Nunta, Cehov, favoritul FITS

Este ultima seară a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. O ediţie aniversară, de 20 de ani, cu o selecţie în care te puteai rătăci, şi te rătăceai, şi tot alegeai, şi sperai, şi săreau iepuri de unde nu te aşteptai, ba te aşteptai.
Nu există cel mai, cea mai, fiindcă spectacolele importante stîrnesc întotdeauna reacţii extreme - iar asta ţine de magia oricărui festival important: de energia sa, de dialogurile sale. Iar ediţia asta, avînd ca temă Dialogul, a fost şi pentru mine una a întîlnirilor, a discuţiilor, a punţilor.
Nu există cel mai, aşadar voi spune care este spectacolul meu favorit: Nunta, după Cehov, regia Vladimir Pankov.
Mă aşteptam să îmi placă ceva din sezonul rusesc, ştiu că întotdeauna este aşa. Nunta - coproducţie a Festivalului Internaţional de Teatru Cehov, a Academiei Naţionale de Teatru Janka Kupala din Minsk şi a Confederaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Teatrale.
Un tablou complex, plin de culoare şi muzică, plin de acea emoţie contradictorie pe care o aştept cînd mă aşez în scaun la teatru. Un tablou cu un personaj colectiv fantastic - fiecare actor de pe scenă juca de parcă el singur era cu un pas înainte faţă de ceilalţi; putea să fie ascuns de umbră, departe de ochiul spectatorului, fiecare actor era o mină de aur a expresivităţii bună de pus sub lupă. Am văzut aici o grijă pentru detaliu demnă de marii pictori ai lumii. Îţi trebuia o mică perioadă de adaptare la început, pentru ca ochiul, urechea, mintea să se plaseze la distanţa potrivită pentru a cuprinde tabloul întreg, iar apoi te trezeai deodată înăuntru, precum un vizitator într-un muzeu, tot mai singur în sală, încremenit, el şi imaginea, el una cu imaginea. De foarte mult timp nu am văzut ceva atît de total, atît de complex, atît de magic. Scene remarcabil construite vizual, ca o pînză imensă cu mii de detalii în fiecare loc, scene remarcabil construite în viteze diferite, derulîndu-se simultan - goana fundalului, încremenirea prim-planului.
Scene. Fire de praf plutind dureros în conul de lumină al unui reflector, deasupra cîntăreţei care parcă tace, parcă tace aici cîntînd dincolo, într-o lume a ei, în timp ce nuntaşii gonesc, poate că atunci cînd ea se va întoarce aici va fi prea tîrziu, dar cînd nu este totul deja prea tîrziu la Cehov?... Şi mireasa bătrînă, foarte bătrînă, cu o voce minunată, cristal în draperii prăfuite, cu o sensibilitate de te-ai fi tîrît să-i săruţi tivul rochiei, cînd sărutate erau frumoasele balului, dolofane, albe în rochii colorate făcute din carpete de perete, căprioare şi locuri cu verdeaţă, promisiuni, deşertăciuni. Adin, dva, tri, cetîre... încotro?
În locul acesta să oprim declaraţia, să încremenim fericiţi, fără să spunem la revedere, mulţumesc, amuţind.



(Foto: Sebastian Marcovici)

Despre festival în Suplimentul de cultură, aici.