"Se vede că sînteţi sibiancă!", îmi spune bătrînul de la parter (moldovean), cînd dau să intru în bloc. La privirea mea întrebătoare, continuă rîzînd: "După traistă!". Nici eu nu-s sibiancă, nici traista purtată cu bareta în diagonală - eu sînt din Argeş, ea e din India.
La astfel de confuzii inofensive, n-ai decît să zîmbeşti. Însă îţi aminteşti de altele, din cele rele şi grele, de care îţi poate depinde chiar viaţa. Dar nu le pasă celor ce le comit, grăbiţi cu vieţile lor, amuzaţi, neglijenţi cu scrîşnetul care parcă, parcă li s-a auzit de sub talpă cînd goneau mai departe. Să fi fost cochilia vreunui melc, să fi fost cara-pacea vreunui suflet?
Prea puţin le pasă.
31 iulie 2009
25 iulie 2009
Cascada de dorinte
Nu m-am priceput niciodată să-mi pun dorinţe. Am cochetat mereu cu gîndul că dacă aş prinde peştişorul de aur i-aş da destul de repede drumul înapoi în apă, fără vreo misiune. El m-ar crede bună, eu aş fi numai incapabilă să aleg.
Azi spun: îmi doresc un opossum! Imediat mă răzgîndesc: mai bine chiar să fiu un opossum. Şi iar schimb: mai bine să scriem "365 de motive ca să devii un opossum". În scris sînt posibile mult mai multe.
Veronica D. Opossum
23 iulie 2009
„Jurnal extim”, Tournier: Cum sa vezi inauntru privind in afara
Michel Tournier, „Jurnal extim”. „E mult de când am luat obiceiul de a consemna nu numai etapele şi întâmplările călătoriilor mele, ci şi evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, starea vremii, prefacerile grădinii, vizitele pe care le primesc, loviturile dure şi cele blânde ale destinului. Se poate vorbi, fără îndoială, de «jurnal», dar este contrariul unui «jurnal intim». Spre a-l defini, am inventat cuvântul «extim»”, spune autorul, în cuvântul înainte. Locuieşte de aproape cincizeci de ani la ţară, în prezbiteriul satului Choiseul, la 40 de kilometri de Paris, şi aici a scris şi aceste însemnări din „Jurnalul extim”, publicat în Franţa în 2002. În limba română, cartea a fost tradusă de Radu Sergiu Ruba, fiind publicată în acest an la Humanitas.
Volumul, absolut încântător, este original nu doar prin felul în care scriitorul ne lasă să privim nu înăuntrul, ci împrejurul său (efectul, desigur, este adesea exact cel invers, căci tot ceea ce vedem împrejur, fiecare dintre noi, reflectă modul în care ne e mobilat interiorul), dar şi prin felul în care e conceput: nu avem zile, luni, ani, aşadar nu ştim cu exactitate când au fost scrise însemnările. Tournier a reconstruit, a fabricat din cioburi un an, cu cele douăsprezece luni ale sale, selectând cele mai frumoase pasaje din jurnalele sale scrise de-a lungul timpului şi lăsând ca unic indiciu, aşadar, luna din calendar.
La rândul meu, am cules din carte câteva scurte fragmente, pe care vi le ofer - o degustare care poate va deschide pofta spre această carte preţioasă:
IANUARIE. În urma unui interviu pe care-l acord televiziunii despre „dragostea la prima vedere”, Guy Beart îmi scrie: „Marea dragoste înseamnă să recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată. Cu cântecele e la fel: când ne cuceresc, e vorba de o regăsire.”
FEBRUARIE. La vârsta noastră trecutul este un abis căscat în care e mortal de plăcut să te laşi să luneci.
MARTIE. Povestea micii cocoşate care se călugăreşte pentru că Isus este singurul bărbat care iubeşte femeile cocoşate.
APRILIE. Era pe vremea când mergeam în Tunisia luându-mi cu mine maşina. Nu era o treabă uşoară. Trebuia să cobor la Marsilia, să mă îmbarc pe un feribot şi, douăzeci şi cinci de ore mai târziu, să debarc la La Goulette. Într-o zi, se întâmplă să iau un copil care făcea autostopul. Încântat de chilipir, se întinde pe scaun, îşi ridică picioarele şi pune tălpile goale pe parbriz. Cincisprezece zile mai târziu, mă reîmbarc pe feribot, debarc la Marsilia şi reiau drumul spre Paris. Într-o dimineaţă de noiembrie, schimbarea bruscă de temperatură are ca efect acoperirea cu abur a geamurilor maşinii în interior. Iar pe parbriz văd apărând amprenta piciorului gol al copilului tunisian.
MAI. Poate e influenţa prezbiteriului, dar vechi probleme din copilăria mea religioasă urcă la suprafaţă. De exemplu, ca să primeşti iertarea de păcate, e nevoie de „un act de regret profund”, adică de căinţă. Dar există un păcat de care e cu neputinţă să te căieşti, cel înfăptuit din iubire. Cu acest păcat trebuie să se obişnuiască Isus, pentru că de la El vine.
IUNIE. Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: „O, un înger!”
IULIE. Măcelarul meu:”Domnule Tournier, când vă cunoaşte omul în carne şi oase, ca mine, n-are nevoie să vă citească şi cărţile, nu-i aşa?”
AUGUST. Soare intens. O fetiţă cu pălărie de pai imensă pe cap se lasă pe vine şi se ghemuieşte ca să încapă în întregime în umbra borurilor largi.
SEPTEMBRIE. Moartea mea. Aş decide pentru cu multă uşurinţă. Problema e că lumea întreagă are o relaţie esenţială cu mine. Întreaga umanitate e reprezentarea mea. Bărbaţii, femeile, copiii, animalele, plantele şi peisajele, totul se află în capul meu. Dacă mi se taie, totul dispare.
OCTOMBRIE. Vânt cald, ploaie călduţă care încovoaie până la pământ tulpinile de ochiul-boului, de floarea-soarelui şi de vargă-de-aur. Adun primele castane căzute.
NOIEMBRIE. Sunt ramolit. – Dacă aţi fi cu adevărat, n-aţi spune că sunteţi. – Numai că n-o spun întotdeauna.
DECEMBRIE. „Să ai inima grea.” Îmi place locuţiunea asta care lasă să se înţeleagă că tristeţea nu este un gol, ci dimpotrivă, un plin, un preaplin care dă pe dinafară de amintiri, emoţii şi lacrimi.
Aş încheia cu „Vieţile concentrice”, un joc inventat de Tournier, care constă în a corela mai mulţi oameni celebri din acelaşi domeniu, ale căror vieţi, prin datele lor cronologice, sunt cuprinse una într-alta. Astfel: Goethe (1749-1832) – Schiller (1759-1805) – Novalis (1772-1801) şi Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890).
Întâmplător, mă „jucasem” şi eu în vacanţă, chiar înainte să ştiu de acest joc, citind „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor” (Editura Polirom, 2009). Cei doi autori au şi ei vieţi concentrice: William S. Burroughs (1914-1997) şi Jack Kerouac (1922-1969).
„Jurnal extim”, Editura Humanitas, 2009, traducere de Radu Sergiu Ruba.
19 iulie 2009
Kremlinul de zahar – dulcele amar al Rusiei
Dacă v-a plăcut “Ziua opricinicului”, atunci poate “Kremlinul de zahăr” o să vă placă şi mai mult. Construit din povestiri care funcţionează şi de sine stătător, înlănţuite însă prin elemente comune, volumul continuă ceea ce Sorokin începuse în romanul precedent. Scriitorul rus care a iritat puterea de la Moscova cu prozele sale declara într-un interviu după “Ziua opricinicului”: “Bineînţeles că e un roman despre prezent, iar el nu poate fi descris decât cu mijloacele satirei; încă trăim într-un stat ale cărui fundamente au fost create de Ivan cel Groaznic.”
“Kremlinul de zahăr” se derulează în lumea deja creată în “Ziua opricinicului”, Rusia într-un viitor apropiat şi crunt – două decenii de acum înainte - în care violenţa este parte a cotidianului, cultura e pe cale să se stingă, tehnologiile avansate sunt de regulă puse în slujba terorii, iar cocaina se consumă în familie la masa de seară. Obscenul şi grotescul sunt uneltele cu care Sorokin construieşte o satiră.
Ceea ce face ca volumul “Kremlinul de zahăr” să fie poate şi mai reuşit decât “Ziua opricinicului” este abundenţa de detalii, diversitatea poveştilor. Odată imaginată şi însufleţită această cumplită lume din viitorul apropiat, Sorokin se concentrează pe decuparea unor întâmplări distincte, stufoase în detalii. Rezultă o suită de povestiri înlănţuite nu atât prin personaje (povestiri amintind şi de cele reunite în “Dimineaţa lunetistului”), cât prin prezenţa Kremlinului de zahăr, o “delicatesă” vândută la cozi interminabile sau căzut din cer, în cutii, ca dar de Crăciun pentru copii, şi ale cărei bucăţi – turnuri, ziduri, vulturi bicefali – sunt savurate de personaje, fie ei copii, părinţi, pitici, muncitori din uzină sau torţionari. Toată lumea linge zidurile sau suge turnurile Kremlinului de zahăr, cu nespusă plăcere, în orice situaţie.
Toate atrocităţile sunt îmbrăcate în detalii fermecătoare – metodele de tortură includ o „prinţesă care nu râde” sau transformarea corpului celui anchetat în cristal pur, ameninţarea fiind un ciocănel ridicat în aer -, ceea ce nu face decât ca oroarea să fie şi mai acută. Diavolul e meşter în a lua forme plăcute, pare să spună Sorokin. Şi poate că nicicând în literatură n-a fost dulcele mai amar ca-n „Kremlinul de zahăr”.
Volumul a fost lansat în luna iunie, la Târgul de carte Bookfest.
„Kremlinul de zahăr”, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2009. Traducere şi note de Antoaneta Olteanu.
(Zile şi nopţi, iulie 2009)
10 iulie 2009
Dupa vacanta
Abonați-vă la:
Postări (Atom)