Ultima vară cu „Ultima vară...”

Bucătărie.

Când cuvintele ultimilor ani, așezate-n turn gros, se pregătesc să iasă în lume și e un fel de tensiune și tristețe în toate, o despărțire îndelung amânată. Drafturile nenumărate, biletele consemnând reluări peste reluări, cu date clare și cifre, însemnările dense de pe marginea foilor, scrise la fiecare trecere cu o altă culoare, dosarele cu coperte cărămizii deja jerpelite - toate se pregătesc să devină ceea ce și sunt deja: o carte. O carte. De fiecare dată, ireal și ambiguu; domină un sentiment de vinovăție și de rușine care știu că vine de demult, din trecutul în care nu era voie să spui. Până în prezentul în care nu ești făcut pentru scenă, ci pentru umbra de dincolo de perdea.

A fost ultima mea vară cu „Ultima vară în Palatul de iarnă”. A noua.

Așteptare; așteptări.

„Ultima vară în Palatul de iarnă”

Ultima vară în Palatul de iarnă, în curând la Polirom.

A fost o vară a deciziilor grele. Mă despart de cartea la care am scris și în care am trăit, ca în nici o alta, vreme de nouă ani.
Mulțumesc mult, Adrian Botez, pentru susținerea cărții și prinderea ei atât de rapidă în planurile Editurii Polirom pentru această toamnă.
De ieri avem și o copertă, făcută de Carmen Parii pe baza unui tablou de Joseph Whiting Stock, ales cu mult timp în urmă de mine.

***

„Am început să scriu această carte în septembrie 2017, lună pe care am petrecut-o la Iași, în Rezidența FILIT pentru scriitori români acordată de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași. (...) Cum o rezidență îți dă, dar nu îți bagă și-n traistă, am scris acolo un capitol și-un pic, dar grosul cărții a fost scris acasă de-a lungul întregului an următor, pentru ca primul draft al romanului să fie gata la începutul lui 2019. De atunci, an de an, cartea a trecut prin nenumărate reluări, recitiri și rescrieri, crescând tot mai mult cu fiecare dintre aceste etape – deși în esență a rămas aceeași care a fost atunci, la prima ei naștere; îmi place să cred că pur și simplu a continuat să se dezvolte, ca orice ființă, iar eu am însoțit-o în acești primi ani de viață.”

„Aceasta este cartea pe care nu mi-am dorit să o scriu, dar pe care se pare că am avut mare nevoie s-o scriu. Nu și să o public. Niciodată n-am conviețuit atât de mult cu un manuscris și niciodată nu m-am despărțit de vreunul mai greu.”

(din „Un cuvânt al autoarei”)

Lecturile verii. O selecție

La capătul verii, o listă scurtă cu cele mai interesante dintre lecturile mele. 

· Pun în vârf ultimele povestiri ale lui Salman Rushdie, reunite în Ceasul al unsprezecelea - Un cvintet de povestiri (Polirom, 2026, trad. Dana Crăciun). Cu Rushdie nu poți să dai greș niciodată, indiferent că alegi ficțiune sau non-ficțiune. Mi-au plăcut în mod deosebit două din cele cinci povestiri, „Muziciana din Kahani” și „Bătrânul din piață”. În prima, a magiei și a forței din muzică, a talentului și a muncii imense care îl însoțește, mi-a plăcut mult o frază, un moment: este acela când muziciana, care-și dedică timpul marii ei pasiuni, exersând mereu, descoperă că bogătanul tânăr și drăguț cu care s-a căsătorit are un singur mare și adevărat talent: „să se distreze”. Oroare! Până la urmă, povestirea asta complexă, cu nelipsitul iz de basm din toate cărțile lui Rushdie, este despre dedicarea totală pentru împlinirea artistică și îngrozitoarea sâcâială din jur, mai ales când se dovedește că omul de alături nu pricepe nimic din ce faci. (Să ne distrăm, să ne distrăm, să mai facem o petrecere mare și apoi încă una!) În cea de-a doua, „Bătrânul din piață”, splendidă și îngrozitor de tristă și ea, m-a mișcat personajul care este chiar limba noastră, oropsită, văduvită de „nu” și de complexitate și de frumusețe, stând într-un colț, degradată, distrusă, îngrijorată fiindcă se simte tot mai rău, în timp ce oamenii, ca oamenii, grăbiți, indiferenți, puși pe rele - și în cele din urmă rămași fără cuvinte. Două texte memorabile, de-o amărăciune imensă, care vor încânta orice om preocupat de creația artistică sub o formă sau alta. 

· A doua din vârf este Patti Smith, Pâinea îngerilor (Polirom, 2026, trad. Ona Frantz). O carte autobiografică fermecătoare, despre o viață dedicată artei - muzică și cuvânt. Sunt niște pagini minunate către final (246-247), în care mă regăsesc total. Despre nevoia de a scrie o scrisoare. Dar cui? - și urmează o înșiruire a oamenilor și lucrurilor care dispar. Pe care le pierdem. O scrisoare către generația celor care au scris de mână, cu cerneală, eventual chiar cu tocul, care au citit clasicii, care s-au jucat afară ore în șir. O ador pe Patti Smith. Mă identific deplin cu scenele în care o văd intrând într-o papetărie, cu părul ei lung și alb, alegându-și un carnet și zicând că un carnet neînceput e o promisiune. Chiar așa, chiar așa. 

· Ian McEwan, Ceea ce putem ști (Polirom, 2026, trad. Dan Croitoru). Încă citesc la ea, sunt pe la mijloc. Părea imposibil după Lecții, dar Ian McEwan tocmai a scris încă o carte uriașă. Mă trimite cu gândul la Nabokov (și la Foc palid) din multe puncte de vedere, nu doar fiindcă avem acolo un poet și poemul său fără pereche, precum și-un cercetător care sapă; e ceva ce aș discuta în detaliu cu cineva - dac-aș avea cu cine. Simt că avem de-a face cu o capodoperă. 

· Am mai citit ultimul roman al lui Filip Florian, Media aritmetică (Polirom, 2026), și al lui Gospodinov, Grădinarul și moartea (Trei/Anansi, 2026). Tresărisem, cu ceva timp în urmă, când zărisem cartea lui Gospodinov, în engleză, la Cărturești Verona. Părea ceva al naibii de asemănător cu ce scriu eu de ceva ani și nu mă încumet să public. Dar m-am liniștit, chiar dinainte să încep să citesc: păi, nu seamănă două grădini între ele, darămite doi tați. Și darămite două cărți? Da, e cu totul altceva. Da, nu seamănă deloc. 

· După atâția grei ai prozei, am trecut la poezie. Lavinia Bălulescu m-a impresionat peste poate cu cartea ei, cineva strânge în pumn inima mea. cine (Cartier, 2026). Este o poezie-poveste, confesivă, dură și dezvăluind fără îndurare fragilități, colțuri intime. M-am pomenit prinsă într-un vârtej de-o fantastică forță. O precizie de bisturiu. După Rushdie și McEwan, o fântână de apă proaspătă de la noi, despre noi. 

· Am lăsat la final ceva foarte frumos. Aventurile Alisei în Țara Minunilor & în Țara Oglinzii, Lewis Carroll (Arthur, 2025, trad. Florin Bican). N-am cuvinte să spun cum m-am mutat în poveste timp de câteva zile... Credeați că o știți deja? Mai gândiți-vă. O să spun doar atât: traducerea lui Florin Bican este o  c a p o d o p e r ă. Vervă, ingeniozitate, ghidușie și naturalețe a limbajului, poezii care curg... Iar obiectul în sine (hârtie, ilustrații, întregul concept) este o comoară care vă va bucura nespus, indiferent de vârstă. 

Jurnalele mele

Treisprezece ani de jurnale.

Notițele zilelor mele, de la începutul lui 2014 încoace. Totul a început cu un carnet foarte frumos, cu copertă de pânză albastră, ilustrat cu stampe japoneze, și cu nevoia de a spune undeva ceea ce era de nespus. De fapt, jurnalele mele au devenit aproape imediat o dare de seamă cuprinzând în primul rând ceea ce muncesc în fiecare zi, iar asta s-a dovedit sănătos, înainte de toate. Este o ordine, o curățenie a zilelor, a lunilor și-n cele din urmă a anilor, o conștientizare și mai bună a timpului, o așezare a celofanului bine legat pe borcanul fiecărei zile - prin mica însemnare de seară, nelipsită în toți acești ani. Ce am lucrat, cât și cum am făcut; dar atunci cum a fost? Uneori mă uit înapoi, ca să înțeleg. Și ajută.

Sunt aici radiografiile detaliate ale tuturor cărților și traducerilor mele, felul în care au avansat ele, câte un pic, zi de zi. Și pauzele dintre ele, cu căutările, cu senzația insuportabilă de gol. Și câte și mai câte...

Este iarăși (a fost) o vară lucrătoare, cu doar patru zile de vacanță. Și e bine. Nu suport risipa. Nici căldura... Sunt obosită, dar am legat ceva borcane, am mai pus câte ceva deoparte. Poate să vină toamna deja. E anotimpul meu preferat.

„Cărți celebre în lectura autorilor” - Toți copiii librăresei, la RRC

Începând de luni, 22 iunie, până undeva prin septembrie, în grila de vară a Radio România Cultural, care cuprinde emisiuni diferite de cele obișnuite din timpul anului, în seria „Citim pentru tine. Cărți celebre în lectura autorilor” se pot asculta câteva noi romane înregistrate integral - printre acestea, și Toți copiii librăresei (Polirom, 2020, 2024).

Înregistrările au fost făcute în toamnă și mulțumesc tuturor celor care-au făcut posibilă această colaborare, de la invitația în sine, până la munca migăloasă a editării tehnice.

De la ora 17:00, la „Citim pentru tine. Cărți celebre în lectura autorilor” ascultăm integral, în lectura autorilor, volumele „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie, „Toți copiii librăresei” de Veronica D. Niculescu sau „Acul de aur și ochii Glorianei” de Radu Paraschivescu. - Comunicatul întreg, pe pagina oficială a radioului, aici.

Toți copiii librăresei se difuzează începând din 3 august, 

în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 17, timp de cinci săptămâni. 

Radio România Cultural

Ne-artificială, cap-coadă

Îmi place să scriu povestiri, la fel cum îmi place și să citesc, e genul care mi se potrivește cel mai mult, așa am început să scriu și continuu și astăzi s-o fac, chiar dacă știu, pe pielea mea și pe-a altora mult mai celebri, că niciodată volumele de povestiri nu vor avea șanse egale cu romanele. Un roman, doar pentru că e roman, ajunge mult mai ușor și mai mult la cititor. Așa se întâmplă și cu cărțile mele. Dar nu-mi pasă. Fac ce am de făcut. Fac ce simt că am de făcut.

Povestirile se scriu ușor, dar volumele se construiesc greu. Termini o bucățică și ești iarăși singur. Iar o iei de la capăt cu gânditul, cu scotocitul. De cum pui piciorul în papuc dimineața, ca Treplev, trebuie să scrii, să scrii, să scrii. Altă povestire, altă povestire. Romanul se țese, de la un punct înainte, ca singur. Și e greu, bineînțeles că e greu cu romanul, e ca și cum ai ține un glob tot mai mare ridicat deasupra capului și-ar putea oricând să îți scape și să te strivească cu totul. Dar povestirile, „ușurele” cum pot fi ele fiecare în parte, se adună greu și cu mult mai mult chin.

În povestiri simt însă că pot face cele mai bizare, dificile, nemaifăcute giumbușucuri. Eu simt că acolo m-am jucat, literar, mult mai mult decât în romane. În romane mi-am simplificat adesea stilul - spui o poveste, o duci iute mai departe, hai, hai. În povestiri poți face piruete complicate, aparent stând pe loc. Un deliciu intim.

În ultima mea călătorie am făcut ceva ce n-am mai făcut niciodată. Eu plec rar și greu de acasă, am vacanțe puține și pot spune chiar că-mi displac călătoriile, în sensul că știu deja bine că mă rup de munca mea și de mine. Îți fac praf interiorul. Dar uneori pleci, până la urmă poate fi bine, știu, știu. Am plecat ultima oară când tocmai încheiasem o povestire lungă și lăsam baltă o alta abia coaptă în minte.

În tren, pe locul meu izolat, fără nimeni alături și-n față, am scris de mână, cu pixul în caiet, povestirea. Cap-coadă. Nouăsprezece pagini de caiet, mici și dense. Cu inteligența mea ne-artificială! Ha, ha...

Se conturează, lent, în timp, ceva ce-ar putea fi un al cincilea volum de povestiri. Dacă cuiva i-ar da prin cap să-mi alcătuiască o integrală a prozei scurte, ar fi acum echivalentul a cinci cărți puse cap la cap, vreo șaptezeci de povestiri, însumând 1,4 milioane de semne. Cam mult. Nu i-ar trebui, probabil, nimănui, nu e cazul. Dar mie mi-a trebuit al naibii de mult să le scriu.

Pe de altă parte, un roman gras și grav, cel mai intim din tot ce-am scris vreodată, pe care-l termin în fiecare an doar ca să-l iau iar de la capăt în anul următor, să-i mai pun un cercel, să-i mai scot o sanda, așteaptă să-l public.

Mă deprimă, dar nu mă tem de mizerabila AI, n-o folosesc, n-o voi folosi niciodată; nevoia de a spune lucruri, de a îți explica ce-i cu tine, de a săpa în imaginație sau în trecut, de a îți mobila interiorul nu are nici o legătură cu asta. Mă tem însă de ce se va întâmpla cu copiii. Pentru ei, mare parte din efortul făcut în ultima vreme. Nu mai scriu pentru ei, dar alcătuiesc cărți și traduc și uneori mă expun în ieșiri, chiar dacă se întâmplă să ies epuizată din asta.

Iată o confesiune. Pestriță, dar sinceră.

Zilele Eminescu - două cercuri de lectură, copii și adulți

În perioada 12-15 iunie voi fi la Botoșani, la Zilele Eminescu, la invitația Memorialului Ipotești. 

Sunt invitată la ambele cercuri de lectură, pentru adulți și copii. La Clubul de lectură pentru adulți discutăm despre Toți copiii librăresei, iar la cercul de lectură pentru copii „Unde fugim de acasă?” vom vorbi despre cele două cărți cu Isidor, O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor. Cele două cluburi sunt coordonate de dna profesoară Loredana Carcea, căreia îi mulțumesc.

Sâmbătă, 13 iunie

* 15:30 – 16:30 – Întâlnire cu Veronica D. Niculescu – Cercul de lectură „Unde fugim de acasă?” // Memorialul Ipotești, Sala Castel

Duminică, 14 iunie

* 16:30 – 17:30  –  Discuții cu scriitoarea Veronica D. Niculescu // Casa Zamfirescu

Întregul program al Zilelor Eminescu, aici.

Bookfest 2006 - lansăm Cehov pentru copii

Mâine începe Bookfest. Voi fi prezentă la trei evenimente, vineri și sâmbătă.

Vineri, 5 iunie, de la ora 13, lansăm în lume cartea lui Cehov cu Povestiri pentru copii alese de mine. Este chiar primul eveniment din programul Polirom. Întâlnirea are loc la standul editurii, sunt invitați copii și adulți. 

Înregistrarea lansării, aici.

Sâmbătă, 6 iunie, voi participa ca invitată la alte două evenimente, ambele găzduite de Scena Arena. 

- Primul, de la ora 12, la Editura Polirom - o întâlnire cu scriitoarea bulgară Ioanna Elmy și cartea ei, Născute din vinovăție. 

- Al doilea, de la ora 14, la Editura Trei - lansarea noutăților Anansi. Voi vorbi despre cea mai nouă carte de Burhan Sonmez, Îndrăgostiții de Franz K. 

Detalii, în afișele de mai jos:

Vremea confesiunilor: Două legături inexistente

Umblu pe o punte îngustă, cu speranța să mai ajung într-o poieniță - mă simt tot mai străină de lumea în care trăim, dacă nu-mi găsesc nicicum locul este fiindcă aproape că nu-mi pot imagina ce mai înseamnă să-ți găsești locul aici.

Vremea confesiunilor. Sunt două lucruri pe care-am tot vrut să le spun, legat de două dintre cărțile mele, însă n-am prins ocazia. De fapt, cred că le-am mai mărturisit la lansări sau prin interviuri, poate la radio, poate chiar prin preajma lansărilor, dar e bine să le las și aici, scrise.

E soarta tuturor autorilor și a tuturor cărților să aibă parte, în cronici sau prin discuții ale cititorilor, de conexiuni și legături complet inventate cu alte cărți, cu alți autori - de cele mai multe ori, când se rostește un nume de „rubedenie”, se țintește pe lângă. Fiecare cititor, se știe, își citește cartea sa. Își sprijină noua lectură pe vechile sale cunoștințe, cum e și firesc - și astfel se naște noua carte, personalizată/contaminată. Se întâmplă adesea, când autorul e-n viață, să tresară la unele dintre cele mai false legături: cartea sa pusă în legătură cu o altă carte, pe care de fapt nici n-a citit-o. Dar la care se raportează doar acel cititor. Sau critic. Sau, sau. E și cazul meu. Azi simt nevoia să vorbesc despre asta.

·  Nu am citit cărțile cu Apolodor ale lui Gellu Naum. N-au făcut parte din copilăria mea, populată cu alte și alte, nenumărate povești. N-am știut de ele până când am devenit adult. Iar atunci, n-a mai fost cazul. Probabil doar din cauza rimei facile Isidor/Apolodor, născută în mintea altora, nu și a mea, când și când numele pinguinului a răsărit pe buzele micilor (mai rar al marilor) cititori când vorbeau despre cărțile cu Isidor. Desigur, nu e nici o legătură (și asemănare nici atât) între cele două. Sau între cele patru, luați-o cum vreți. O vară cu Isidor a venit din dorința (și ambiția) de a scrie ceva nou și original, cu ton grav/jucăuș, ceva cum nu s-a mai scris. O carte despre acele lucruri care durează, care nu se veștejesc de la o generație la alta, o poveste care nu ține cont de cât de diferit ar fi cititorul de azi de cel de ieri. Dacă există influențe, căci sigur că totul se bazează pe tot, acelea trebuie să fie îngropate adânc în lecturile mele, în poveștile mele din copilărie mixate cu cele de acum, în traducerile făcute și mai ales în muzica poeziei cu rimă din limba engleză - asta citeam atunci; pe cântecul unor poezii în engleză s-a născut visul inițial al condorului meu, Isidor. Iar dorul din cărțile cu Isidor este, la bază, un dor de părinți și spune o poveste despre neșansa de a fi o viață întreagă departe de ei, singur, singur, singur. 

·  Nu am citit Orbirea lui Canetti. Nu, nu există nici o aluzie în Simfonia animalieră la această carte pe care nu am citit-o. De fapt, n-am citit nimic de Canetti. Auto-da-Fe nu este câtuși de puțin o trimitere la Orbirea, ci este, în Simfonia animalieră, piesa pe care personajul principal se duce s-o vadă pusă în scenă la teatru împreună cu cârtița Dede (Dedesubtilă). Este vorba despre piesa într-un act Auto-da-Fe de Tennessee Williams. Timpul confesiunilor? Iată, merg mai departe. Cele trei spectacole la care merg animăluțele din Simfonia animalieră sunt: Călătoriile lui Gulliver - regia Silviu Purcărete, Ultima zi a tinereții - regia Yuri Kordonsky și Auto-da-Fe - regia Theodor Cristian Popescu. Sau, mai bine zis, aceste spectacole, văzute la teatrul din Sibiu în anii când locuiam acolo, au fost sursă de inspirație. Absolut nici o legătură cu Canetti și cartea sa, Orbirea (Auto-da-Fe). Și, desigur, motor al întregii cărticele (care nu e pentru copii) a fost poezia lui Czeslaw Milosz, păstrată ca moto, cu animalele duse la teatru, alăturându-i-se mai apoi muzica lui Takashi Yoshimatsu, care m-a atins extrem de personal și-a rămas până astăzi cu mine. 

Totul, în culisele scrisului, este foarte, foarte personal și tare departe de mainstream.

„Povestiri pentru copii” de A.P. Cehov

„Cartea pe care o țineți astăzi în mâini exista deja în mintea mea de mulți ani. Atât de intens mi-am imaginat-o, încât uneori, când mă surprindeam gândindu-mă la ea ca la ceva cât se poate de adevărat, eram uimită să constat că, de fapt, în realitatea palpabilă, ea nu există. 

Într-o zi de vară, luând o pauză de la povestirile mele, am îndrăznit și am trimis Editurii Polirom o propunere. De fapt, ceea ce i-am trimis lui Dan Croitoru era aproape o scrisoare de dragoste pentru Cehov.” - continuarea în Cuvântul-înainte din cartea care a pornit zilele acestea la tipar.

Mii de mulțumiri lui Dan Croitoru, care a primit cu entuziasm propunerea mea vara trecută și m-a ajutat ca un vis vechi să devină realitate. De asemenea, lui Radu Răileanu, pentru splendidele ilustrații.

În pregătire, la Editura Polirom, în colecția Junior: 𝙋𝙤𝙫𝙚𝙨𝙩𝙞𝙧𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙘𝙤𝙥𝙞𝙞 de 𝗔.𝗣. 𝗖𝗲𝗵𝗼𝘃. 𝗔𝗹𝗲𝘀𝗲 𝗱𝗲 Veronica D. Niculescu

Cu ilustrații de Radu Răileanu

Traduceri din limba rusă de Otilia Cazimir, Nicolae Guma și Xenia Stroe

Cuvânt-înainte de Veronica D. Niculescu

Vârsta recomandată 10+

(Apariție: mai 2026)

Scrisul e vorbire făcută muzică

Ori de câte ori traduc o carte mai ciudată (adică bună), cu un stil mai aparte, căutând să respect cu sfințenie asperitățile, excesele, tot ceea ce înseamnă de fapt acel stil, mă aștept ca la o vreme după ce apare cartea să ne înjure vreun cititor. Pentru că nu am aplatizat, pentru că nu am aplicat șablonul cel mai simplu al regulilor banale, pentru că nu am scris ca noi, nu ca autorul. M-am obișnuit, dar tot mă întristează, mă irită, mă omoară cu zile. Mă face să o las naibii de treabă.

După ce-am tradus „Watt” al lui Beckett, probabil cea mai frumoasă nebunie din viața mea, am trimis odată cu cartea tradusă un text însoțitor măricel, necesar, în care explicam pentru redactor anumite bizarerii, particularități care se văd mult mai bine abia când ajungi la capătul cărții sau, și mai bine, la capătul celor trei recitiri (întotdeauna trec de cel puțin trei ori printr-o traducere - tradusul în sine, apoi recitirea cu originalul alături, iar apoi recitirea la liber, cu confruntarea punctuală a originalului doar pe unde se mai cere).

Agendele mele sunt pline de grafice de lucru cu toate aceste treceri, capitol cu capitol, reluări în etape. Știu că mulți dintre colegii mei fac așa, nu cred că există traducător bun care să trimită la editură un prim draft, toți finisăm de ne ies ochii din cap.
Mă uit azi pe textul acela însoțitor, un avertisment detaliat care vorbește despre virgulele în exces, în cele mai bizare locuri, virgule care fragmentează, dau lentoare, semnalează o degradare a limbajului (includ și fotografii din lucrările de specialitate despre asta, despre „maestrul virgulelor” care e Beckett în „Watt” și aruncarea tuturor regulilor gramaticale în aer); despre repetițiile voite, obsesive, chiar despre alăturarea cuvintelor repetate într-o frază; despre repetarea unui anumit cuvânt cu care încep, tot obsesiv, multe fraze.

Am învățat multe cu Beckett; am reîntâlnit și sesizat apoi mai ușor procedeul, aplicat mai domol și devenit aproape firesc, și la alți autori, mai dinspre noi. Fragmentarea asta are mult sens, dă o muzică esențială, pauzele au semnificație și greutate. La fel cum mult sens au și pasajele unde nu există nici urmă de virgulă (avem și așa ceva în „Watt”, semnalate și ele - povestitorul e altul sau pur și simplu zona poveștii e alta, necesită un alt ritm). Și eu folosesc intens trucurile astea, am nevoie de ele, pentru că scrisul e muzică, scrisul e vorbire făcută muzică.

Poți să scrii oricum zilele-astea.
Dar să traduci trebuie să traduci așa cum a scris omul ăla.
Îți asumi să te-njure din când în când câte unul. Și să nu dormi. Și să taci și să înghiți. Pentru că nu-i poți explica. Tu știi că ți-ai făcut treaba așa cum trebuia. Cu un redactor, un redactor-șef și-un corector alături, în aceeași echipă, recitind de încă trei ori și discutând mult pentru cele mai bizare sau banale alegeri.
E muncă grea. În schimb, cu piatra se aruncă atât de ușor: într-o clipă.

***

„Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, cînd s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.” - Watt, Beckett

„Tom, despre care ziceau unii că îl moştenise pe taică-său din cauza slăbiciunii minţii iar alţii ziceau că o moştenise pe maică-sa din cauza slăbiciunii pieptului iar unii ziceau că îl moştenise pe bunicul patern Jim din cauza gustului său pentru băuturi tari iar alţii ziceau că o moştenise pe bunica paternă Kate din cauza unei pete pe care o avea pe sacrum o eczemă supurîndă de mărimea unei farfurii iar unii ziceau că îl moştenise pe străbunicul patern Tom din cauza crampelor la stomac.” - Watt, Beckett