Radu Gyr - Balada unei nopti de iarna

Crivăţul

- Dă şfichiuri, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu,
nu ştiu telegarii să fugă
cît crivăţ în mine eu ştiu.

Ah, sania-ntoarce-o mai iute,
întoarce, buzat faraon.
O grea presimţire se-ascute,
mă-mpunge turbat scorpion.

Din şubă, urlîndu-şi sudalma,
mugeşte cumplitul boier.
Zăpezile-aleargă de-a valma
şi noaptea-i tăiş de hanger.

- Stăpîne, nu ştiu ce te-apasă,
de ce să pornim îndărăt?
Plecarăm spre tîrg, nu spre casă,
şi-i vifor şi ger şi omăt.

- Întoarce, nemernică slugă,
dă bici, vizitiu ticălos.
Nelinişti se-abat să mă sugă,
cuţite m-ajung pîn' la os.

Pun trebilor mele obloane,
las dracilor tîrgul plocon.
Mă-ntorc la conac, măi ţigane,
zoreşte, buzat faraon.

...

- Nu-i haită, nemernică slugă,
nu-s lupi, ticălos vizitiu.
Dar dulce, cu ochi ca o rugă,
muierea acasă mi-o ştiu.

E fragedă cum e omătul
şi-i albă, buzat faraon,
şi-i tînăr şi-nalt logofătul
şi pare la faţă cocon.

Din şubă, strîngîndu-şi sîneaţa,
mugeşte cumplitul boier.
Îi joacă pe toată mustaţa
spărturi de ciudat giuvaer.

- Stăpîne, pricep ce-ai sub coastă,
ce crivăţ te mînă-ndărăt:
subţire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt...


Candela

Icoana tresare în colţ
şi candela pîlpîie moale.
- Scufundă-mă-n braţele tale,
ca iazul albastrelor bolţi.

Ţi-s slugă la curte, dar ţi-s
mai rob mătăsoaselor gene...
Lumina mea, ninge-mă-alene
cu marea ta floare de vis.

Afar' gem zăpezile. Zac
sub ele păduri şi pămînturi.
uitat între noapte şi vînturi,
se leagănă tainic iatac.

Icoana din colţul de rai
şi candela pîlpîie moale.
- Vrei apele iazului? Ia-le.
Vrei faguri stupului? Ia-i.

Tu nu-mi eşti nici rob, nici argat,
ci eu mă plec, treaptă înfrîntă.
Sînt, dragoste, creanga ta sfîntă,
culege-mi tot rodul bogat.

...

Brăţara

...

Năprasnic, în şuba-i de gheaţă,
un urs e boierul vîlvoi.
Îşi joacă cumplita sîneaţă,
în barbă-i stau ţurţurii goi.

- Iubitule, nu crivăţul tună,
nu el smulge uşa din loc.
Cuprinde-mă strînsă cunună
să fim o brăţară de foc.

...

Cuprinşi în inelul fierbinte
de teamă sau dragoste grea,
ei doi se scufundă-nainte
în lungul sărut care-i bea.

- Ţigane, ştiai ce m-adastă,
ce clocot mă mînă-ndărăt:
subţire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt...

...

Dar ei stau cuprinşi mai departe,
legaţi la un loc în frînghii,
să ardă-n iubire şi-n moarte
cu braţe de candele vii.


Statuia

Pe unde-a stat bezna ca zaţul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vîntul cu laţul
şi-l bagă în cuşcă de fier?

Pe urma viforniţei, suie
o lună de rece mărgean.
- Dă-mi apă să ferec statuie,
dă-mi apă, nevolnic ţigan.

...

În bocete sluga se frînge
sub ţeava ce-ameninţă crunt,
scoboară găleata şi plînge
şi scoate luceafăr mărunt.

Dar ei, strînşi brăţară întruna,
în noapte legaţi de-un copac,
sub apa ce-ngheaţă ca luna,
mai goi decît apele, tac.

Sălbatec, cu ochii de sînge,
boierul împroaşcă scîntei:
- Zănatecă slugă, nu plînge,
mai toarnă smarald peste ei.

...

În vaiete robul se-ndoaie,
scufundă şi umple găleţi,
vărsînd recea lor vîlvătaie
pe albele, matele vieţi.

Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
şi-adînc încleştaţi în iubire,
mai goi decît stelele, tac.

...

Dar ei, ferecaţi în lumină,
în noapte arzînd peste veac,
statuie de gheaţă senină,
mai goi decît nopţile, tac.

...

Dar ei stau zidiţi mai departe,
adînc scufundaţi ca-ntr-un lac,
şi, limpezi în patimi şi-n moarte,
mai goi ca veciile, tac.



Radu Gyr - Balada unei nopţi de iarnă

Radu Gyr - Balada pasării măiestre

Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare...
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

...

Dar cum fugea după sălbăticiune,
încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.

...

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

...

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

...

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.

...

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

...

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

...

Călca încet, grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...

...

Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.

(din volumul Poezii - Sângele temniţei * Balade, Editura Marineasa, 1992)

Radu Gyr - "şi-n piept ningea cu fulgi de cocor"

Vorbitor

M'au scos din celulă'ntr'o duminică, tată...
Oftând veniseşi la vorbitor.
Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,
şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m'ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna
(acest lucru e strict interzis).
Dar s'a făcut o tăcere moale ca lâna,
peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete...
Între noi, gardianul sever,
lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,
osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere'n faţă
din odrasla cu zâmbet puţin.
Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă
şi din putregaiuri de chin...

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,
ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam.
Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,
sub lampă, când "teme" scriam...

Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,
în aer s'a rupt - creangă de lut.
Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,
şi'n vis m'am plecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate
sângerau şi zvâcneau întrebări.
Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,
cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: - Băiete, ce cruntă ursită
spoi cu fiere obrazul tău?
Răspundea fruntea: - Bătrânule, ocna-i cumplită,
sălbatec sunt, crâncen şi rău...

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte
în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.
Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,
cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră
plină de vorbe fără de glas...
Apoi gardianul: - S-a sfârşit sfertul de oră!
M'am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s'au umflat de ţigări de la tine,
tată, ai spus ceva ca un fum,
şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,
m-a prins sub molozu-i postum...

Gardianul m'a'mpins iar în celula haină,
prin febre să te văd cum plecai,
ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,
un băietan cu ochii de rai...


Nesomn

Sub mine e o plită urzicătoare.
Nesomnul atârnă'n tavan, de cârlige.
Păianjene, -mi sfârâi pe-obraz ca o vâlvoare,
ploşniţă, muşcătura ta frige.

Fierbe neastâmpărul, vâlvoi, fără diguri,
fără zăgazuri, cu toată năvala...
Fire-aţi ale dracului, friguri,
şi voi, ceasuri groase ca smoala.

Veghea mă arde cu jordii, mă taie,
mă ronţăie până'n ciolane.
Celula năpusteşte pe mine ciocane,
răngi, fierăstraie.

Ha, gândurile mele ridică spinări
ţepoase, sculate, cum au mistreţii, -
le-aud cum se freacă de toţi pereţii...
Deasupra mea, jindul ascute frigări.

Iată şi pofta duşmancă,
mi-arată şolduri, sparge viori...
Din sânii pernii-aş muşca până'n zori,
şi din pătura neagră ca o ţigancă.

Ah, prinde-mi inima, domnule prim-gardian,
pune-mi-o'n lanţuri, vrea să evadeze,
a fugit printre paznici, a sărit metereze,
bag'o în carceră grea, de catran...

Fii atent, gardian, ia măsuri foarte severe,
nu vezi? prin vizetă mă biciuie'ntruna
aceeaşi privelişte, - o ştiu de cinci ere:
plopul şi luna, iar plopul, iar luna.

Mă plopule, lumânarea ta, pari o ţigară,
aşa arzi subţire, drept, fără văpăi.
Şi curul domnişoarei luni, ce-obraznic iese'n afară!
Cum l-aş învineţi în bătăi!


In memoriam

Pe deţinutul sinucis ieri dimineaţă
toţi îl răsfaţă.
Toţi i-ar da o ţigare,
Don-Prim nu-l mai înjură în treacăt,
şi nu mai trebuie lacăt,
nici lanţ de picioare.

O soră sau o cumnată
l-a îmbrăcat în cămaşă curată;
şi însuşi Septembrie-i pune
pe piept calda lui moliciune,
ca şi cum ar picura o fântână
de borangic şi de lână.

Acum are tâmple cereşti
pline de-o mare dulceaţă,
parcă nu pleacă din viaţă,
parcă intră'n poveşti...

Azi porţile temniţei larg s-au deschis
pentru deţinutul sinucis:
începând de la orele zece
e liber să plece.
E liber? Paznicii se'ncruntară:
Putem să-l lăsăm pe poartă afară?
Cum, nimeni nu se mai teme
că osânda şi-a sfârşit prea devreme?

Vieţaşilor nu le vine să creadă,
toţi se reped la gratii să vadă
cum gardienii din poartă
nu-l îmbrâncesc şi nu-l ceartă,
ci se descoperă mut
că trece un deţinut...

Temniţa auie: Pleacă, pleacă...

Isuse, Tu ai trimis
cotiuga asta săracă
să ia pe cel sinucis?
Ai loc şi pentru noi, condamnaţii?
Pentru noi, ticăloşii, scuipaţii,
gunoaiele, lepădăturile,
se mai îndură Scripturile?
În basmul unde-Ţi lunecă paşii
e voie şi pentru noi, puşcăriaşii?

Deschizi rare uşile stelelor Tale
la pramatii, la haimanale?
Sau şi acolo, la Tine,
sunt lanţuri, gardieni şi suspine?
Poate şi-acolo, pentru furi şi mişei,
ai gratii, lacăte, chei,
şi poate, şi-acolo'n celule albastre,
câte-un nemernic din turmele noastre
supără iarăşi pe bunul Tată
şi, în osânda lui blestemată,
se sinucide încă o dată...


Radu Gyr - Sângele temniţei

(din volumul Poezii - Sângele temniţei * Balade, Editura Marineasa, 1992)

Într-o seară şedeam, între râu şi apus...

Într-o seară şedeam, între râu şi apus,
Sus pe podul cel vechi, tu şi eu.

Îi era prea lene ca să înoate înapoi până pe malul celălalt; a urmat fără grabă cărarea care înconjura lacul pe marginea sa nordică. În locul unde o largă pantă nisipoasă ajungea până la apă, cu rădăcinile descoperite ale pinilor neliniştiţi susţinând ţărmul alunecos, se mai aflau nişte oameni, iar mai jos, pe o fâşie de iarbă, erau întinse trei corpuri goale, alb, roz şi maro, ca o triplă mostră a acţiunii soarelui. Mai departe, de-a lungul curburii lacului, era o întindere mlăştinoasă, iar pământul de pe potecă, închis la culoare, aproape negru, i se lipea înviorător de călcâiele goale. A urcat din nou, pe o pantă presărată cu urzici, şi a mers prin pădurea pestriţă către ascunzişul lui. Totul era vesel, trist, însorit, umbrit – nu avea chef să se întoarcă acasă, dar era vremea. S-a întins pentru o clipă sub un copac bătrân care i se păruse că-i face semn – „Hai să-ţi arăt ceva interesant”. Printre copaci a răsunat un cântecel, iar acum apăruseră, mergând cu pas vioi, cinci călugăriţe – cu feţe rotunde, purtând haine negre şi scufii albe – iar cântecelul, pe jumătate de şcolăriţe, pe jumătate angelic, plana mereu în jurul lor, în timp ce una, apoi alta se apleca din mers pentru a culege o floare modestă (invizibilă lui Fiodor, deşi el era culcat în apropiere) iar apoi se îndrepta cu foarte multă uşurinţă, reuşind simultan să ajungă la nivel cu celelalte, să intre în ritm şi să adauge această floare fantomatică la un buchet fantomatic, cu un gest idilic (degetul mare şi arătătorul atingându-se pentru o clipă, celelalte degete curbate delicat) – şi totul se asemăna foarte mult cu o scenă de teatru – şi câtă pricepere era în toate, ce infinitate de graţie şi artă, ce regizor stătea pitulat în spatele pinilor, ce bine era calculat totul – mersul lor uşor deranjat şi imediat nivelându-se iarăşi, trei în faţă şi două în urmă, şi faptul că una dintre fetele din urmă a chicotit scurt (un simţ al umorului foarte monahal) din cauză că una din faţă, deodată, într-un mic acces de expansivitate, aproape că bătuse din palme la o notă deosebit de celestă, şi felul în care cântecul scădea pe măsură ce se depărta, în timp ce un umăr continua să se aplece şi degetele căutau o tulpină de iarbă (dar aceasta, abia legănându-se, rămânea să lucească în soare... unde se mai întâmplase asta înainte – ce anume se mai îndreptase şi începuse să se legene?...) – iar acum ele se îndepărtaseră, toate, printre copaci, cu pas rapid, încălţate în botine cu nasturi, iar un băieţel mic pe jumătate dezbrăcat, care se prefăcea că-şi caută mingea în iarbă, repeta obraznic şi maşinal o frântură din cântecul lor (ceea ce muzicienii numesc „refren bufon”). Ce montare! Câtă muncă fusese depusă în această scenă uşoară şi rapidă, în această traversare plină de pricepere, ce muşchi erau sub acea pânză neagră şi cu aspect greoi, care avea să fie schimbată după pauză cu fuste de balet din voal.

De îţi pare vieaţa amară,
Nu te pune cu ea, ci mai bine
S-admiţi vina ta de-a te naşte
Cu o inimă tandră în piept.
Iar de nu vei pofti recunoaşte
O vină vorbind de la sine...


Darul, Nabokov

(în pregătire la Editura Polirom)

Nunta, Cehov, favoritul FITS

Este ultima seară a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. O ediţie aniversară, de 20 de ani, cu o selecţie în care te puteai rătăci, şi te rătăceai, şi tot alegeai, şi sperai, şi săreau iepuri de unde nu te aşteptai, ba te aşteptai.
Nu există cel mai, cea mai, fiindcă spectacolele importante stîrnesc întotdeauna reacţii extreme - iar asta ţine de magia oricărui festival important: de energia sa, de dialogurile sale. Iar ediţia asta, avînd ca temă Dialogul, a fost şi pentru mine una a întîlnirilor, a discuţiilor, a punţilor.
Nu există cel mai, aşadar voi spune care este spectacolul meu favorit: Nunta, după Cehov, regia Vladimir Pankov.
Mă aşteptam să îmi placă ceva din sezonul rusesc, ştiu că întotdeauna este aşa. Nunta - coproducţie a Festivalului Internaţional de Teatru Cehov, a Academiei Naţionale de Teatru Janka Kupala din Minsk şi a Confederaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Teatrale.
Un tablou complex, plin de culoare şi muzică, plin de acea emoţie contradictorie pe care o aştept cînd mă aşez în scaun la teatru. Un tablou cu un personaj colectiv fantastic - fiecare actor de pe scenă juca de parcă el singur era cu un pas înainte faţă de ceilalţi; putea să fie ascuns de umbră, departe de ochiul spectatorului, fiecare actor era o mină de aur a expresivităţii bună de pus sub lupă. Am văzut aici o grijă pentru detaliu demnă de marii pictori ai lumii. Îţi trebuia o mică perioadă de adaptare la început, pentru ca ochiul, urechea, mintea să se plaseze la distanţa potrivită pentru a cuprinde tabloul întreg, iar apoi te trezeai deodată înăuntru, precum un vizitator într-un muzeu, tot mai singur în sală, încremenit, el şi imaginea, el una cu imaginea. De foarte mult timp nu am văzut ceva atît de total, atît de complex, atît de magic. Scene remarcabil construite vizual, ca o pînză imensă cu mii de detalii în fiecare loc, scene remarcabil construite în viteze diferite, derulîndu-se simultan - goana fundalului, încremenirea prim-planului.
Scene. Fire de praf plutind dureros în conul de lumină al unui reflector, deasupra cîntăreţei care parcă tace, parcă tace aici cîntînd dincolo, într-o lume a ei, în timp ce nuntaşii gonesc, poate că atunci cînd ea se va întoarce aici va fi prea tîrziu, dar cînd nu este totul deja prea tîrziu la Cehov?... Şi mireasa bătrînă, foarte bătrînă, cu o voce minunată, cristal în draperii prăfuite, cu o sensibilitate de te-ai fi tîrît să-i săruţi tivul rochiei, cînd sărutate erau frumoasele balului, dolofane, albe în rochii colorate făcute din carpete de perete, căprioare şi locuri cu verdeaţă, promisiuni, deşertăciuni. Adin, dva, tri, cetîre... încotro?
În locul acesta să oprim declaraţia, să încremenim fericiţi, fără să spunem la revedere, mulţumesc, amuţind.



(Foto: Sebastian Marcovici)

Despre festival în Suplimentul de cultură, aici.

"Rosu, rosu, catifea" in Festivalul International de Teatru de la Sibiu

M-am întîlnit pentru prima oară cu personajele din Roşu, roşu, catifea în carne şi oase la spectacolul lectură de ieri, din cadrul FITS. O emoţie de soi nou, despre care nu vom povesti aici.
Le voi mulţumi însă, din nou, pentru această întîlnire actorilor Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu: lui Liviu Vlad (pentru interpretarea nuanţată şi emoţionantă a domnului Teodorescu), Ioanei Blaga Frunzescu (interpretînd o Colonelă plină de forţă, preluînd şi presiunea armatei invadatoare invizibile alcătuite în text de Muncitori şi Femeile de serviciu), Mihaelei Şandru (Povestitor cu o voce la care ar visa orice scriitor, delicat punînd în valoare pasajele descriptive, şi O fetiţă inocentă).

Regizorului Bogdan Sărătean, actor al teatrului sibian, vulcan de energie, îndrumător pentru generaţii de elevi şi studenţi, coordonator al spectacolelor lectură din Librăria Humanitas:

Bogdan Sărătean a spus un cuvînt emoţionant la începutul spectacolului:
„O să citim astăzi în memoria lui Gelu Potzolli.
Gelu Potzolli a fost actorul Teatrului Naţional Radu Stanca şi cu el am început acest text. Cu Gelu Potzolli am lucrat pe acest text, iar el s-a îndrăgostit de acest personaj. Era ca un copil în relaţie cu acest text şi acest personaj. S-a întîmplat că el a plecat de pe lumea noastră, iar noi trebuia să facem acest text – şi actorul Liviu Vlad, chiar dacă este mai tînăr decît personajul, a acceptat să preia această atribuţie.
Am vrut să îl menţionez pe Gelu Potzolli fiindcă a fost ultimul rol la care el a lucrat şi ultimul rol la care i-a făcut mare plăcere şi bucurie să lucreze.”

Trebuie să spun ceva despre publicul FITS - un public ideal, atît de numeros încît am dat să plec atunci cînd, ajungînd în librărie cu vreo douăzeci de minute înainte de începerea spectacolului, am crezut că oamenii rămăseseră de la vreun eveniment dinainte, abia încheiat. Şi chiar am plecat, iar cînd m-am întors am priceput că mă înşelasem. Aşa este publicul festivalului, fidelizat de atîţia ani, ştiind să primească şi să dea.

Iar bucuria mea de astăzi o întorc spre Ioana Mălău, secretar literar al TNRS, cea care face selecţia textelor şi despre care nu se vorbeşte degeaba, încă din prima zi de festival, ca despre cea mai interesantă "achiziţie" a teatrului sibian.

Moderator a fost Cătălin Ştefănescu, iar la discuţiile de după reprezentaţie au participat: Ion Bogdan Lefter, Radu Vancu, Anca Bărbulescu.

Spectacolul a fost înregistrat şi va fi difuzat într-o seară, cîndva, de Radio România Cultural.

Foto: Paul Băilă

Foto: Dragoş Dumitru

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu - recomandari si o invitatie

Cele mai frumoase zile dintr-un an ale Sibiului sînt cele din timpul Festivalului Internaţional de Teatru. Este o altă viaţă a oraşului, o preschimbare totală pentru zece zile, la suprafaţă şi în interior, pe străzi şi în săli, în cele mai vizibile şi în cele mai tainice locuri. Pe alese. Festivalul a început aseară, iar recomandările mele - în număr infim faţă de cît este de stufos programul - sînt în Dilema, aici. Cele mai multe dintre spectacolele selectate de mine sînt alegeri dictate fie de legătura cu o carte, fie cu un regizor, fie sînt spectacole de dans sau chiar de circ, de la care ştiu că întotdeauna primesc mai mult decît pot spera (sau imagina).

Aseară am început degustările mergînd la Continuu, un spectacol de dans, producţie Sasha Waltz & Guests în colaborare cu Schauspielhaus Zürich/Zürcher.

Astăzi s-a lansat antologia bilingvă a pieselor care vor fi prezentate în secţiunea "Spectacole-lectură". Volumul este alcătuit de Ioana Mălău, secretar literar al teatrului sibian, este editat la Nemira şi cuprinde, în cele aproape o mie de pagini, cele şapte piese care se joacă începînd de astăzi la Librăria Humanitas.
Printre ele se numără şi Roşu, roşu, catifea. Piesa, care reprezintă o adaptare după povestirea cu acelaşi titlu din volumul apărut anul trecut la CDPL, a fost scrisă la invitaţia teatrului sibian, anume pentru acest festival. Spectacolul lectură are loc miercuri, 12 iunie, de la ora 14, la Librăria Humanitas. Regia, Bogdan Sărătean. La discuţia care va urma după spectacol vor participa alături de moderatorul Cătălin Ştefănescu: Ion Bogdan Lefter, Radu Vancu, Anca Bărbulescu (cea care a tradus piesa în limba engleză, pentru antologie). Detalii, aici.

Le sînt extrem de recunoscătoare celor de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" pentru că mă fac părtaşă la ceea ce, oricum, mă făcea nespus de fericită an de an. Colaborările cu teatrul din această primăvară-vară sînt unele dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întîmplat în Sibiu.

"...individualistă, căpoasă, necooperantă, adesea egoistă, dar care se îndoieşte de sine"

"Eu nu am ajuns alergător pentru că m-a pus cineva să alerg. Nu am ajuns scriitor pentru că m-a pus cineva să scriu romane. Într-o bună zi am avut chef să scriu şi m-am apucat de scris. Iar într-o bună zi am avut chef să alerg şi m-am apucat de alergat. Am făcut mereu ce mi-a plăcut, cum mi-a plăcut. Oricât au încercat alţii să mă oprească, oricât de aspru m-ar fi criticat, nu mi-am schimbat cu nimic felul de a fi. Ce cred oamenii ăştia că pot obţine şi de la cine?
Îmi ridic privirea către cer. Se întrezăreşte acolo vreun crâmpei de bunătate? Nu. Se văd doar norii impasibili care plutesc deasupra Pacificului. Iar ei nu îmi spun nimic. Norii sunt mereu tăcuţi. Nici n-ar trebui să mă uit la cer. Către înăuntrul meu ar trebui să-mi îndrept privirea. Mă uit în mine. E ca să cum m-aş uita în adâncurile unei fântâni. Se vede oare bunătate? Nu. Tot ce se vede acolo e firea mea. Natura mea aşa cum e ea, individualistă, căpoasă, necooperantă, adesea egoistă, dar care se îndoieşte de sine şi încearcă să vadă partea amuzantă a lucrurilor - sau ceva de genul ăsta - atunci când se întâmplă ceva rău. Am cărat-o în cârcă pe drumul acesta lung, ca pe o desagă veche. Nu am cărat-o de plăcere. La ce are în ea, e şi prea grea şi nu arată prea grozav. Mai e şi peticită pe la colţuri. Altceva n-am avut şi am fost nevoit să o iau pe-asta cu mine. Dar, ce pot să zic, m-am ataşat de ea. Evident."

Haruki Murakami - Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă
(traducere de Iuliana Oprina)


În tren îmi propun să-mi odihnesc ochii, să mă uit la nori, să mă uit la munţi. Dar mi-am luat cartea asta prietenoasă cu mine, iar la recitire altele sînt pasajele pe care le marchez, altele nucleele care mă fac să tresar.
Cu o pereche de pantofi Nike de alergare începe, sînt sigură, o prietenie care va dura. Cartea zice da. Şi începe.

Câini

"...încât Murphy nu putea discerne dacă era un câine sau o căţea, cel dintâi lucru pe care voia întotdeauna să-l afle despre fiecare aşa-zis câine care-i apărea în cale. Avea, cu certitudine, ochii tipici ai unei căţele, sărută-mă în cornee, păstrează-mă în iris şi Domnul fie cu tine în pupilă. Dar aşa aveau şi unii câini."
(Beckett, Murphy)

Foto: V.D.N.