează un sentiment confuz de vinovăție. Îl va întîlni apoi pe ceasornicar, dragostea lor izbucnește cu intensitatea unui foc de artificii pentru a fi însă, aproape instantaneu, dacă nu înghițită de tot de proza vieții cu zi, cel puțin marcată de amenințarea unui viitor nesigur, descoperindu-se vulnerabilă, ca toate sentimentele omenești.

Problema pe care o pune romanul Veronicăi D. Niculescu este, în definitiv, dacă și cum se poate supraviețui, în condițiile „vremurilor crunte“, fără a-ți pierde umanitatea. Ceasornicarul reușește, ca urmare a statutului său de mic meșteșugar, să-și conserve o oarecare doză de libertate, scăpînd de malaxoarele industriei socialiste. Pentru a-și păstra  această libertate minimală, acceptă să se despartă (pentru moment sau pentru totdeauna?) de Silvia, care pare să aibă semne de sarcină, și pleacă la București, unde apare posibilitatea să beneficieze de un atelier și unde (din motive birocratice) ea nu-l poate urma deocamdată.

Mecanismele sociale pun bariere în calea sentimentelor, condamnă la moartea sufletului, la singurătate și alienare. („Dacă am învățat ceva de la viață – spune unul dintre personajele episodice ale romanului – e faptul că suntem singuri.“) Pentru librăreasă salvarea va veni, dacă va veni, dintr-o vocație maternă care o va face să nutrească o vie afecțiune pentru copiii cartierului, care îi frecventează stăruitor magazinul și a căror candoare pare să o fortifice în lupta ei dură pentru supraviețuire sufletească. Iar copilul devine, dintr-o asemenea perspectivă, modelul uman prin excelență, el reprezintă o ipostază a omului paradisiac care, datorită ingenuității și nevinovăției sale, reușește să rămînă imun la presiunea socialului și la teroarea istoriei. Către o asemenea concluzie conduce nu doar finalul romanului, ci și construcția lui contrapunctică, care face ca povestea „oamenilor mari“ să fie întretăiată de episoade relativ autonome, care au ca protagoniști copii, ale căror portrete se înscriu printre reușitele cele mai demne de interes ale autoarei. Acești copii sînt mesagerii speranței, ei fac ca la sfîrșitul romanului (amintind vag de finalul Fraților Karamazov), în destinul librăresei, peste care tăvălugul comunismului a trecut fără milă, să se întrevadă o luminiță firavă. Iar scriitoarea valorifică aici în maniera ei personală (așa cum nu se prea întîmplă în literatura română) mitul dostoievskian al vîrstei de aur și al copilăriei.

Dincolo de toate acestea, Toți copiii librăresei rămîne o admirabilă carte de atmosferă, în care vibrează o coardă lirică, reverberează o încărcătură, poetică și nostalgică în același timp, care înnobilează pînă și paginile cele mai prozaice la prima vedere. Cartea Veronicăi D. Niculescu are ceva din frumusețea unui poem cinematografic.

***

Las aici link la încă o cronică amplă - Viorica Stăvaru, pe Bookhub, Tufa de mușețel (note de lectură).