30 septembrie 2023

International Translation Day

Acum 16 ani, într-o după-amiază de toamnă, am decis că vreau să încerc să traduc cartea pe care tocmai o citisem. Era un mic roman de Nabokov, simțeam că nu concurez cu nimeni, pot să-mi ofer această mică plăcere. Locuiam la Sibiu, tocmai se termina anul Capitalei Culturale Europene și eram sătulă de scris la ziar, încheiasem și al doilea volum de povestiri și trebuia să iau o pauză de la scris. Am tradus toată iarna, fără să știe nimeni, în afară de cel mai bun prieten, care se declara uluit de inconștiența mea. Lucram așa, pentru mine. Așa a început povestea mea cu traducerile. Din îndrăgostire.

Între timp, s-au adunat zeci de cărți și vreo 12 mii de pagini traduse. (E puțin față de adevăratele recorduri ale altora, mult mai dedicați acestei munci decât mine.) Dar și niște cărți de-ale mele. Bătălia, dacă există una, e doar a ta cu tine. Cu timpul tău, cu alegerile tale.

Mă întristam, cu mulți ani în urmă, când publicam vreo carte de-a mea și citeam că „traducătoarea x a scris o carte”, fiindcă de fapt autoarea cărților se oprise din scris ca să mai traducă ceva, și nu invers. Așa e cu bătăliile personale și așa e cu etichetele, se pun ușor, se dezlipesc greu. Când am simțit eticheta de traducătoare lipită prea tare de ceea ce nu prea simțeam că eram, mi-am zis: Bine, atunci scrie mai mult. Dă jos eticheta. (Apoi, tot așa, am scris din pură plăcere o poveste pentru copii și m-am trezit cu altă etichetă, o etichetuță, aproape o glumă. Oamenii adoră să îi manevreze pe alți oameni punând, fie și cu cele mai bune intenții, etichete și etichetuțe. E mai confortabil așa. N-ai ce face, decât să muncești mai mult pentru culoarul pe care-l simți cel mai al tău.)

Primul a fost scrisul, cu el a început totul și cu el o să se termine. Cu poveștile mele - nu există bucurie mai mare decât să le văd devenind și-ale altora. Dar traducerile m-au adus foarte aproape de cărți iubite (de țesătura lor intimă) și, totodată, de cărți de care altfel nu m-aș fi atins (e și asta o experiență din care ai de învățat). Traducerile te învață multe, extrem de multe lucruri, dar mai ales răbdarea, disciplina, respectul pentru munca altuia. Traducătorii de carte sunt oameni pentru care am o admirație nesfârșită - sacrificiul lor este adesea nu doar invizibil, dar de neimaginat pentru alții.

Cred că nu întâmplător astăzi sărbătorim traducătorii într-o sâmbătă, într-o zi care pentru alții e liberă.

Pun și eu aici o poză cu traducerile mele. Este de anul trecut, între timp s-au mai adunat două romane, dar nu le mai adaug, că mi se dărâmă „statuia”! 🙂

Happy Translation Day, măcar cu duminica liberă!

26 septembrie 2023

Iepurele meu. Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine

Prima castană, culeasă ieri și adusă acasă. Cinci tuberoze - primele, ultimele. E o vară în care mi-am cumpărat mai puține flori ca oricând.

Lumina blândă, soarele cu puteri domolite - mi-e bine și când e încă prea cald. Reîncep să funcționez.

Septembrie - acum șase ani, lansam „O vară cu Isidor” la Iași, la primul Alecart Junior. Emil Brumaru spunea atunci ceva ce eu nu înțelegeam. Urma să aibă dreptate; nu știu nici acum de unde-a știut, cum de-a putut anticipa. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Eram în rezidență FILIT, stăteam într-o cămăruță rece, începeam să scriu un roman. Petrecusem vara gândindu-mă obsesiv la un sinopsis cu care să aplic la rezidență. Îmi trebuia foarte tare să plec de acasă, eram epuizată după niște traduceri (de câteva luni apăruse „Scrisori către Vera”), dar voiam ca proiectul de carte să fie chiar cartea de care să mă apuc și pe care să o scriu, nu doar o încropeală. În ultima săptămână posibilă, după luni de scotoceală, am știut tema și schema întreagă a cărții, am făcut rezumatul detaliat, am aplicat, apoi am aflat cu multă uimire că „da”.

Am început să scriu cartea acolo, la Iași, în 2017, și-am încheiat primul draft doi ani mai târziu, în 2019. Am reluat-o an de an de atunci, indiferent ce mai lucram între timp - cărți de altă natură, cărți care s-au scris ușor sau de care m-am putut desprinde ușor - printre ele, și „Toți copiii librăresei”. (Cărticica în versuri, cu paingul, pe care le-o citește librăreasa copiilor în roman, e scrisă tot acolo, în rezidență, în niște zile când eram disperată că nu pot scrie un rând și mă tot holbam pe fereastra cu gratii.) Anul ăsta, toamna asta, din nou o reiau. De fiecare dată i-am mai pus carne pe oase, am mai șlefuit-o încă o dată, i-am mai cioplit detalii, am dat jos câte ceva, am adăugat câte ceva. E cartea mea la care revin an de an, e sprijinul meu, casa mea, e pur și simplu locul în care trăiesc.

De câte ori mă reapuc de ea, recitesc sinopsisul scris și trimis atunci, pentru rezidența FILIT 2017. Și constat, mereu cu o oarecare uimire, deși știu asta prea bine, că m-am ținut cu strictețe de el. Eu nu pot să scriu decât când știu cu precizie ce scriu.

Mă încearcă o tristețe azi, cu castana asta nouă pe birou, cu cele cinci tuberoze alături: îmi miroase un pic a final. A apropierea finalului. Dar știu că, de fapt, probabil nu e decât încă un final temporar. Nici nu știu de ce simt nevoia să vorbesc despre el. Mereu se încheie doar o etapă; deși ajung pentru a nu știu câta oară la capăt, o să revin iar și iar. Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine.

 

5 septembrie 2023

„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro

„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro, ceea ce înseamnă sute de cărți cu autograf, reduceri la toate cărțile și un interviu amplu în ziar și pe blog. Mulțumesc, Libris și Polirom!

Interviul poate fi citit aici.



(Grafică și foto: Libris.ro)