Vremea confesiunilor: Două legături inexistente

Umblu pe o punte îngustă, cu speranța să mai ajung într-o poieniță - mă simt tot mai străină de lumea în care trăim, dacă nu-mi găsesc nicicum locul este fiindcă aproape că nu-mi pot imagina ce mai înseamnă să-ți găsești locul aici.

Vremea confesiunilor. Sunt două lucruri pe care-am tot vrut să le spun, legat de două dintre cărțile mele, însă n-am prins ocazia. De fapt, cred că le-am mai mărturisit la lansări sau prin interviuri, poate la radio, poate chiar prin preajma lansărilor, dar e bine să le las și aici, scrise.

E soarta tuturor autorilor și a tuturor cărților să aibă parte, în cronici sau prin discuții ale cititorilor, de conexiuni și legături complet inventate cu alte cărți, cu alți autori - de cele mai multe ori, când se rostește un nume de „rubedenie”, se țintește pe lângă. Fiecare cititor, se știe, își citește cartea sa. Își sprijină noua lectură pe vechile sale cunoștințe, cum e și firesc - și astfel se naște noua carte, personalizată/contaminată. Se întâmplă adesea, când autorul e-n viață, să tresară la unele dintre cele mai false legături: cartea sa pusă în legătură cu o altă carte, pe care de fapt nici n-a citit-o. Dar la care se raportează doar acel cititor. Sau critic. Sau, sau. E și cazul meu. Azi simt nevoia să vorbesc despre asta.

·  Nu am citit cărțile cu Apolodor ale lui Gellu Naum. N-au făcut parte din copilăria mea, populată cu alte și alte povești. N-am știut de ele până când am devenit adult. Iar atunci, n-a mai fost cazul. Nu s-a mai ivit ocazia. Probabil doar din cauza rimei facile Isidor/Apolodor, născută în mintea altora, nu și a mea, când și când numele pinguinului a răsărit pe buzele micilor (mai rar al marilor) cititori când vorbeau despre cărțile cu Isidor. Desigur, nu e nici o legătură (și asemănare nici atât) între cele două. Sau între cele patru, luați-o cum vreți. O vară cu Isidor a venit din dorința (și ambiția) de a scrie ceva nou și original, cu ton grav/jucăuș, ceva cum nu s-a mai scris. O carte despre acele lucruri care durează, care nu se veștejesc de la o generație la alta, o poveste care nu ține cont de cât de diferit ar fi cititorul de azi de cel de ieri. Dacă există influențe, căci sigur că totul se bazează pe tot, acelea trebuie să fie îngropate adânc în lecturile mele, în poveștile mele din copilărie mixate cu cele de acum, în traducerile făcute și mai ales în muzica poeziei cu rimă din limba engleză - asta citeam atunci; pe cântecul unor poezii în engleză s-a născut visul inițial al condorului meu, Isidor. Iar dorul din cărțile cu Isidor este, la bază, un dor de părinți și spune o poveste despre neșansa de a fi o viață întreagă departe de ei, singur, singur, singur. 

·  Nu am citit Orbirea lui Canetti. Nu, nu există nici o aluzie în Simfonia animalieră la această carte pe care nu am citit-o. De fapt, n-am citit nimic de Canetti. Auto-da-Fe nu este câtuși de puțin o trimitere la Orbirea, ci este, în Simfonia animalieră, piesa pe care personajul principal se duce s-o vadă pusă în scenă la teatru împreună cu cârtița Dede (Dedesubtilă). Este vorba despre piesa într-un act Auto-da-Fe de Tennessee Williams. Timpul confesiunilor? Iată, merg mai departe. Cele trei spectacole la care merg animăluțele din Simfonia animalieră sunt: Călătoriile lui Gulliver - regia Silviu Purcărete, Ultima zi a tinereții - regia Yuri Kordonsky și Auto-da-Fe - regia Theodor Cristian Popescu. Sau, mai bine zis, aceste spectacole, văzute la teatrul din Sibiu în anii când locuiam acolo, au fost sursă de inspirație. Absolut nici o legătură cu Canetti și cartea sa, Orbirea (Auto-da-Fe). Și, desigur, motor al întregii cărticele (care nu e pentru copii) a fost poezia lui Czeslaw Milosz păstrată ca moto, cu animalele duse la teatru, alăturându-i-se mai apoi muzica lui Takashi Yoshimatsu, care m-a atins extrem de personal și-a rămas până astăzi cu mine. 

Totul, în culisele scrisului, este foarte, foarte personal și tare departe de mainstream.

„Povestiri pentru copii” de A.P. Cehov

„Cartea pe care o țineți astăzi în mâini exista deja în mintea mea de mulți ani. Atât de intens mi-am imaginat-o, încât uneori, când mă surprindeam gândindu-mă la ea ca la ceva cât se poate de adevărat, eram uimită să constat că, de fapt, în realitatea palpabilă, ea nu există. 

Într-o zi de vară, luând o pauză de la povestirile mele, am îndrăznit și am trimis Editurii Polirom o propunere. De fapt, ceea ce i-am trimis lui Dan Croitoru era aproape o scrisoare de dragoste pentru Cehov.” - continuarea în Cuvântul-înainte din cartea care a pornit zilele acestea la tipar.

Mii de mulțumiri lui Dan Croitoru, care a primit cu entuziasm propunerea mea vara trecută și m-a ajutat ca un vis vechi să devină realitate. De asemenea, lui Radu Răileanu, pentru splendidele ilustrații.

În pregătire, la Editura Polirom, în colecția Junior: 𝙋𝙤𝙫𝙚𝙨𝙩𝙞𝙧𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙘𝙤𝙥𝙞𝙞 de 𝗔.𝗣. 𝗖𝗲𝗵𝗼𝘃. 𝗔𝗹𝗲𝘀𝗲 𝗱𝗲 Veronica D. Niculescu

Cu ilustrații de Radu Răileanu

Traduceri din limba rusă de Otilia Cazimir, Nicolae Guma și Xenia Stroe

Cuvânt-înainte de Veronica D. Niculescu

Vârsta recomandată 10+

(Apariție: mai 2026)

Scrisul e vorbire făcută muzică

Ori de câte ori traduc o carte mai ciudată (adică bună), cu un stil mai aparte, căutând să respect cu sfințenie asperitățile, excesele, tot ceea ce înseamnă de fapt acel stil, mă aștept ca la o vreme după ce apare cartea să ne înjure vreun cititor. Pentru că nu am aplatizat, pentru că nu am aplicat șablonul cel mai simplu al regulilor banale, pentru că nu am scris ca noi, nu ca autorul. M-am obișnuit, dar tot mă întristează, mă irită, mă omoară cu zile. Mă face să o las naibii de treabă.

După ce-am tradus „Watt” al lui Beckett, probabil cea mai frumoasă nebunie din viața mea, am trimis odată cu cartea tradusă un text însoțitor măricel, necesar, în care explicam pentru redactor anumite bizarerii, particularități care se văd mult mai bine abia când ajungi la capătul cărții sau, și mai bine, la capătul celor trei recitiri (întotdeauna trec de cel puțin trei ori printr-o traducere - tradusul în sine, apoi recitirea cu originalul alături, iar apoi recitirea la liber, cu confruntarea punctuală a originalului doar pe unde se mai cere).

Agendele mele sunt pline de grafice de lucru cu toate aceste treceri, capitol cu capitol, reluări în etape. Știu că mulți dintre colegii mei fac așa, nu cred că există traducător bun care să trimită la editură un prim draft, toți finisăm de ne ies ochii din cap.
Mă uit azi pe textul acela însoțitor, un avertisment detaliat care vorbește despre virgulele în exces, în cele mai bizare locuri, virgule care fragmentează, dau lentoare, semnalează o degradare a limbajului (includ și fotografii din lucrările de specialitate despre asta, despre „maestrul virgulelor” care e Beckett în „Watt” și aruncarea tuturor regulilor gramaticale în aer); despre repetițiile voite, obsesive, chiar despre alăturarea cuvintelor repetate într-o frază; despre repetarea unui anumit cuvânt cu care încep, tot obsesiv, multe fraze.

Am învățat multe cu Beckett; am reîntâlnit și sesizat apoi mai ușor procedeul, aplicat mai domol și devenit aproape firesc, și la alți autori, mai dinspre noi. Fragmentarea asta are mult sens, dă o muzică esențială, pauzele au semnificație și greutate. La fel cum mult sens au și pasajele unde nu există nici urmă de virgulă (avem și așa ceva în „Watt”, semnalate și ele - povestitorul e altul sau pur și simplu zona poveștii e alta, necesită un alt ritm). Și eu folosesc intens trucurile astea, am nevoie de ele, pentru că scrisul e muzică, scrisul e vorbire făcută muzică.

Poți să scrii oricum zilele-astea.
Dar să traduci trebuie să traduci așa cum a scris omul ăla.
Îți asumi să te-njure din când în când câte unul. Și să nu dormi. Și să taci și să înghiți. Pentru că nu-i poți explica. Tu știi că ți-ai făcut treaba așa cum trebuia. Cu un redactor, un redactor-șef și-un corector alături, în aceeași echipă, recitind de încă trei ori și discutând mult pentru cele mai bizare sau banale alegeri.
E muncă grea. În schimb, cu piatra se aruncă atât de ușor: într-o clipă.

***

„Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, cînd s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.” - Watt, Beckett

„Tom, despre care ziceau unii că îl moştenise pe taică-său din cauza slăbiciunii minţii iar alţii ziceau că o moştenise pe maică-sa din cauza slăbiciunii pieptului iar unii ziceau că îl moştenise pe bunicul patern Jim din cauza gustului său pentru băuturi tari iar alţii ziceau că o moştenise pe bunica paternă Kate din cauza unei pete pe care o avea pe sacrum o eczemă supurîndă de mărimea unei farfurii iar unii ziceau că îl moştenise pe străbunicul patern Tom din cauza crampelor la stomac.” - Watt, Beckett