Dintre toate locurile posibile, aici, și tocmai la nivelul ceasului din turnul bisericii, iar ceasul, un basm cu obraji: funcționînd conștiincios pe o parte și stînd încremenit pe cealaltă, la șapte minute înainte de doisprezece. Doar două fațete ale bisericii evanghelice luterane le văd de la fereastra dormitorului, iar ele - deodată îmi dau seama - sînt chiar Lentmania și Franția, timp care stă și timp care fuge, oare să tic, oare să tac?
Dimineața, prima ceață - iar ceața-i frumoasă, ți-am zis - văzută de sus deșirată în fuioare, fuioare, un dans de început de octombrie.
Ești acasă din clipa în care ai castane proaspete pe noptieră, cîteva foi și un pix. Și ți se face frică, frica aceea dulce din preajma unei bucurii. O bucurie despre care nu știi dacă se va petrece sau poate că e chiar în derulare, și te temi că trece, trece fără să percepi exact clipa, poate că deja s-a și dus.
În centrul Bucureștiului, lîngă o bijuterie germană în doi timpi.
Da, au fost Colocviile Revistei Transilvania la Sibiu, cu festival de poezie. Dar totul se duce în scrisori și-n articole. Ce soare lent e-un festival de poezie!
Înapoi cu ochii la turn. Clopotele marchează fiecare sfert de oră. Unul, două, trei. Învăț. La doi pași, turiști fără griji se bălăcesc în piscine. De la ei, grație distanței care-ascunde defecte, voi învăța seninătatea, lipsa de griji. Identific și copacii de sub ferestre. Două magnolii, rămîne de văzut ce culoare, doi mesteceni, altora deocamdată le cer scuze, mă uit în creștetul lor fără să știu cum îi cheamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu