Izolarea mea obișnuită, în care trăiesc de mai bine de zece ani, a devenit una neobișnuită. Confortul ei, cât era, risipit. Acum trebuie depus un mare efort pentru ce înainte era relativ simplu. Turnuri de îngrijorări și de vaiete, din toate direcțiile nimicuri revărsate gălăgios spre ceilalți – că nu mai avem făină sau drojdie, că ni se suie copiii în cap, că timpul a devenit prea lung sau prea lat și trebuie umplut, și vai, cu ce să îl umplem? –, când grija cea mare e una, e singura, e cea pe care încă ne cam ferim s-o rostim. Mai ieșim din asta? Și câți, și când, și cum, cu ce preț? Cum o să trăim – greu, dragă independentule, fără job, fără venituri, fără librării, fără comenzi de tradus, fără tarife acceptabile, fără, fără… – după ce unii nici măcar n-or să mai trăiască?
Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare –, vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut” și „mai vreau”... Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!”, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!...” Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.
Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.
Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.
Îmi lipsesc crunt plimbările...
- pentru Suplimentul de cultură - „Scriitori în izolare”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu