Îmi place să scriu povestiri, la fel cum îmi place și să citesc, e genul care mi se potrivește cel mai mult, așa am început să scriu și continuu și astăzi s-o fac, chiar dacă știu, pe pielea mea și pe-a altora mult mai celebri, că niciodată volumele de povestiri nu vor avea șanse egale cu romanele. Un roman, doar pentru că e roman, ajunge mult mai ușor și mai mult la cititor. Așa se întâmplă și cu cărțile mele. Dar nu-mi pasă. Fac ce am de făcut. Fac ce simt că am de făcut.
Povestirile se scriu ușor, dar volumele se construiesc greu. Termini o bucățică și ești iarăși singur. Iar o iei de la capăt cu gânditul, cu scotocitul. De cum pui piciorul în papuc dimineața, ca Treplev, trebuie să scrii, să scrii, să scrii. Altă povestire, altă povestire. Romanul se țese, de la un punct înainte, ca singur. Și e greu, bineînțeles că e greu cu romanul, e ca și cum ai ține un glob tot mai mare ridicat deasupra capului și-ar putea oricând să îți scape și să te strivească cu totul. Dar povestirile, „ușurele” cum pot fi ele fiecare în parte, se adună greu și cu mult mai mult chin.
În povestiri simt însă că pot face cele mai bizare, dificile, nemaifăcute giumbușucuri. Eu simt că acolo m-am jucat, literar, mult mai mult decât în romane. În romane mi-am simplificat adesea stilul - spui o poveste, o duci iute mai departe, hai, hai. În povestiri poți face piruete complicate, aparent stând pe loc. Un deliciu intim.
În ultima mea călătorie am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Eu plec rar și greu de acasă, am vacanțe puține și pot spune chiar că-mi displac călătoriile, în sensul că știu deja bine că mă rup de munca mea și de mine. Îți fac praf interiorul. Dar uneori pleci, până la urmă poate fi bine, știu, știu. Am plecat ultima oară când tocmai încheiasem o povestire lungă și lăsam baltă o alta abia coaptă în minte.
În tren, pe locul meu izolat, fără nimeni alături și-n față, am scris de mână, cu pixul în caiet, povestirea. Cap-coadă. Nouăsprezece pagini de caiet, mici și dense. Cu inteligența mea ne-artificială! Ha, ha...
Se conturează, lent, în timp, ceva ce-ar putea fi un al cincilea volum de povestiri. Dacă cuiva i-ar da prin cap să-mi alcătuiască o integrală a prozei scurte, ar fi acum echivalentul a cinci cărți puse cap la cap, vreo șaptezeci de povestiri, însumând 1,4 milioane de semne. Cam mult. Nu i-ar trebui, probabil, nimănui, nu e cazul. Dar mie mi-a trebuit al naibii de mult să le scriu.
Pe de altă parte, un roman gras și grav, cel mai intim din tot ce-am scris vreodată, pe care-l termin în fiecare an doar ca să-l iau iar de la capăt în anul următor, să-i mai pun un cercel, să-i mai scot o sanda, așteaptă să-l public.
Mă deprimă, dar nu mă tem de mizerabila AI, n-o folosesc, n-o voi folosi niciodată; nevoia de a spune lucruri, de a îți explica ce-i cu tine, de a săpa în imaginație sau în trecut, de a îți mobila interiorul nu are nici o legătură cu asta. Mă tem însă de ce se va întâmpla cu copiii. Pentru ei, mare parte din efortul făcut în ultima vreme. Nu mai scriu pentru ei, dar alcătuiesc cărți și traduc și uneori mă expun în ieșiri, chiar dacă se întâmplă să ies epuizată din asta.
Iată o confesiune. Pestriță, dar sinceră.
