...cu un entuziasm care mă face să mi se pară că stau într-un hamac la umbra unui palmier, cînd termometrul de pe pervaz arată două grade.
Emisiunea este aici.
***
Şi, vai mie, în Caţavencii!
Pe net are şi un titlu, "Figuranţi în Epoca de Aur", şi o semnătură care mă bucură enorm: Cristian Teodorescu. Aici.
31 octombrie 2012
30 octombrie 2012
Frunze, acasa si in Sub Arini
Şofranii şi laricele înverzind în fiecare an cu o săptămînă înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemîncate şi lungile zile de vară şi fînul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzînd şi copiii mergînd prin frunzele uscate şi laricele îngălbenindu-se cu o săptămînă înaintea altora şi castanele căzînd şi vînturile şuierînd şi marea spărgîndu-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierînd Înfloresc trandafirii în Picardy şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfîrşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decît data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.
Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.
Watt, Beckett
(trad. V.D.N.)
Foto: V.D.N.
Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.
Watt, Beckett
(trad. V.D.N.)
Foto: V.D.N.
27 octombrie 2012
Toate ca un vîjjj
Acasă la Sibiu, cu o cană de lapte pe birou. Strat de frunze galbene pe toată aleea de la intrarea în bloc, de parcă n-a mai călcat pe-aici nici un picior de-o săptămînă.
O săptămînă am stat la Bucureşti, m-am dus pentru cele două evenimente de care spuneam mai devreme, dar acolo mi-am dat seama că altceva făceam, căutam să mă reîmprietenesc cu oraşul. Străzi şi străduţe din centru, frunze galbene şi acolo, dar mult mai puţine, şi păsări puţine, dar motani, motani cu nemiluita, motani obezi, sfere cu bot, motanul sferic de la Biblioteca Municipală şi motanul de Dorobanţi ca o cucoană pufoasă, motanul gri-şoarec de pe Strada Roma, motanul sferă-cercuri roşcat de la Banca Naţională şi motanca dodoloaţă de fotoliu de la merceria de pe Lipscani.
Toate ca un vîjjj.
Duminică. Mai întîi a fost lansarea Cosmopolis. O grozavă bucurie întîlnirea cu Cristian Teodorescu şi Ileana Bîrsan. Scriitorul a vorbit minunat despre carte - ascultam şi mă gîndeam cum se poate învăţa asta; nu se poate învăţa - iar criticul de film despre film, desigur. Aş fi stat ore împreună cu cei doi. Am credinţa că ne vom revedea.
Luni dimineaţa, Adela Greceanu şi Matei Martin m-au invitat la emisiunea lor, Timpul prezent, pe care de obicei o ascult de acasă. Acum m-am pomenit, cotind în dimineaţa însorită de la casa bucureşteană pe strada Puţul cu Plopi, în studioul Radio România Cultural, unde jumătatea de oră de poveşti s-a scurs plăcut ca o cafea în Piaţa Mică. Cei doi m-au făcut să mă simt minunat, confortabil, n-am avut emoţii mai deloc, era reconfortant şi baletul discret al gesturilor dintre ei doi - oameni care ştiu ce fac şi cărora nu le tremură (vizibil) nici un fir. Dacă aş fi motan, aş vrea să fiu adoptat de Adela şi Matei şi să dorm în biroul lor plin cu cărţi şi CD-uri. (N-ar fi rău nici în cel de la Polirom, vizitat apoi, de unde se poate şi pleca cu tolba plină!) Una peste alta, singura chestie care mă sîcîie în asemenea ipostaze e că îmi vine să îi întreb şi eu pe intervievatori despre ei, adică de ce doar eu să răspund? A fost frumos. Afară, pe hol, în cutiuţa de carton, telefonul strîngea mesaje cum că fu bine.
Senzaţia asta, că de ce eu stau pe scaunul din faţă şi răspund, şi vorbesc despre mine, cînd şi eu vreau să îi întreb pe ceilalţi, s-a prelungit luni seara. La Porcul cu piper al lui Matei Martin de la Librăria Bastilia nu mă mai pot lăuda că am lăsat emoţiile-n puţ. Am crezut că voi pocni de emoţie, că trebuie să fug, să mă arunc de pe prima fereastră cu o paraşută din pagini tipărite, să cad într-o căpiţă moale de pagini albe. Emoţia mea e ceva incontrolabil, dacă se porneşte o ia ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, greu poate fi domolită. Dar chipuri zîmbitoare şi încurajatoare, unele cunoscute, altele nu, şi trei feluri de dulceaţă pe un griş cu lapte şi poveşti şi... am supravieţuit. Din nou, simţit pe propria piele că orice discuţie se poartă mult mai firesc fără microfoane, indiferent de numărul celor care ascultă. Orice microfon amplifică nu doar vocea, dar în primul rînd emoţiile.
Marţi. Pentru că s-a aflat că sînt prin zonă, marţi am primit bucuroasă vizita Elenei Vlădăreanu - primul vizitator în casa ale cărei chei le foloseam probabil a doua, a treia oară... La o măsuţă cu crizanteme am povestit vrute şi nevrute, despre traduceri şi scris şi motani sîrbeşti care aduc vipere cu corn în dar, ca mulţumire primului om care i-a mîngîiat vreodată. Emisiunea se numeşte Născut în România, se va difuza în curând. Tot pe R.R. Cultural, desigur.
Iar apoi, fără să am timp de dezmeticeală, am mers cu Un Cristian la Colegiul Economic Viilor, unde într-o oră de limba română am povestit un pic care ar fi treaba cu scriitorii care se întîmplă că sînt în viaţă, oameni ca tot omul, nu doar nume prinse în bolduri în manuale.
M-am simţit bine, Cristi ştia bine drumul, eu m-am trezit vorbind mai mult despre viaţă decît despre literatură, despre nebunia de urmat cînd o simţi că te împinge la ceva ce-ar putea fi chiar viaţa ta, despre motani, desigur, şi cine ştie despre mai ce... Cert e că după fragmentele de lectură - fără microfon - o fată a întrebat iute unde se poate găsi cartea. Iar pentru mine asta a însemnat un peşte colorat zburînd dintr-o dată în clasă. Şi au fost cîţiva elevi care ascultau într-un cot, atenţi, şi au pus şi întrebări, şi astfel întîlnirea de la care aşteptam cel mai puţin mi-a adus cel mai mult. Reacţiile de după.
Miercuri m-am reîmprietenit cu străduţe.
Joi m-am dus să-i ascult pe Marin Mălaicu Hondrari şi Tudor Giurgiu la Muzeul Ţăranului Român.
Vineri am petrecut o oră la CDPL Fest 4, unde m-am dus să zic bună seara, să o cunosc pe Ania Vilal, să asist la lansarea colecţiei e-book, să primesc o crizantemă şi să spun la revedere, Bucureşti, see you.
La toate aceste întîlniri mult prea telegrafic descrise, se adaugă cîteva incredibile mesaje ale unor oameni care nu au ajuns nici colo, nici colo, dar care mi-au scris exact atunci cum nu mi-a scris nimeni niciodată, la nici una dintre cărţile precedente. Nu înţeleg.
Tot atunci am aflat de la o fată că s-a dus la New York, la filmul Cosmopolis, cu cartea "noastră" în braţe.
Azi dimineaţă, pregătindu-mă să mă întorc acasă cu geanta goală, doar cu minunată carte primită în dar pentru tradus - citit un sfert, ştiu ce vorbesc, o să fie criminal de plăcut - sorbind pe fugă dintr-o cafea, gîndindu-mă că nu pot scrie despre săptămîna asta aiuritor de densă şi frumoasă, fiindcă nu i-aş putea aminti pe toţi (Ora!), iar pe cei pe care i-aş aminti i-aş schiţa ca din topor (25!), pierzîndu-le puful de pe aripi care mi i-a făcut aşa dragi, am primit un e-mail.
Profesorul de engleză de la liceul unde petrecusem o oră, Marin L. Mihai, îmi trimitea cîteva reacţii ale elevilor. Unele sînt atît de precise, atît de strict legate de lucrurile despre care le vorbisem crezînd că vorbesc poate degeaba, încă o răsuflare pierdută în aer. Am încercat să le vorbesc despre ei, deşi nu îi cunosc. Am încercat să fug din faţa vorbitului despre mine şi despre literatură, vorbindu-le tot despre ei, cum m-am nepriceput, şi despre viaţă. Despre slăbiciuni, singurătate şi durere ca parte bună din viaţă, despre a fi diferit, despre a nu dori să fii ca (şi cu) ceilalţi. Răspunsurile lor - pe care le copiez mai jos, emoţionată să îi recunosc pe unii dintre ei după nume - sînt lecţia mea de săptămîna asta.
Să te storci de emoţie pînă crăpi de ruşine. Merită, tocmai atunci cînd crezi că nu merită.
Aici se încheie uriaşa postare despre o săptămînă fantastică, înaintea cufundării într-o traducere care nu se va încheia anul ăsta. Noapte bună!
***
Reacţii ale elevilor din clasa a X-a G:
Interesant. M-a făcut să cred că şi eu pot scrie o carte. (Cristi B.)
Mi-a făcut plăcere să o cunosc. Mi-a plăcut povestirea cu motanul. (Larisa B.)
Mi-a plăcut ceea ce a povestit despre începuturile scrisului. (Alexandru A.)
Am aflat cum se inspiră pentru a scrie o carte. (Roxana Ș.)
M-a făcut să mă gândesc că aş putea scrie o poveste, „Povestea rolelor”. (Cosmin M.)
Mi-a dat de gândit. Mi-a trezit interesul pentru literatură. (Mihai C.)
Mi-a stârnit sentimente plăcute, ceva ce n-am mai trăit până acum. Am fost impresionat că mi-a oferit cartea scrisă de dânsa. Înseamnă mult pentru mine, mi-a acordat atenţie. (Niki C.)
Când a început să citească mi-am închipuit acţiunea, am văzut imaginile. (Alin G.)
Mi-a plăcut replica finală: „Ce ni s-a dat şi nu se mai ia?” (Mihai C.)
(Foto: prof. Marin L. Mihai)
O săptămînă am stat la Bucureşti, m-am dus pentru cele două evenimente de care spuneam mai devreme, dar acolo mi-am dat seama că altceva făceam, căutam să mă reîmprietenesc cu oraşul. Străzi şi străduţe din centru, frunze galbene şi acolo, dar mult mai puţine, şi păsări puţine, dar motani, motani cu nemiluita, motani obezi, sfere cu bot, motanul sferic de la Biblioteca Municipală şi motanul de Dorobanţi ca o cucoană pufoasă, motanul gri-şoarec de pe Strada Roma, motanul sferă-cercuri roşcat de la Banca Naţională şi motanca dodoloaţă de fotoliu de la merceria de pe Lipscani.
Toate ca un vîjjj.
Duminică. Mai întîi a fost lansarea Cosmopolis. O grozavă bucurie întîlnirea cu Cristian Teodorescu şi Ileana Bîrsan. Scriitorul a vorbit minunat despre carte - ascultam şi mă gîndeam cum se poate învăţa asta; nu se poate învăţa - iar criticul de film despre film, desigur. Aş fi stat ore împreună cu cei doi. Am credinţa că ne vom revedea.
Luni dimineaţa, Adela Greceanu şi Matei Martin m-au invitat la emisiunea lor, Timpul prezent, pe care de obicei o ascult de acasă. Acum m-am pomenit, cotind în dimineaţa însorită de la casa bucureşteană pe strada Puţul cu Plopi, în studioul Radio România Cultural, unde jumătatea de oră de poveşti s-a scurs plăcut ca o cafea în Piaţa Mică. Cei doi m-au făcut să mă simt minunat, confortabil, n-am avut emoţii mai deloc, era reconfortant şi baletul discret al gesturilor dintre ei doi - oameni care ştiu ce fac şi cărora nu le tremură (vizibil) nici un fir. Dacă aş fi motan, aş vrea să fiu adoptat de Adela şi Matei şi să dorm în biroul lor plin cu cărţi şi CD-uri. (N-ar fi rău nici în cel de la Polirom, vizitat apoi, de unde se poate şi pleca cu tolba plină!) Una peste alta, singura chestie care mă sîcîie în asemenea ipostaze e că îmi vine să îi întreb şi eu pe intervievatori despre ei, adică de ce doar eu să răspund? A fost frumos. Afară, pe hol, în cutiuţa de carton, telefonul strîngea mesaje cum că fu bine.
Senzaţia asta, că de ce eu stau pe scaunul din faţă şi răspund, şi vorbesc despre mine, cînd şi eu vreau să îi întreb pe ceilalţi, s-a prelungit luni seara. La Porcul cu piper al lui Matei Martin de la Librăria Bastilia nu mă mai pot lăuda că am lăsat emoţiile-n puţ. Am crezut că voi pocni de emoţie, că trebuie să fug, să mă arunc de pe prima fereastră cu o paraşută din pagini tipărite, să cad într-o căpiţă moale de pagini albe. Emoţia mea e ceva incontrolabil, dacă se porneşte o ia ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, greu poate fi domolită. Dar chipuri zîmbitoare şi încurajatoare, unele cunoscute, altele nu, şi trei feluri de dulceaţă pe un griş cu lapte şi poveşti şi... am supravieţuit. Din nou, simţit pe propria piele că orice discuţie se poartă mult mai firesc fără microfoane, indiferent de numărul celor care ascultă. Orice microfon amplifică nu doar vocea, dar în primul rînd emoţiile.
Marţi. Pentru că s-a aflat că sînt prin zonă, marţi am primit bucuroasă vizita Elenei Vlădăreanu - primul vizitator în casa ale cărei chei le foloseam probabil a doua, a treia oară... La o măsuţă cu crizanteme am povestit vrute şi nevrute, despre traduceri şi scris şi motani sîrbeşti care aduc vipere cu corn în dar, ca mulţumire primului om care i-a mîngîiat vreodată. Emisiunea se numeşte Născut în România, se va difuza în curând. Tot pe R.R. Cultural, desigur.
Iar apoi, fără să am timp de dezmeticeală, am mers cu Un Cristian la Colegiul Economic Viilor, unde într-o oră de limba română am povestit un pic care ar fi treaba cu scriitorii care se întîmplă că sînt în viaţă, oameni ca tot omul, nu doar nume prinse în bolduri în manuale.
M-am simţit bine, Cristi ştia bine drumul, eu m-am trezit vorbind mai mult despre viaţă decît despre literatură, despre nebunia de urmat cînd o simţi că te împinge la ceva ce-ar putea fi chiar viaţa ta, despre motani, desigur, şi cine ştie despre mai ce... Cert e că după fragmentele de lectură - fără microfon - o fată a întrebat iute unde se poate găsi cartea. Iar pentru mine asta a însemnat un peşte colorat zburînd dintr-o dată în clasă. Şi au fost cîţiva elevi care ascultau într-un cot, atenţi, şi au pus şi întrebări, şi astfel întîlnirea de la care aşteptam cel mai puţin mi-a adus cel mai mult. Reacţiile de după.
Miercuri m-am reîmprietenit cu străduţe.
Joi m-am dus să-i ascult pe Marin Mălaicu Hondrari şi Tudor Giurgiu la Muzeul Ţăranului Român.
Vineri am petrecut o oră la CDPL Fest 4, unde m-am dus să zic bună seara, să o cunosc pe Ania Vilal, să asist la lansarea colecţiei e-book, să primesc o crizantemă şi să spun la revedere, Bucureşti, see you.
La toate aceste întîlniri mult prea telegrafic descrise, se adaugă cîteva incredibile mesaje ale unor oameni care nu au ajuns nici colo, nici colo, dar care mi-au scris exact atunci cum nu mi-a scris nimeni niciodată, la nici una dintre cărţile precedente. Nu înţeleg.
Tot atunci am aflat de la o fată că s-a dus la New York, la filmul Cosmopolis, cu cartea "noastră" în braţe.
Azi dimineaţă, pregătindu-mă să mă întorc acasă cu geanta goală, doar cu minunată carte primită în dar pentru tradus - citit un sfert, ştiu ce vorbesc, o să fie criminal de plăcut - sorbind pe fugă dintr-o cafea, gîndindu-mă că nu pot scrie despre săptămîna asta aiuritor de densă şi frumoasă, fiindcă nu i-aş putea aminti pe toţi (Ora!), iar pe cei pe care i-aş aminti i-aş schiţa ca din topor (25!), pierzîndu-le puful de pe aripi care mi i-a făcut aşa dragi, am primit un e-mail.
Profesorul de engleză de la liceul unde petrecusem o oră, Marin L. Mihai, îmi trimitea cîteva reacţii ale elevilor. Unele sînt atît de precise, atît de strict legate de lucrurile despre care le vorbisem crezînd că vorbesc poate degeaba, încă o răsuflare pierdută în aer. Am încercat să le vorbesc despre ei, deşi nu îi cunosc. Am încercat să fug din faţa vorbitului despre mine şi despre literatură, vorbindu-le tot despre ei, cum m-am nepriceput, şi despre viaţă. Despre slăbiciuni, singurătate şi durere ca parte bună din viaţă, despre a fi diferit, despre a nu dori să fii ca (şi cu) ceilalţi. Răspunsurile lor - pe care le copiez mai jos, emoţionată să îi recunosc pe unii dintre ei după nume - sînt lecţia mea de săptămîna asta.
Să te storci de emoţie pînă crăpi de ruşine. Merită, tocmai atunci cînd crezi că nu merită.
Aici se încheie uriaşa postare despre o săptămînă fantastică, înaintea cufundării într-o traducere care nu se va încheia anul ăsta. Noapte bună!
***
Reacţii ale elevilor din clasa a X-a G:
Interesant. M-a făcut să cred că şi eu pot scrie o carte. (Cristi B.)
Mi-a făcut plăcere să o cunosc. Mi-a plăcut povestirea cu motanul. (Larisa B.)
Mi-a plăcut ceea ce a povestit despre începuturile scrisului. (Alexandru A.)
Am aflat cum se inspiră pentru a scrie o carte. (Roxana Ș.)
M-a făcut să mă gândesc că aş putea scrie o poveste, „Povestea rolelor”. (Cosmin M.)
Mi-a dat de gândit. Mi-a trezit interesul pentru literatură. (Mihai C.)
Mi-a stârnit sentimente plăcute, ceva ce n-am mai trăit până acum. Am fost impresionat că mi-a oferit cartea scrisă de dânsa. Înseamnă mult pentru mine, mi-a acordat atenţie. (Niki C.)
Când a început să citească mi-am închipuit acţiunea, am văzut imaginile. (Alin G.)
Mi-a plăcut replica finală: „Ce ni s-a dat şi nu se mai ia?” (Mihai C.)
(Foto: prof. Marin L. Mihai)
26 octombrie 2012
O inregistrare rara, buna de topit scriitorii care urasc sa citeasca in public din ei insisi
În ultima seară de Bucureşti, după zile pline, emoţionante şi epuizante, despre care nu pot povesti nimic, o emoţie arteziană la ascultarea acestei înregistrări.
Beckett, care suferea ca şi Cehov, de "autobiografobie", ura şi să fie înregistrat citind. Am găsit înregistrarea unui poem din Watt - tocmai din Watt, şi tocmai poem - înregistrare care îmi pune în gît un nod imens. Sînt bucuroasă pînă la cer. Slavă, iar şi iar, scriitorului care urăşte să îşi citească propriile texte. Dar care, cînd şi cînd, face o adorabilă excepţie.
Poemul este acesta, îl postam în româneşte cîndva prin aprilie, la aproape un an după ce-l tradusesem:
nu se-abate
Watt o iotă
însă de la ce
de la Knott găsit
de la drumul încolo
de la statul aici
de la dusul de-acolo
de la lungul drum
de la scurtul stat
şi din nou înapoi
la urmă plecat
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi rătăcite
traversând un pustiu
de la o flacără-n doliu
încarcerată
ce-a se stinge e gata
şi stinsă e gata
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi adumbrite
şchiopătând în pustiu
de la astea toate
Watt un strop
nu se-abate
Watt, Beckett
De fapt, bucuria ar trebui să fie dublă: ce nu reiese din textul de prezentare de pe site-ul cu înregistrarea e că acolo sînt două poeme, fiindcă înaintea acestuia mai este unul scurt, tot din Addenda de la Watt, "Cine cîntărească golul c-un cîntar..." (citez din memorie, nu am cartea aici).
Iar ireala înregistrare, însoţită de explicaţii, este aici.
Beckett, care suferea ca şi Cehov, de "autobiografobie", ura şi să fie înregistrat citind. Am găsit înregistrarea unui poem din Watt - tocmai din Watt, şi tocmai poem - înregistrare care îmi pune în gît un nod imens. Sînt bucuroasă pînă la cer. Slavă, iar şi iar, scriitorului care urăşte să îşi citească propriile texte. Dar care, cînd şi cînd, face o adorabilă excepţie.
Poemul este acesta, îl postam în româneşte cîndva prin aprilie, la aproape un an după ce-l tradusesem:
nu se-abate
Watt o iotă
însă de la ce
de la Knott găsit
de la drumul încolo
de la statul aici
de la dusul de-acolo
de la lungul drum
de la scurtul stat
şi din nou înapoi
la urmă plecat
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi rătăcite
traversând un pustiu
de la o flacără-n doliu
încarcerată
ce-a se stinge e gata
şi stinsă e gata
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi adumbrite
şchiopătând în pustiu
de la astea toate
Watt un strop
nu se-abate
Watt, Beckett
De fapt, bucuria ar trebui să fie dublă: ce nu reiese din textul de prezentare de pe site-ul cu înregistrarea e că acolo sînt două poeme, fiindcă înaintea acestuia mai este unul scurt, tot din Addenda de la Watt, "Cine cîntărească golul c-un cîntar..." (citez din memorie, nu am cartea aici).
Iar ireala înregistrare, însoţită de explicaţii, este aici.
19 octombrie 2012
Doua intilniri in Bucuresti
Sper să ne vedem.
La lansarea romanului Cosmopolis, duminică seara de la 18.30, la Institutul Francez din Bucureşti
şi luni seara, la Librăria Bastilia, la întîlnirea literaro-culinară Porc cu piper pusă la cale de Matei Martin. O să citesc ceva din Roşu, roşu, catifea şi o să stăm un pic de vorbă despre ce se dă şi nu se mai ia. Aici trebuie rezervare la numărul de pe afiş. Ca să ştim cît glas aducem şi cîte farfurii pregătim.
La lansarea romanului Cosmopolis, duminică seara de la 18.30, la Institutul Francez din Bucureşti
şi luni seara, la Librăria Bastilia, la întîlnirea literaro-culinară Porc cu piper pusă la cale de Matei Martin. O să citesc ceva din Roşu, roşu, catifea şi o să stăm un pic de vorbă despre ce se dă şi nu se mai ia. Aici trebuie rezervare la numărul de pe afiş. Ca să ştim cît glas aducem şi cîte farfurii pregătim.
14 octombrie 2012
Dintr-o carte cu Anthony Perkins
"Vorbesc despre a fi tu însuţi. Dacă dezvălui totul, dacă scoţi la iveală fiecare sentiment, dacă ceri înţelegere, pierzi ceva crucial în privinţa sentimentului de-a fi tu însuţi. Trebuie să ştii lucruri pe care ceilalţi nu le ştiu. Ceea ce nimeni nu ştie despre tine e ceea ce-ţi permite să te cunoşti pe tine însuţi." - Punctul Omega, Don DeLillo
Fragment din Punctul Omega aici.
Fragment din Punctul Omega aici.
13 octombrie 2012
Schimbări definitive
O fată frumoasă, cu frunte senină, a venit cîndva, pe la finalul anilor '90, la un interviu de angajare la un ziar de provincie. La masa verde din redacţie, avînd în faţă foaia pe care scrisese ea ce scrisese, nu rău, mai bine decît alţii, o ascultam, o priveam. Eram redactor şef adjunct, îl aveam alături pe redactorul şef, serii de angajări se făceau mereu, nu mulţi rezistau. Eu însămi aveam să dezertez după patru, cinci ani, şi să nu-mi mai doresc în viaţa mea să lucrez în vreo mină. Dar asta e altă poveste. Sau nu.
Să revenim la fata frumoasă. Avea păr lung şi şaten, păr care nu cunoscuse vreodată vopseaua. Frunte înaltă, senină. Privire sfioasă. O oarecare agerime promiţătoare în colţul ochiului. Un pulovăraş roz, din acela cu găurele, poate lucrat de vreo bunică. Era încă studentă. Jurnalistică. Dar ceea ce ţin minte foarte bine este răspunsul ei la o oarecare întrebare despre scris. Cu o sinceritate care ne-a topit, fata ne-a spus că ştie că ar putea scrie, ştie că ar putea scrie binişor, dar ea încă ezită, ea încă se gîndeşte, s-ar mai gîndi şi dacă noi i-am spune da. Ceea ce o inhibă este caracterul definitiv pe care îl capătă cuvintele pe foaia tipărită. Ne-a vorbit cu patos despre asta. Ne-a impresionat. Am rămas în urma ei discutînd. Iată o fată în pulovăraş roz croşetat, care ne spune despre caracterul definitiv al cuvîntului scris. Care îşi dă seama de nişte lucruri. Era bine.
A lucrat o vreme cu noi, nu mult, poate doar un fel de practică studenţească. Mi-o amintesc în puloverele ei croşetate, aplecată pe pagină, cuminte, serioasă. I-am pierdut urma, ea a plecat din redacţie, eu am schimbat oraşul.
Au trecut ani.
Acum, uneori, seara, cînd parcurg canalele tv trecînd iute peste monstruozităţi de-ale noastre, căutînd să mă salvez cu vreo minunăţie de pe Nature sau de pe National Geographic Wild, o văd pe unul dintre posturile acelea de nevizionat unde se latră enorm. Tunsă băieţeşte, un gît întins care zbiară, o gură rujată intens, mereu larg căscată a otravă care se cere scuipată, o cută adîncă şi definitiv cioplită între sprîncene, tăind casa vechii seninătăţi, un deget acuzator vîrît în ochii noştri. Mă uit la ea şi nu mă întreb unde e fata în pulovăraş roz care îşi punea problema dacă interiorul ei poate face faţă caracterului definitiv al cuvîntului scris într-un ziar. Poate că toţi ne-am mai pierdut din seninătate, din inocenţă. Dar fac alt exerciţiu. Mă uit la toţi încruntaţii lătrători de pe aceste canale cumplite şi caut să mi-i imaginez pe seninii care au fost cîndva sau pe seninii care poate că sînt acasă, tîrziu, cînd se sting reflectoarele din platouri. Îmi e aproape imposibil. Nu mi-i pot imagina nici măcar lăfăindu-se într-o cadă, privindu-şi degetele de la picioare în tăcere, întrebîndu-se pentru ce naiba trăiesc. Cumva, nici apa nu mi-o pot imagina lîngă atîta mizerie.
Acest text, în ciuda aparenţelor, este despre frumuseţe.
Să revenim la fata frumoasă. Avea păr lung şi şaten, păr care nu cunoscuse vreodată vopseaua. Frunte înaltă, senină. Privire sfioasă. O oarecare agerime promiţătoare în colţul ochiului. Un pulovăraş roz, din acela cu găurele, poate lucrat de vreo bunică. Era încă studentă. Jurnalistică. Dar ceea ce ţin minte foarte bine este răspunsul ei la o oarecare întrebare despre scris. Cu o sinceritate care ne-a topit, fata ne-a spus că ştie că ar putea scrie, ştie că ar putea scrie binişor, dar ea încă ezită, ea încă se gîndeşte, s-ar mai gîndi şi dacă noi i-am spune da. Ceea ce o inhibă este caracterul definitiv pe care îl capătă cuvintele pe foaia tipărită. Ne-a vorbit cu patos despre asta. Ne-a impresionat. Am rămas în urma ei discutînd. Iată o fată în pulovăraş roz croşetat, care ne spune despre caracterul definitiv al cuvîntului scris. Care îşi dă seama de nişte lucruri. Era bine.
A lucrat o vreme cu noi, nu mult, poate doar un fel de practică studenţească. Mi-o amintesc în puloverele ei croşetate, aplecată pe pagină, cuminte, serioasă. I-am pierdut urma, ea a plecat din redacţie, eu am schimbat oraşul.
Au trecut ani.
Acum, uneori, seara, cînd parcurg canalele tv trecînd iute peste monstruozităţi de-ale noastre, căutînd să mă salvez cu vreo minunăţie de pe Nature sau de pe National Geographic Wild, o văd pe unul dintre posturile acelea de nevizionat unde se latră enorm. Tunsă băieţeşte, un gît întins care zbiară, o gură rujată intens, mereu larg căscată a otravă care se cere scuipată, o cută adîncă şi definitiv cioplită între sprîncene, tăind casa vechii seninătăţi, un deget acuzator vîrît în ochii noştri. Mă uit la ea şi nu mă întreb unde e fata în pulovăraş roz care îşi punea problema dacă interiorul ei poate face faţă caracterului definitiv al cuvîntului scris într-un ziar. Poate că toţi ne-am mai pierdut din seninătate, din inocenţă. Dar fac alt exerciţiu. Mă uit la toţi încruntaţii lătrători de pe aceste canale cumplite şi caut să mi-i imaginez pe seninii care au fost cîndva sau pe seninii care poate că sînt acasă, tîrziu, cînd se sting reflectoarele din platouri. Îmi e aproape imposibil. Nu mi-i pot imagina nici măcar lăfăindu-se într-o cadă, privindu-şi degetele de la picioare în tăcere, întrebîndu-se pentru ce naiba trăiesc. Cumva, nici apa nu mi-o pot imagina lîngă atîta mizerie.
Acest text, în ciuda aparenţelor, este despre frumuseţe.
10 octombrie 2012
Texte vorbite, texte gatite
Texte vorbite, texte gătite. Executăm o postare doi în unu.
Anul trecut, în ultima zi a Colocviilor Transilvania, vorbeam cu Luiza Vasiliu şi Teodora Coman despre mîncărurile din cărţi. Cele a căror aromă se ridică din pagini şi te trimit direct la bucătărie. Eu ziceam despre cum îmi dictează paginile traduse meniul unor zile: crăpasem de poftă după "un calup zdravăn, verde şi împuţit, de brânză Gorgonzola" şi pîine prăjită, cu muştar şi boia, aşa cum savura Belacqua în Dante şi homarul. Şi plănuiam să postăm într-o zi pe blog, toate trei deodată, o reţetă, ceva, cumva, după un fel de mîncare din cărţi. Cu executare şi cu fotografii! Au plecat trenurile, au zburat ideile.
La scurt timp după aceea, fără nici o legătură cu micul nostru plan eşuat, Matei Martin a lansat serile literaro-culinare Porc cu piper de la Librăria Bastilia din Bucureşti.
Sînt fericita invitată a ediţiei din 22 octombrie. Gătim şi citim - sau invers - din Roşu, roşu, catifea. Am fost tare curioasă ce va alege Matei din oferta cărţii unde mult se pofteşte şi se moare de foame, iar înşiruirile de mîncăruri sînt adesea numai cele visate. Papricaş de vrăbii? Răbdări prăjite? El a ales: griş cu lapte. Grişa, sper că eşti fericit! Promit să aduc dulceaţă de casă.
***
Vinerea trecută, la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural, Adela Greceanu m-a invitat să discutăm vreo zece minute despre Roşu, roşu, catifea. Surpriza a fost preambulul emisiunii, un prea frumos şi consistent În loc de editorial. Aş fi vrut să pot pune link şi să mulţumesc pentru lectura atentă şi pledoaria pentru proza scurtă. Cum de data asta nu merge, i-am cerut Adelei textul scris. A avut amabilitatea să mi-l trimită:
Am mai spus-o, tot aici, proza scurtă nu o duce prea bine la noi. Editorii nu prea o vor. E poate mai greu să publici proză scurtă decît poezie – genul cel mai nevandabil, zic majoritatea editorilor. Desigur, raţiunile sînt comerciale. Nici cu traducerea nu-i uşor. Editorii străini nu cumpără nici poezie, nici proză scurtă. Başca prejudecata cum că proza scurtă ar fi o specie minoră, o anticameră a romanului, marele gen literar. Cu toate astea, în ultima vreme au apărut la noi cîteva volume de proză scurtă admirabile. Amintesc doar cîteva dintre ele: „Pînă la capătul liniei” de Petre Barbu, editura Cartea Românească, „Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte, „Oameni” de Mihai Mateiu şi „Roşu, roşu, catifea” de Veronica D. Niculescu – toate trei la editura Casa de pariuri literare. O să vă spun cîte ceva despre unul dintre volumele pe care le-am amintit. Impresii de lectură, deci. Lumea de dinainte de 1989. Copii, adolescenţi, tineri. Personaje secundare dintr-o poveste devin principale în alta. Aproape un roman s-ar zice, s-a zis. Dar nu, o colecţie de povestiri care construiesc o lume. Poveşti mici, personaje mărunte, detalii, gesturi care spun pe dedesubt o poveste mare. Mici ficţiuni care, adunate cu ştiinţa construcţiei, cu talent şi sensibilitate spun un mare adevăr. Scene de dragoste, de disperare, de cotidian banal într-un cămin studenţesc. Scene cotidiene la coadă, liste de obiecte aparent moarte, de fapt încărcate cu viaţa noastră măruntă, copilăria mică, tristeţea şi spaima unui copil în faţa lumii... Nume: Ursanca, Doiniţa, Corneluş, domnul Teodorescu, pisica Sica, pisoiul Sicu, oameni mici, oameni mari. E vorba despre cartea Veronicăi D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea”, apărută la Casa de pariuri literare. O carte care ne transformă în cititori-detectivi. Fiindcă o să observaţi, de pildă, că Grigore, băieţelul care iese prima oară din casă – asemeni lui Grişa inventat de Cehov – în altă povestire este pionier, iar spre sfîrşitul volumului apare din nou, ca Grig, student în anii ’80, îndrăgostit de o colegă. Citeşti cartea asta şi te bucuri că funcţionează, e o lume întreagă acolo. Iar scriitura e impecabilă, de prozator matur, stăpîn pe uneltele sale. De mult n-am mai citit în literatura noastră contemporană o scenă de dragoste precum cea descrisă cu delicateţe şi asprime de Veronica D. Niculescu în „Ace de siguranţă”. Şi, după ce citeşti ultima povestire din volum, dai de „Ce şi cît” – o confesiune a autoarei. Cît adevăr şi cîtă ficţiune, ce e trăit, amintit, „real” şi ce e invenţie. O confesiune care nu explică, ba mai mult încurcă iţele realitate-ficţiune-adevăr-invenţie şi le încurcă (auto)ironic, suav, graţios-tăios. Le încurcă aşa de bine, că iarăşi se confirmă că adevărul „ficţional” e la fel de tare, e la fel de adevărat ca adevărul „real”, dacă e cartea bună. Şi este!
- Adela Greceanu, Noua revistă vorbită, Radio România Cultural, 5 octombrie 2012 -
Anul trecut, în ultima zi a Colocviilor Transilvania, vorbeam cu Luiza Vasiliu şi Teodora Coman despre mîncărurile din cărţi. Cele a căror aromă se ridică din pagini şi te trimit direct la bucătărie. Eu ziceam despre cum îmi dictează paginile traduse meniul unor zile: crăpasem de poftă după "un calup zdravăn, verde şi împuţit, de brânză Gorgonzola" şi pîine prăjită, cu muştar şi boia, aşa cum savura Belacqua în Dante şi homarul. Şi plănuiam să postăm într-o zi pe blog, toate trei deodată, o reţetă, ceva, cumva, după un fel de mîncare din cărţi. Cu executare şi cu fotografii! Au plecat trenurile, au zburat ideile.
La scurt timp după aceea, fără nici o legătură cu micul nostru plan eşuat, Matei Martin a lansat serile literaro-culinare Porc cu piper de la Librăria Bastilia din Bucureşti.
Sînt fericita invitată a ediţiei din 22 octombrie. Gătim şi citim - sau invers - din Roşu, roşu, catifea. Am fost tare curioasă ce va alege Matei din oferta cărţii unde mult se pofteşte şi se moare de foame, iar înşiruirile de mîncăruri sînt adesea numai cele visate. Papricaş de vrăbii? Răbdări prăjite? El a ales: griş cu lapte. Grişa, sper că eşti fericit! Promit să aduc dulceaţă de casă.
***
Vinerea trecută, la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural, Adela Greceanu m-a invitat să discutăm vreo zece minute despre Roşu, roşu, catifea. Surpriza a fost preambulul emisiunii, un prea frumos şi consistent În loc de editorial. Aş fi vrut să pot pune link şi să mulţumesc pentru lectura atentă şi pledoaria pentru proza scurtă. Cum de data asta nu merge, i-am cerut Adelei textul scris. A avut amabilitatea să mi-l trimită:
Am mai spus-o, tot aici, proza scurtă nu o duce prea bine la noi. Editorii nu prea o vor. E poate mai greu să publici proză scurtă decît poezie – genul cel mai nevandabil, zic majoritatea editorilor. Desigur, raţiunile sînt comerciale. Nici cu traducerea nu-i uşor. Editorii străini nu cumpără nici poezie, nici proză scurtă. Başca prejudecata cum că proza scurtă ar fi o specie minoră, o anticameră a romanului, marele gen literar. Cu toate astea, în ultima vreme au apărut la noi cîteva volume de proză scurtă admirabile. Amintesc doar cîteva dintre ele: „Pînă la capătul liniei” de Petre Barbu, editura Cartea Românească, „Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte, „Oameni” de Mihai Mateiu şi „Roşu, roşu, catifea” de Veronica D. Niculescu – toate trei la editura Casa de pariuri literare. O să vă spun cîte ceva despre unul dintre volumele pe care le-am amintit. Impresii de lectură, deci. Lumea de dinainte de 1989. Copii, adolescenţi, tineri. Personaje secundare dintr-o poveste devin principale în alta. Aproape un roman s-ar zice, s-a zis. Dar nu, o colecţie de povestiri care construiesc o lume. Poveşti mici, personaje mărunte, detalii, gesturi care spun pe dedesubt o poveste mare. Mici ficţiuni care, adunate cu ştiinţa construcţiei, cu talent şi sensibilitate spun un mare adevăr. Scene de dragoste, de disperare, de cotidian banal într-un cămin studenţesc. Scene cotidiene la coadă, liste de obiecte aparent moarte, de fapt încărcate cu viaţa noastră măruntă, copilăria mică, tristeţea şi spaima unui copil în faţa lumii... Nume: Ursanca, Doiniţa, Corneluş, domnul Teodorescu, pisica Sica, pisoiul Sicu, oameni mici, oameni mari. E vorba despre cartea Veronicăi D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea”, apărută la Casa de pariuri literare. O carte care ne transformă în cititori-detectivi. Fiindcă o să observaţi, de pildă, că Grigore, băieţelul care iese prima oară din casă – asemeni lui Grişa inventat de Cehov – în altă povestire este pionier, iar spre sfîrşitul volumului apare din nou, ca Grig, student în anii ’80, îndrăgostit de o colegă. Citeşti cartea asta şi te bucuri că funcţionează, e o lume întreagă acolo. Iar scriitura e impecabilă, de prozator matur, stăpîn pe uneltele sale. De mult n-am mai citit în literatura noastră contemporană o scenă de dragoste precum cea descrisă cu delicateţe şi asprime de Veronica D. Niculescu în „Ace de siguranţă”. Şi, după ce citeşti ultima povestire din volum, dai de „Ce şi cît” – o confesiune a autoarei. Cît adevăr şi cîtă ficţiune, ce e trăit, amintit, „real” şi ce e invenţie. O confesiune care nu explică, ba mai mult încurcă iţele realitate-ficţiune-adevăr-invenţie şi le încurcă (auto)ironic, suav, graţios-tăios. Le încurcă aşa de bine, că iarăşi se confirmă că adevărul „ficţional” e la fel de tare, e la fel de adevărat ca adevărul „real”, dacă e cartea bună. Şi este!
- Adela Greceanu, Noua revistă vorbită, Radio România Cultural, 5 octombrie 2012 -
6 octombrie 2012
Pagini si cruzimi
S-a vorbit într-o seară, de curînd, doar în treacăt, despre cruzimea unor scriitori. A unor scriituri, aş zice acum, aici. Iar ultima întrebare rămăsese fără răspuns şi subiectul se stinsese într-o găleată de tăcere ruşinoasă. Răspunsul mi-a venit aseară, tîrziu, fără ca măcar să mă gîndesc.
La festivalul de poezie sibian, săptămîna trecută, în ultima seară, după ce se terminaseră lecturile şi lansările, cam învăluită într-un ceva greu de descris, eram la masă cu Radu Vancu şi Emil Brumaru, cred că cei doi vorbeau, iar cel din urmă a zis de Sorokin că e grozav de crud. S-a deschis gura fără mine şi-am zis - din altă lume decît a discuţiei lor, cam ca pentru mine, o replică ce-ar fi trebuit să rămînă în gînd - că mie nu mi se pare aşa crud Sorokin. Dar care, m-a întrebat Radu de dincolo de masă, săgetîndu-mă cu privirea lui de-o precizie chirurgicală, ţi se pare ţie crud? Sau poate cel mai crud? În altă lume fiind, incapabilă să mă racordez la discuţie, am tăcut.
Aseară, din senin, fără să mă mai gîndesc absolut deloc la asta, mi-a venit răspunsul. Cu riscul să par un George Costanza căruia îi vin prea tîrziu replicile de dat la birou şi i le spune acasă lui Jerry, scriu pentru mine, de dragul unor pagini iubite şi care, da, mi se par de o cruzime insuportabilă.
Nu Sorokin, dragul şi prea iubitul de Sorokin, cu lumile lui magnifice inventate. În lumile lui incredibile, cruzimea şi violenţa sînt fascinante şi suportabile, tocmai fiindcă nu există punte reală şi directă între cercul de întîmplări imaginat de el şi cel în care trăiesc eu. Citesc şi zîmbesc la orice scene atroce. Totul e suportabil. Mă lăfăi în sînge şi-n orice grozăvii cu plăcere, halesc durere pe pîine, fiindcă nici o tortură din pagină nu se poate muta aici, în camera mea, nici în timpul lecturii, nici cînd închid cartea. Cruzimea lui devine plăcerea mea.
Dar iată cruzimea care mă face să mă frîng neputincioasă în urma trenului, cu bucheţelul de violete în mînă. E cruzimea lui Beckett din cărţile de început, mult înainte de-a deveni el cel plin de compasiune pentru cei jerpeliţi şi flenduroşi, flenduroşi şi jerpeliţi, copleşiţi de mîngîierea discretă a unei umbele pe pălărie, cînd trec pe sub un copac, spre gară.
Beckett cel din Vis cu femei frumoase şi nu prea, primul său roman, publicat postum tocmai fiindcă îşi renegase acea cruzime, regretase că făcuse personaje din cei din jurul lui, cu prea multă asprime prinzîndu-i în pagini, folosindu-se mereu de defectele fizice în descrieri, de rău şi de rele.
Toate acestea par aşa de departe de cel care avea să scrie de debarasarea de trup, de stingerea trupului pentru a prinde viaţă în tine, de cei care nu-şi confundă sinele cu trupul. Dar nu erau decît la o aruncătură firească de băţ.
Mă gîndesc la paginile în care Bel o părăseşte pe Smeraldina. Gîsculiţa Smerry, biata verişoară... Sînt patru pagini de o tensiune imensă, crescînd din nimic pînă la insuportabil, se construieşte şi se jonglează cu detalii discrete de o infinită cruzime, cea care se culcuşeşte şi sapă în sufletul omului, mişcarea e în gestul interior, nu în faptă, în gînd, nu în mîini. Mie paginile acestea mi se par mult mai dureroase decît cele în care se folosesc crunte metode de tortură, precum cea cu prinţesa care nu rîde, a lui Sorokin. Ele încep aşa:
Ea a recomandat cu tărie o Wirtschaft de pe Culme, iar Grauler i-a condus până acolo cu maşina lui superbă, sus şi tot mai sus, din zaţul oraşului către zăpezi. Acolo s-au sărutat iarăşi, cu câte lacrimi a dat Dumnezeu. Ea a comandat un castron de supă ca să-l liniştească, l-a comandat foarte fierbinte, iar pentru consolarea ei o Schokolade şi prăjiturele. Când şi-a dat seama ce făcuse, el i-a zis:
— Minunata mea, nu vreau supă, nu-mi place supa.
— Şi-atunci, ce? a zis ea.
— Nimic, a zis el. Vreau să mă uit la tine.
(...)
Ea a contramandat supa. Acum se năpustea asupra prăjiturelelor, era aplecată asupra farfuriei ca o pisică asupra laptelui, se străduia cât putea, draga de ea, să nu fie lacomă. Din când în când, arunca câte-o privire în sus către el, din ospăţul ei cu frişcă, doar ca să se asigure că încă era acolo, ca să sărute şi să fie sărutat atunci când foamea avea să-i fie domolită de Schokolade şi prăjiturele. Le mânca stilat, cu furculiţa, supunându-se unor mari chinuri în încercarea de-a nu-i părea lacomă; adesea se oprea şi îşi ştergea buzele discret cu un şerveţel de hârtie, iar partea cea mai bună a fiecărei prăjiturele o păstra pentru ultima înghiţitură. Era asemenea unei pisici sau păsări hrănindu-se, cu agere şi vesele ciuguleli şi năpustiri şi plescăieli şi priviri din când şi când în sus, ca să se asigure că totul e în regulă.
Când a terminat, s-a mutat lângă el şi a început să îl mângâie. El nu voia să fie mângâiat, primise altundeva toate mângâierile pe care le putea îndura;
(...)
În culmea nerăbdării, ea a bătut cu piciorul în pământ, a lansat un miorlăit înrăit.
— Bel, a miorlăit, vino. A bătut un semnal scurt în masă. Muss Dich haben, muss Dich haben ...
Ţipătul a scăzut, devenind un slab fornăit al libidoului – haben, ihn haben...
(...)
Atâta milă, s-a gândit el, merită o femeie miorlăind, cât o gâscă ce merge desculţă.
(...)
(traducere de V.D.N.)
„Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeţi-mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla.” (Samuel Beckett)
(Sursa foto: http://www.apieceofmonologue.com/2010/03/bob-adelman-photographs-samuel-beckett.html)
La festivalul de poezie sibian, săptămîna trecută, în ultima seară, după ce se terminaseră lecturile şi lansările, cam învăluită într-un ceva greu de descris, eram la masă cu Radu Vancu şi Emil Brumaru, cred că cei doi vorbeau, iar cel din urmă a zis de Sorokin că e grozav de crud. S-a deschis gura fără mine şi-am zis - din altă lume decît a discuţiei lor, cam ca pentru mine, o replică ce-ar fi trebuit să rămînă în gînd - că mie nu mi se pare aşa crud Sorokin. Dar care, m-a întrebat Radu de dincolo de masă, săgetîndu-mă cu privirea lui de-o precizie chirurgicală, ţi se pare ţie crud? Sau poate cel mai crud? În altă lume fiind, incapabilă să mă racordez la discuţie, am tăcut.
Aseară, din senin, fără să mă mai gîndesc absolut deloc la asta, mi-a venit răspunsul. Cu riscul să par un George Costanza căruia îi vin prea tîrziu replicile de dat la birou şi i le spune acasă lui Jerry, scriu pentru mine, de dragul unor pagini iubite şi care, da, mi se par de o cruzime insuportabilă.
Nu Sorokin, dragul şi prea iubitul de Sorokin, cu lumile lui magnifice inventate. În lumile lui incredibile, cruzimea şi violenţa sînt fascinante şi suportabile, tocmai fiindcă nu există punte reală şi directă între cercul de întîmplări imaginat de el şi cel în care trăiesc eu. Citesc şi zîmbesc la orice scene atroce. Totul e suportabil. Mă lăfăi în sînge şi-n orice grozăvii cu plăcere, halesc durere pe pîine, fiindcă nici o tortură din pagină nu se poate muta aici, în camera mea, nici în timpul lecturii, nici cînd închid cartea. Cruzimea lui devine plăcerea mea.
Dar iată cruzimea care mă face să mă frîng neputincioasă în urma trenului, cu bucheţelul de violete în mînă. E cruzimea lui Beckett din cărţile de început, mult înainte de-a deveni el cel plin de compasiune pentru cei jerpeliţi şi flenduroşi, flenduroşi şi jerpeliţi, copleşiţi de mîngîierea discretă a unei umbele pe pălărie, cînd trec pe sub un copac, spre gară.
Beckett cel din Vis cu femei frumoase şi nu prea, primul său roman, publicat postum tocmai fiindcă îşi renegase acea cruzime, regretase că făcuse personaje din cei din jurul lui, cu prea multă asprime prinzîndu-i în pagini, folosindu-se mereu de defectele fizice în descrieri, de rău şi de rele.
Toate acestea par aşa de departe de cel care avea să scrie de debarasarea de trup, de stingerea trupului pentru a prinde viaţă în tine, de cei care nu-şi confundă sinele cu trupul. Dar nu erau decît la o aruncătură firească de băţ.
Mă gîndesc la paginile în care Bel o părăseşte pe Smeraldina. Gîsculiţa Smerry, biata verişoară... Sînt patru pagini de o tensiune imensă, crescînd din nimic pînă la insuportabil, se construieşte şi se jonglează cu detalii discrete de o infinită cruzime, cea care se culcuşeşte şi sapă în sufletul omului, mişcarea e în gestul interior, nu în faptă, în gînd, nu în mîini. Mie paginile acestea mi se par mult mai dureroase decît cele în care se folosesc crunte metode de tortură, precum cea cu prinţesa care nu rîde, a lui Sorokin. Ele încep aşa:
Ea a recomandat cu tărie o Wirtschaft de pe Culme, iar Grauler i-a condus până acolo cu maşina lui superbă, sus şi tot mai sus, din zaţul oraşului către zăpezi. Acolo s-au sărutat iarăşi, cu câte lacrimi a dat Dumnezeu. Ea a comandat un castron de supă ca să-l liniştească, l-a comandat foarte fierbinte, iar pentru consolarea ei o Schokolade şi prăjiturele. Când şi-a dat seama ce făcuse, el i-a zis:
— Minunata mea, nu vreau supă, nu-mi place supa.
— Şi-atunci, ce? a zis ea.
— Nimic, a zis el. Vreau să mă uit la tine.
(...)
Ea a contramandat supa. Acum se năpustea asupra prăjiturelelor, era aplecată asupra farfuriei ca o pisică asupra laptelui, se străduia cât putea, draga de ea, să nu fie lacomă. Din când în când, arunca câte-o privire în sus către el, din ospăţul ei cu frişcă, doar ca să se asigure că încă era acolo, ca să sărute şi să fie sărutat atunci când foamea avea să-i fie domolită de Schokolade şi prăjiturele. Le mânca stilat, cu furculiţa, supunându-se unor mari chinuri în încercarea de-a nu-i părea lacomă; adesea se oprea şi îşi ştergea buzele discret cu un şerveţel de hârtie, iar partea cea mai bună a fiecărei prăjiturele o păstra pentru ultima înghiţitură. Era asemenea unei pisici sau păsări hrănindu-se, cu agere şi vesele ciuguleli şi năpustiri şi plescăieli şi priviri din când şi când în sus, ca să se asigure că totul e în regulă.
Când a terminat, s-a mutat lângă el şi a început să îl mângâie. El nu voia să fie mângâiat, primise altundeva toate mângâierile pe care le putea îndura;
(...)
În culmea nerăbdării, ea a bătut cu piciorul în pământ, a lansat un miorlăit înrăit.
— Bel, a miorlăit, vino. A bătut un semnal scurt în masă. Muss Dich haben, muss Dich haben ...
Ţipătul a scăzut, devenind un slab fornăit al libidoului – haben, ihn haben...
(...)
Atâta milă, s-a gândit el, merită o femeie miorlăind, cât o gâscă ce merge desculţă.
(...)
(traducere de V.D.N.)
„Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeţi-mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla.” (Samuel Beckett)
(Sursa foto: http://www.apieceofmonologue.com/2010/03/bob-adelman-photographs-samuel-beckett.html)
4 octombrie 2012
Punctul Omega, Don DeLillo
A apărut Punctul Omega de Don DeLillo.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza de Veronica D. Niculescu
Punctul Omega, cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, cauta in mintea si sufletul unui intelectual, recrutat de serviciile secrete sa ajute la teoretizarea razboiului, argumentele din spatele atitor morti ignorate de propaganda si strategiile militare. Protagonistul, Richard Elster, pensionar de-acum, s-a retras undeva in desert, in cautarea spatiului originar, insotit de fiica sa si de un tinar regizor de film care isi doreste sa faca un documentar cu batrinul profesor. Cei trei ajung sa traiasca intr-o intimitate ciudata, plina de momente de tandrete, aproape ca intr-o familie. Insa un eveniment infiorator pune capat traiului lor detasat de lume, lasind misterul sa bintuie peisajul desertului si al mintii.
„Un roman de idei care arata cum limba, filmul si arta schimba lucrurile pe care noi le percepem drept realitate.” (USA Today)
„Daca Underworld a fost o bizara slujba de inmormintare a secolului XX, Punctul Omega este o petrecere de adio pe care Don DeLillo o da in cinstea ultimului deceniu.” (New York Observer)
Cartea, aici.
***
Mulţumesc, George Neagoe, pentru cronica la Roşu, roşu, catifea din revista Cultura. Intitulată "Cadouri nedorite", poate fi citită aici.
Am stat în Bucureşti vreo 48 de ore. Am intrat ieri în librăriuţa de la Muzeul Literaturii Române. Mă uitam la maldărele de cărţi, biete cărţi, aruncate peste tot pe jos, claie peste grămadă, un ocean în furtună. Biete, biete cărţi, tratate ca nişte băleguţe. Mi-a atras atenţia însă un teanc ordonat, deci proaspăt adus!, pe la reviste. Era teancul de Cultura. Am răsfoit primul număr de deasupra, am dat de cronică. Citit în spate, pe terasă, cu o cafea.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza de Veronica D. Niculescu
Punctul Omega, cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, cauta in mintea si sufletul unui intelectual, recrutat de serviciile secrete sa ajute la teoretizarea razboiului, argumentele din spatele atitor morti ignorate de propaganda si strategiile militare. Protagonistul, Richard Elster, pensionar de-acum, s-a retras undeva in desert, in cautarea spatiului originar, insotit de fiica sa si de un tinar regizor de film care isi doreste sa faca un documentar cu batrinul profesor. Cei trei ajung sa traiasca intr-o intimitate ciudata, plina de momente de tandrete, aproape ca intr-o familie. Insa un eveniment infiorator pune capat traiului lor detasat de lume, lasind misterul sa bintuie peisajul desertului si al mintii.
„Un roman de idei care arata cum limba, filmul si arta schimba lucrurile pe care noi le percepem drept realitate.” (USA Today)
„Daca Underworld a fost o bizara slujba de inmormintare a secolului XX, Punctul Omega este o petrecere de adio pe care Don DeLillo o da in cinstea ultimului deceniu.” (New York Observer)
Cartea, aici.
***
Mulţumesc, George Neagoe, pentru cronica la Roşu, roşu, catifea din revista Cultura. Intitulată "Cadouri nedorite", poate fi citită aici.
Am stat în Bucureşti vreo 48 de ore. Am intrat ieri în librăriuţa de la Muzeul Literaturii Române. Mă uitam la maldărele de cărţi, biete cărţi, aruncate peste tot pe jos, claie peste grămadă, un ocean în furtună. Biete, biete cărţi, tratate ca nişte băleguţe. Mi-a atras atenţia însă un teanc ordonat, deci proaspăt adus!, pe la reviste. Era teancul de Cultura. Am răsfoit primul număr de deasupra, am dat de cronică. Citit în spate, pe terasă, cu o cafea.
2 octombrie 2012
Turnul cu ceas
Dintre toate locurile posibile, aici, și tocmai la nivelul ceasului din turnul bisericii, iar ceasul, un basm cu obraji: funcționînd conștiincios pe o parte și stînd încremenit pe cealaltă, la șapte minute înainte de doisprezece. Doar două fațete ale bisericii evanghelice luterane le văd de la fereastra dormitorului, iar ele - deodată îmi dau seama - sînt chiar Lentmania și Franția, timp care stă și timp care fuge, oare să tic, oare să tac?
Dimineața, prima ceață - iar ceața-i frumoasă, ți-am zis - văzută de sus deșirată în fuioare, fuioare, un dans de început de octombrie.
Ești acasă din clipa în care ai castane proaspete pe noptieră, cîteva foi și un pix. Și ți se face frică, frica aceea dulce din preajma unei bucurii. O bucurie despre care nu știi dacă se va petrece sau poate că e chiar în derulare, și te temi că trece, trece fără să percepi exact clipa, poate că deja s-a și dus.
În centrul Bucureștiului, lîngă o bijuterie germană în doi timpi.
Da, au fost Colocviile Revistei Transilvania la Sibiu, cu festival de poezie. Dar totul se duce în scrisori și-n articole. Ce soare lent e-un festival de poezie!
Înapoi cu ochii la turn. Clopotele marchează fiecare sfert de oră. Unul, două, trei. Învăț. La doi pași, turiști fără griji se bălăcesc în piscine. De la ei, grație distanței care-ascunde defecte, voi învăța seninătatea, lipsa de griji. Identific și copacii de sub ferestre. Două magnolii, rămîne de văzut ce culoare, doi mesteceni, altora deocamdată le cer scuze, mă uit în creștetul lor fără să știu cum îi cheamă.
1 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)