După ce pierdem. Ce mă sperie. Gregoire

Dintre cele o mie șapte sute treizeci și cinci de invitații de a scrie despre izolare, privită dintr-un unghi sau altul, pentru anchete în reviste sau ziare, pentru volume colective etc., am acceptat două-trei - în publicații cât mai trecătoare. La restul a trebuit să închid urechile, nu se mai putea, mai avem și altceva de făcut. Perioada asta se trăiește, nimic nu trebuie disecat la cald atât de excesiv, că se alege praful...

Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.

Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.

*

Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?

*

Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.

Nu aștept

Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu câlți, ca pe-un sac.
Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Sunt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cât mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitându-te câteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vârful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strânse, până când l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gândurilor distorsionate („La ce te gândești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață până la prânz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cât am lucrat.
Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, până în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lângă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pământ, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirând aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stângă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.

Când mă gândesc la așteptare, mă gândesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întâmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atâta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutând politică și spărgând semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fâș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfârșit?
Când mă gândesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndârjire cât timp s-a mai putut, până în ultima zi, până în ultima jumătate de zi, până în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar până și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.
Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămânți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozând în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare din zile câte ceva din ce pot face, și chiar și atunci când textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.

Alte așteptări.
Copilăria. Când o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întâmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gândul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cânta un cântecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.
Adolescența. O elevă așteptând unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.
Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sânii în oglindă și numărând pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperând că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)
De curând. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfârșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum suntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.
Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu câlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine, bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.
O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strâng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.

- Dilema veche - text scris pentru dosarul cu tema „Așteptare”, realizat de Ana Maria Sandu.

Trei cărți - pentru că eram liberi

Mă va întrista foarte tare să aud – deja începea să se-audă – că izolarea asta ne ajută să scriem, că se coc atâtea cărți acum, că „avem atâta timp”. Izolarea asta, cușca asta de tip nou, a adus doar mizerie. Doar nefericire și piedici.
Cărțile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 știind că o să-mi apară trei cărți. Romanul Toți copiii librăresei era gata din toamnă și a apărut în ianuarie. A prins doar o lună și jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului O vară cu Isidor, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie și este în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanțată, a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu. Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poți gândi la fel de limpede într-o cușcă, fie cușca și tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipsește vântul pe față, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neașteptate și, mai ales, florile pe care le aduceam acasă și pe care le așezam obsesiv în vaze, puține, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniștitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanțate se apropie de final chiar și așa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.
Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de niște găini ouătoare, ca de niște vaci de dat lapte, captivi și productivi în cuști și în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puțin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.

Viața pe FB; și un pic despre zilele astea

A apărut recent volumul colectiv Viața pe Facebook, coordonat de Cristina Hermeziu. Am participat și eu cu un text, Dansând și murind cu „the others”.

*

Aș mai șopti aici, cu șandramaua gălăgioasă iarăși închisă, că editura de care sunt legată prin toate proiectele pe care le am în derulare lucrează în continuare. Ies cărți noi, românești sau traduceri, se scrie, se traduce, se ilustrează, se machetează, nu s-a luat o zi de pauză. E unul dintre puținele lucruri îmbucurătoare din această perioadă în care atâtea stau pe loc. Statul ăsta pe loc mă deprimă, mi se pare ceva imposibil. Lucrez - deși acasă, cu atâta tensiune în jur și cu poliția la scară și cu un șantier interminabil alături. Îmi văd de ceea ce am început și trebuie dus la capăt. O zi în care semnez un contract, cât de mic, e o zi foarte bună. O zi în care adaug o pagină e o zi minunată. M-am speriat, acum puțină vreme: ce facem cu cărțile cărora le va fi sortit să apară acum? O să cadă în gol?... Dar cărțile nu-s făcute pentru o lună sau două. Pot să apară oricând. Important este după.
Librăriile sunt închise, unele au avut grijă să anunțe din prima clipă că nu-și vor plăti colaboratorii - au vândut marfa, banul este al lor, vremuri grele!... Mi-am amintit, cumva, de o scenă de la revoluție, când baștanii din bloc și-au luat blănurile în brațe și-au fugit cu Dacia lor la căsuța de la munte, ca să-și scape pielicica din foc. Că se arunca în aer Petrochimia - așa se zvonea. Zâmbesc de câte ori îmi amintesc fuga asta a lor. Regăsesc corespondențe acum.
Mă încântă editura care își vede de treabă, cu toate librăriile închise. Comandați cărți direct de pe site-urile editurilor, dacă vi le doriți. E cea mai scurtă cale către cei care le-au făcut.

*

Zilele acestea a apărut și Toți copiii librăresei în varianta e-book. O găsiți aici.

*

Ieri am cules un boboc de iris alb. Peste noapte a înflorit.

Trăiesc între patru pereți și trei cărți

Izolarea mea obișnuită, în care trăiesc de mai bine de zece ani, a devenit una neobișnuită. Confortul ei, cât era, risipit. Acum trebuie depus un mare efort pentru ce înainte era relativ simplu. Turnuri de îngrijorări și de vaiete, din toate direcțiile nimicuri revărsate gălăgios spre ceilalți – că nu mai avem făină sau drojdie, că ni se suie copiii în cap, că timpul a devenit prea lung sau prea lat și trebuie umplut, și vai, cu ce să îl umplem? –, când grija cea mare e una, e singura, e cea pe care încă ne cam ferim s-o rostim. Mai ieșim din asta? Și câți, și când, și cum, cu ce preț? Cum o să trăim – greu, dragă independentule, fără job, fără venituri, fără librării, fără comenzi de tradus, fără tarife acceptabile, fără, fără… – după ce unii nici măcar n-or să mai trăiască?

Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare –, vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut” și „mai vreau”... Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!”, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!...” Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.

Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.

Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.

Îmi lipsesc crunt plimbările...

- pentru Suplimentul de cultură - „Scriitori în izolare”