Singuri

 Mă plimb pe Google Street View prin orașul copilăriei. Sub ferestrele mele, în locul unde venea seara sfinxul colibri la o tufă cu flori, dormitează într-o pată de soare un câine. În parcare, un altul. În lenea lor invidiabilă simt că stă cuibărită toată liniștea dusă a copilăriei mele - cu spaime cu tot. Alături, dintr-un șir de copaci - cândva cinci la număr, plantați într-o vacanță de vară de cinci fetițe din bloc (două surori - eu, sora mea) - au supraviețuit doar o parte. Unul dintre ei iese zdravăn din rând. Mult mai înalt decât toți, mai înalt și ca blocul, pare să sprijine cerul. Bizar pom al unei sărbători nenumite, poartă în vârf la amiază jumătate de lună. Dar dacă te uiți cu atenție, vezi că întreaga coroană a acestui mare câștigător e dantelată de omizi - și de singurătate.

*

Seara târziu, topiți de căldură, ne suim încă o dată pe bloc. Aș fi vrut să văd cometa - nu se mai vede. Aparatul foto. Binoclul. Cratere pe lună și o țesătură de becuri pe o terasă, unde niște oameni citesc poezie. Mică, imensă, ca peste drum, Casa Poporului. Și pe urmele noastre, pas cu pas, precaută, curioasă, desprinsă din începutul de noapte, pisica. Pisica vecinilor. Pisica din starea de urgență, singura ființă din afara familiei care mi-a ținut - un pic - de urât, când nu ieșeam pe afară și alergam sus, pe bloc.