Pe certificatul de naştere al Mirandei, la care mă uit acum încă o dată, scoţându-l din plicul maro de carton şi apoi din folia sa verde de plastic, scrie aşa: „Mama: Reghina, Tatăl: Iustin.” Funcţionarul biroului de Stare Civilă din Piteşti nu a fost rugat să corecteze şi nici nu a fost deloc bodogănit pentru acel h. O făcuseră zadarnic părinţii Reginei, cu douăzeci şi doi de ani în urmă, când funcţionarul român nu ştiuse sau nu voise să scrie corect numele german. În van îl repetaseră soţii Dortloft, Re-gi-na, Re-gi-na, fiindcă omul de la ghişeu auzea bine ce spuneau ei, dar transcria aşa cum considera el, adică pe româneşte: Reghina.
În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele să facă, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Regină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi – lucrul acesta fiind joaca preferată, și tot mai greu de îndurat, a lui Iustin. Zâmbetul cu care el îşi însoţise tandra corecţie din prima lor zi în casa nouă, când Regina poftise la „un cafe”, avea să devină mai ironic cu timpul, însă tânăra şi înţeleapta Regină, prinzând din mers dedesubturile acestei limbi destul de străine, avea să se înarmeze treptat cu suficiente cuvinte care să o scoată învingătoare din numeroase conflicte, chiar dacă mai mult sau mai puțin rănită. Ieşea pe câmpul de bătălie al fiecărei zile înarmată cu o seamă de sinonime de genuri diferite pentru acelaşi obiect, astfel încât dacă cerea ezitând îndelung, „un, un, un...” şi arăta cu braţul întins spre un obiect care în mod vădit putea fi denumit printr-un substantiv feminin care oricărui român i-ar fi venit cu uşurinţă pe buze – să zicem, o oală, o cratiţă – iar Iustin aştepta cu sprâncenele ridicate a falsă mirare – „
un ce?” –, înţelegând desigur că i se cere
o oală, oricare, ea i-o trântea cu un aer victorios, plesnind din papucul de catifea: „un ibric!”
Şi astfel, apărându-şi cu îndârjire identitatea abia aici, în locul unde se temea să nu şi-o piardă prin asimilare cu întregul, tânăra nemțoaică îşi sublinia şi accentua, cu o fermitate învăluită în nespus de mult şarm feminin şi în gafe adorabile, unicitatea. Copiii ei aveau să crească aşa, dirijaţi în primii ani de viaţă nu de cureaua de la pantalonii tatălui şi nici de palma lui, precum bieții copii ai vecinilor, ci de vocea și mâna fermă a Reginei, regina-dădacă cu braţe albe şi plinuţe, care învârtea pricepută o lingură de lemn în vreun sos dulce-acrişor de care nu se mai pomenise pe aici, şi care între două rotocoale onctuoase se oprea ca să puncteze diferenţele dintre aici şi acolo, fie ele şi infime, cu involuntară migală şi importanţă, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Şi tot ceea ce acasă fusese banal şi comun – sosul acesta de prune, cocul înalt şi aerat, rochia de mătase cu un volan şerpuind între sâni, pălăria din fetru, înmormântările cu dric tras de cai într-o tăcere deplină pe bulevarde largi, pietruite, pustii, şi fără nici o pomană, căci sufletele nu mănâncă, nu se îmbracă şi nu au nevoie de bani, ba chiar şi numele de Regina, purtat de încă niște mătuşi şi de-o verişoară de-a doua – totul era aici preţios şi se zbătea dintr-odată ca o pasăre mică şi cu aripile ude, cerându-se spus.
Există însă un moment de-o dulceaţă aparte, un moment situat undeva după naşterea Mirandei, nu foarte uşor de localizat cu precizie, dar imaginabil cândva între o clipă în care mezina împingea cu un pumnişor în sânul stâng, sorbind cu sete după lapte, cu pleoapele încreţite sub lumina puternică a soarelui de vară, şi vreo alta când, mergând de-a buşilea spre marginea pledului în carouri întins pe peticul de verdeaţă din spatele blocului, această copilă a înălţat capul pentru a striga cu două silabe limpezi omul cel mare şi bun, ca s-o ajute să iasă din te miri ce impas: momentul în care Regina şi-a pierdut numele şi titlul, rămânând, pur şi simplu, o mamă. Mama mea.
- fragment din romanul
Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viață a unei false prințese), Editura Polirom, 2016 -
