La multi ani, pitulani!

Fără bilanţuri.

Consemnez doar unul dintre cele mai fericite momente ale anului: vizionarea filmului Umberto D. Îl iubesc pe cîinele Flike, el ştie totul fără să ştie nimic, iar asta ne poate fi uneori de mare ajutor nouă, celor mai degrabă animalieri.

Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi lăsat aici o vorbă, un gînd şi vă doresc an blînd. La mulţi ani, fraţi pitulani.

Aparitia

Pe unul dintre traseele mele, la una dintre intrările în parc, e Raiul Pitulanilor. Despre raiul ăsta n-am scris niciodată, pentru că prea frumoasă şi prea zadarnic senină ar fi fost povestea. Dar azi e o zi în care mă gîndesc la ce avem, la ce pierdem, la triste în-locuiri, şi iată raiul.
Este o casă, chiar la intrarea în parc, cu o grădină părăginită în spate, în faţă cîteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mîngîi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi nebuneşti apar de peste tot pitulanii, pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întîmplării, ca un accent.
Pitulanii aceştia o să îi cauţi cînd şi cînd, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani.
Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari cînd o să vezi din depărtare un ghem tigrat acolo jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie acolo? Iar cînd te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blînd adunate în frac. Şi nemişcat va rămîne acolo, în nea, pînă ce se vor ridica lacătele.
Şi atunci, într-o astfel de zi, îţi vei aminti de fragmentul acela atît de drag, pe care încă n-ai cutezat să îl pui la fereastră. Şi-o să îl scoţi, ca pe-un pui de pasăre răpitoare o să-l scoţi prea devreme din cartea lui cuib, şi-o să te gîndeşti la tot ce e deja dispărut în clipa în care îţi apare în faţă.

Într-o zi, ieşind de după un tufiş, Watt aproape că s-a ciocnit de domnul Knott, ceea ce pentru o clipă l-a stînjenit teribil pe Watt, fiindcă nu prea-şi terminase de aranjat îmbrăcămintea. Dar n-ar fi trebuit să fie stînjenit. Fiindcă domnul Knott avea mîinile la spate, şi capul plecat, în pămînt. Şi atunci Watt, la rîndul lui privind în jos, la început n-a văzut nimic în afară de iarba verde şi scurtă, dar după ce s-a uitat un pic mai mult a văzut o floricică albastră şi în preajma ei un vierme gras săpînd în pămînt. Deci poate că asta îi atrăsese atenţia domnului Knott. Şi astfel au stat pentru o scurtă vreme împreună, stăpînul şi servitorul, cu capetele plecate aproape atingîndu-se (ceea ce dezvăluie înălţimea aproximativă a domnului Knott, nu-i aşa, presupunînd că terenul era drept), pînă ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decît floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămînă decît viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut. Şi apoi Watt, privind în sus, a văzut că ochii domnului Knott erau închişi, şi i-a auzit răsuflarea, uşoară şi superficială, ca răsuflarea unui copil adormit.
(Watt - Beckett)

Craciun fericit!

Ninge, ninge, ninge fin ca o amintire de cînd m-am trezit.
Ca pe un dar fantastic primesc: atît cît se poate zări, prin acest articol, din spectacolul "Cînd ploaia se va sfîrşi" montat de Radu Afrim la Munchen. E ca şi cum aş fi tras cu coada ochiului la ceva absolut minunat, chiar dacă de jur împrejurul găurii cheii rămîne ditamai uşa pe care probabil n-o să am şansa să o deschid. Dar cîtă bucurie şi aşa.
Îmi ţin încă atent împachetat darul care mă ţine suspendată într-un soi de fericire încă de neîmpărţit, pe care-l voi deschide prin ianuarie, cîndva, încercînd să alung amăreala.
Cîtă vreme mă trezesc dimineaţa în camera mea, şi camera e aceeaşi, şi pot bea o cafea fierbinte, şi privi pe fereastră, şi vedea bradul, aproape acelaşi, şi mesteacănul, şi teii, fie ei şi ciuntiţi, poate că încă se mai poate.

Si o oala cu buline

Era o astfel de zi.

Despre

Despre frumuseţea sîrmei ghimpate.

Jurnaliere, nimicuri

Schiţe şi momente vesele şi triste.

Aerul triumfător al femeii care trece pe bulevard, pe lîngă coroniţele de brad, purtînd ţanţoşă în braţe un colac de veceu.

Aerul trist al bătrînului mut care, la alimentara, şi-a pus banii pe bandă. Banda a înghiţit pe loc hîrtia de cincizeci de lei, patru vînzătoare îl ceartă acum din toate punctele cardinale, el nu zice nimic, doar îşi propteşte cîrja de stand, semn că ştie că mai are de stat.

Umbra lui Pulovărache crescînd în spatele meu şi, la infima-mi întoarcere, deodată labele lui sus pe umeri, şi botul atît de aproape, şi palmele în blana caldă de la guşă, şi ochii în ochi, umezi.

Da-ul magic venind uimitor de repede, după doar douăsprezece zile în care practic nici n-ai avut timp să aştepţi.

Şi, ca desert, cîteva sortimente ale aceluiaşi dulce fel de libertate - Timişoara, Bulevardul 16 Decembrie 1989:

Da

Era o astfel de zi. Trebuia.

Cantilena

Mi-e bine, mi-e bine cu mine, cu ochii închişi cînd mă port pe
străduţele mele, cuibărită în bezna ce-mi sînt de ajuns, strîns, aşa
strîns înfăşată, unde nici o parolă, unde nici un străin niciodată
mi-e bine, mi-e bine cu mine, mi-o zic, şi parcă iar se porneşte,
la pas, cantilena.

Seamanul

În cazurile fericite - fiindcă din nenorocire există şi cazuri fericite - în spatele fiecărui amînat există un seamăn. Şi chiar aşa, în spate îi stă seamănul uneori. Cum ar fi într-o seară de iarnă, cînd s-au mai uşurat funiile. Lungit pe canapea stă amînatul, cu ochii în zid, şi-n spatele lui seamănul, o copie mută, cu ochii la nodul din ceafă. Fiindcă amînaţilor, se ştie, pe viaţă li se mută la ceafă nodul din gît. Atunci amînatul începe să spună - şi cînd, şi cum, totul despre cînd a fost cît pe ce, şi doar de ce n-are de ce spune, fiindcă seamănul ştie că aşa ceva nu există.
În timpul ăsta, seamănul tace. Şi doar cu degetele, şi doar ca din întîmplare, mai mîngîie nodul, ca pe-un puişor de o zi îl ţine în palmă, şi-l cîntăreşte cu grijă, şi-l aşază la loc, şi-apoi funia uşurel o apucă, şi o leagănă încet, poate aşa cum vîntul coada unui cal obosit, poate aşa cum o coardă în mîinile unei fetiţe plictisite, poate aşa, aşa de încet că nici n-apuci să-ţi dai seama cînd peste umăr ţi-o aduce, şi ţi-o aşază acolo, în scobitura în care se sprijinea capul pisicii. De blana asta aspră a ta îţi mîngîi obrazul, şi-n mîngîierea asta e tot ce îţi poate spune seamănul tău care tace.
Şi cînd puţinul de spus a fost spus, atunci taci şi tu, amînatul.
Şi-abia un pic mai tîrziu vocea din ceafă îţi spune:
Să-ţi fie ruşine.
Şi-ţi este. Şi-atunci îţi ţii respiraţia o clipă, o clipă prelungă în care toţi aceia ce spun şi tot spun cuiva care moare că viaţa-i frumoasă, că viaţa merită trăită, de parcă ar unge temelia unui zid cu mortar - viaţa-i frumoasă - şi apoi ar mai trînti deasupra o cărămidă - merită trăită - toţi aceşti constructori laolaltă cu harnicele lor plescăieli înspumate dispar. Şi-atunci, cu coada în braţe, poţi în sfîrşit să adormi. Coada-ţi toarce.

In sfirsit

În sfîrşit înapoi printre copacii aceştia,
vărgat de fericire ca un peşte-velier.

Sa vorbesti peste capul pisicii

Se alege cartea de călătorit.
Călătorie cu atîta umbră bună.
Se dă bineţe pisicii şi tot ce se vorbeşte se vorbeşte de faţă cu înţeleptul adormit.





Alte pisici

Să te apleci să mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o cameră străină - însă privind
spre fiinţa care, lîngă fereastră, a rămas
în picioare, urmărindu-te, fără surîs
aparent, doar că în ochi cu un fel de sclipire
în care se repetă lumina de dimineaţă a soarelui
cum ţi-o închipuiai pătrunzînd prin fereastra înaltă -
pentru că acuma, cînd eşti tu aici, este seară.
Să vorbeşti peste capul pisicii, pe care-l simţi ridicat
să te privească atentă - să vorbeşti, poate indiferent
(şi asta ar fi un păcat - căci simţind sub palmă acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
să crezi în realitatea fiinţelor, şi a altor fiinţe
decît a acestor făpturi cu blană). Acum
să ştii că eşti într-o vreme cu lumină scăzută,
şi cu moliciuni vibrînd calde - şi să-ţi aduci
aminte încet că pe vremuri visai să intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate, şi ferestre înalte,
şi acolo să stai nemişcat, respirînd...

(Mircea Ivănescu, Poesii, Ed. Cartea Românească, 1970)

Şi ce-aş fi vrut să mai spun, dar numai cuiva foarte apropiat, ar fi Portretul unei Doamne - cărţi groase, încheieturi subţiri - şi ce-aş fi vrut neapărat să spun, neapărat dar în aşa fel încît să nu se audă, este Egocentrism.
Şi, la final, Întoarcerea.
Se ascultă Adagietto, Mahler, 5, pînă la secătuire.

Liliac

Despre cel care moare acolo se vorbește aici.
La cafea. După-amiază de sîmbătă, dincolo de fereastră - pisica.
Raționamente se construiesc vitejește, cărămidă de dreptate pe cărămidă de calcul se aşază; cu atîta ușurință pot unii clădi turnuri de argumente - viețile-s ale noastre, morțile ale altora - în mijlocul sufrageriilor cu podea de nisip. Noi stăm muți, în poală ne-am adus capetele funiilor transparente, ca pe pisici obeze și leneșe ni le mîngîiem, ni le creștem. Cu cît mai drepte se înalță raționamentele lor, cu atît mai adînc și mai strîmb se cuibăresc pisicile amînărilor noastre. Spre cerul de doi metri și de trei sute de wați creşte construcția de vorbe, încă un pic și frazele vor sfredeli podul. Şi fiecare vorbă vorbită așază un batic în capul unei bocitoare, fiecare virgulă face un nod sub o bărbie, fiecare punct pune o pereche de pantofi în niște picioare. Noi, rușinați, tăcem și le promitem ștreangurilor ghemuite în poală că niciodată atîtea cuvinte. Și le mîngîiem, le tot mîngîiem; morțile nemurite tresar în somn fericite. Dincolo de fereastră, pisica bătrînă își croieşte drum tremurat din crengi de liliac.

Marea zaharnita

Facebook ştie totul despre noi, mai puţin cîţi dintre noi mai trăiesc.
Zi de zi în marea zaharniţă linguriţa nepăsătoare ne amestecă, morţi şi cu vii. Ne topim, ne topim unii într-alţii. Tot mai mulţi noi, tot mai mulţi ei, toţi la fel.
În dreapta paginii, în fiecare zi, între "Persoane pe care s-ar putea să le cunoşti", rumen în obraji, vesel, fericit, mi se tot recomanda mortul. Un băiat. Am stat la aceeaşi masă cîndva. Pe aceeaşi canapea ne-am înghesuit, printre alţii. N-am vorbit niciodată prea multe. Da, da, ne cunoaştem.
Altminteri, aici, în cimitirul vesel, n-ai cum să recunoşti mortul de viu.
Aici, în cimitirul vesel care va creşte odată cu ţara, morţii vîrstnici nu vor trebui niciodată să cedeze locul morţilor tineri. E loc pentru toată lumea, bucuraţi-vă şi vă veseliţi laolaltă!

P.S.: Dear Mr. Sugarloaf, oare m-aş putea îmbogăţi dacă v-aş vinde ideea? Your Sugariness, o rubrică nouă: chiar lîngă data naşterii să fie şi-a morţii. Cît ziceţi că-mi puteţi oferi? Aş putea trece iarna?

Ofertă specială de sărbători: Butonul de stins lumina în zaharniţă. Doar pentru vii! Apasă acum!

Intuneric

In glezne

Dar pot şi eu să te învăţ cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăţ niciodată. Dar ştiu cîte ceva despre dinainte.
Aceia care amînă sînt condamnaţi să poarte fără încetare alegerea. Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ştreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanţul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amuşinînd libertatea pe care o cunoaşte abia pe la margini, aşa îşi vor purta funia grea - capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiţi înainte, cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanţul cînd şi cînd călcat de o talpă: "Aveţi un ceas, nu vă supăraţi?", va întreba un om. Iar el va auzi: "...adineauri ţi s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăţi?". Desigur. Îşi va sufleca mîneca, va descheia cureluşa, îi va dărui maşinăria. Vor mulţumi, vor pleca. Omul într-o direcţie, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu şarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, şi construind migălos acest vis, al clipei în care lanţurile vor fi minunat înălţate şi gleznele atît de uşoare vor fi.

Locul

M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriţă, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu ştiu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simţit zvîrcolirea. Nu trebuie să ştii a cui, nu trebuie să ştii cine a fost victima şi cine călăul, e de ajuns să cunoşti cînd şi cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.
Doi paşi mai departe, şi uite şi ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca braţul amputat chiar de sub cot al unui cerşetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ţi dau. Am să-ţi dau. Te uiţi aşa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urneşte-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior şi te aruncă înapoi de unde-ai plecat - ah ce de oameni fericiţi ah ce de oameni fericiţi. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi şi atît de fericiţi, ei.

Acelasi altul

Sub Arini, acelaşi, altul.
And in the morning, diamonds of frost...

La fel, altfel

Acelaşi parc, altă zi, aceeaşi.
Intrăm în detalii.
A îngheţat Trinkbachul.
Apar ochi, cozi, gheare.

Sub Arini

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atît mai bine -



Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc



Tovarăş mi-i rîsul hidos, şi cu umbra

Prin geam

... Şi lebedele! Şi podeţele arcuite, şi bărcile. Şi zilele cînd singur, pe alei, ocolind pe drumul spre casă, printre copii ţipînd de încîntare la aflarea veştii că aceste castane, şi numai acestea, sînt comestibile, şi atunci strîngîndu-le ageri în buzunarele lor mici, şi lacomi, fericiţi cei cu hanorace, şi umplîndu-şi aşa de repede buzunarele mici, şi alergînd ţinîndu-şi-le cu palmele mici, şi micşorîndu-se, tot micşorîndu-se alergînd spre părinţi, nişte părinţi mici, atît de mici, cocoşaţi, scofîlciţi, doar nişte umbre sprijinite de sălcii, şi de stejari, şi de fagi, unde nici o castană, dar uneori ghinde, şi veveriţe, şi alte mici strîngătoare, rude cu Molly, mereu înfometate, mereu căutînd, mereu mişunînd, cu teamă, cu ochii mijiţi, cu blana tremurîndu-le pe spinările curbate, cu nările fremătîndu-le, cu lăbuţele din faţă la pîndă, frîngîndu-şi-le cînd nimic nu e de găsit, frîngîndu-şi-le cînd se întorc, nişte umbre şi ele, în cotloanele lor din copaci, între timp de păsări golite, păsări mari, nişte umbre şi ele, nişte umbre de corbi, nişte ciori, nişte coţofene şi, mai sus, foarte sus, nişte berze, şi apoi în casele lor, aceiaşi copii, cu buzunarele golite, aşteptînd să se încingă plitele, aşteptînd să pocnească una după alta castanele crestate, cu borcanele de zahăr gata deschise pe mese, strecurîndu-şi mînuţele în aceste borcane, şi punînd la ferestre, pe pervaz, cîte-o dîră subţire de zahăr, să vină barza, şi arătîndu-le mamelor, ridicaţi pe vîrfurile picioarelor, uite, aşa, ca să vină barza, şi mamele zîmbind, şi oftînd, şi acel oftat risipind grăunţele dulci, mamele, nişte ceainice amărui care n-au nevoie de zahăr, şi care îşi închid cu grijă toţi nasturii de la capot, în zilele de luni, şi în cele de marţi, şi în cele de miercuri, şi în cele de joi, şi desigur în cele de vineri şi mai ales în cele de sîmbătă, şi ţinîndu-i închişi pînă duminică dimineaţa, şi atunci deschizîndu-i doar pe furiş, dincolo de uşa dulapului, din care îşi aleg rochii de mătase, în duminicile în care maşinile soţilor lor o pornesc la plimbare, pînă aici, dar noi întotdeauna pe jos, pînă aici, şi aici sunetul castanelor noi care cad pe poteci, au căzut una cîte una de luni pînă sîmbătă, neauzite, şi auzite acum, pentru a fi adunate, cînd soarele străluceşte, şi poate că-i vînt, fiindcă vîntul e bun, deşi uite că niciodată nu schimbă nimic, şi duminicile astea toate la fel, una după alta, pînă cînd deodată apare un trenuleţ, ... ... ...
(fragment - Cureaua domnului Teodorescu)

Duminical

Era o astfel de zi.

***

Scrisoarea pîrşului

Ce zi bună şi liniştită a fost asta. Vezi, despre asta îţi vorbesc cînd îţi spun de viaţa de pîrş. Eu ştiu sigur că aşa, fără alte zbîrnîieli pe cap, aş putea lucra foarte liniştită, că munca asta îmi place şi mi se potriveşte, dar e o condiţie esenţială să fiu pîrş, să nu pătrundă nici un nedorit în căsuţa mea, nimic să nu mă sîcîie.
Aşa a fost duminica asta. Duminica Pîrşului. Senin sticlos, o singurătate absolută, nici o sarcină de nici un fel, doar eu şi cartea asta, plimbările, muzica. Acum seara blîndă, nici un sunet exterior.
- Cum să fac să pot trăi aşa? se aude o voce. (traducere din limba pîrşă)
E ciudat, uite, e o nebunie, îţi scriu despre a munci şi a fi fericit. Deşi bătăi de cap şi complexe. Şşşş...
- Cum să fac?
De mîine începe iar vînzoleala. Şi totuşi, eu sînt o excepţie - deja de cîţiva ani nu mai (...) - autocenzură pîrşieră - şi mă feresc să (...) şi am reuşit parţial (...). Dar chiar şi aşa, cu urechile închise, cu ochii închişi, tot reuşesc să mă tracaseze: (...) - autocenzură pîrşieră majoră. Pîrşul a fost fericit astăzi aşa. Şi cum fericirea altuia e greu de iertat, iertare să cerem.
- Aş striga, ca să opresc goana nebunească, agitaţia, lăudăroşenia. O lume de pîrşi, iată idealul! Şi, cum nu se poate, vreau să fiu eu pîrş pînă la capăt. Pîrş pînă la capăt! (traducere din limba pîrşă)

P.S.: Azi, cu ochii deodată pe o singură frunză care părea să se ridice spre cer, cînd toate celelalte căzuseră, şi asta probabil numai ca să treacă lumina prin ea ca printr-o aripă, înainte să se culce şi ea. M-am întors din drum, am fotografiat-o.

Paturica

Ca asta trebuie să fi fost noaptea aceea din carte.
Apusese parcă mai devreme decît se cuvenea, ciorile se adunaseră stoluri în brazi, atît de gălăgioase pe cît de tăcuţi erau oamenii; oamenii, ca niciunul, încuiaţi în casele lor, ale stăpînilor lor, cîinii în lanţuri prea scurte, găinile adormite, florile înclinate. Bărbatul trebuie să se fi trezit pe la patru. Poate trei. Cobora din pat, cobora din cameră, străbătea coridorul, deschidea. Ridica piatra de pe scările casei, doar un pic bîjbîia cu buricele degetelor, găsea cheia. Lua cheia, o ţinea strîns în pumn, nu prea strîns, ca pe-un pui o purta sus, o lăsa două clipe pe pernă, aşa, în scobitura făcută de capul lui, am minţi zicînd caldă încă, rece, nu prea rece, neutru de rece, căuta colţul păturii, rupea un pătrat, nu chiar pătrat, cum se nimerea, nu prea mic, apoi beznă luminată de lună, încă un drum, şi cheia se întorcea sub piatra ei de pe scară, înfăşată în petecul din pătură.
Mi-e dor de Watt.
Oameni înţelegători, care ştiu să învelească o cheie într-un petec din pătura lor. Alţii s-o găsească acolo, s-o pună la loc.

Inspaimintator

Interactiv. Iată un cuvînt înspăimîntător. De pus pe fugă.
(Trei crizanteme galbene schimbă pe de-a-ntregul camera, încălzesc cuibul. Nu plec nicăieri.)

Ce gloată cu batice văd ca a fost la un film unde n-aş fi pus piciorul nici bătută. Şi ce gol la închidere, la filmul premiat, un hamac legănat, vreo douăzeci de oameni, somn-uşor, drag festival.

Mă uit printr-o revistă pe care-am pus mîna întîmplător, pe la festival, adusă acolo graţie sosirii unei mari vedete tv (şefă a revistei) care-a strîmbat din năsuc la încheierea festivalului, fără să-i ştie miezul, şi-a rîs de undeva de sus... În colţişoarele paginilor, cu litere mici, preţuri mari. Dar mari! Îmi ard ochii, mă mai uit odată, mă scarpin în cap, da: vreo 98 de milioane o rochiţă, 56 alta mai ieftină, vreo 26 nişte cizmuliţe, vreo 52 un sacouaş. Cu capul într-un norişor rîde şi tot rîde vedeta tv de micimea noastră. Rîd şi unii dintre noi, aiuriţi de farmecul gurii frumoase. Pe colţul biroului meu, în fişa de la finanţe, se chirceşte venitul meu întreg din anul trecut, ruşinat că nu face nici de-o rochiţică... Vedeta tv s-a întors acasă, de-acum iar ne citeşte ştirile cu aerul cuiva sincer îngrijorat de soarta noastră, a tuturor. Bleah.

Astra Film Fest

Astra Film Fest (25-30 octombrie, Sibiu), o nouă declaraţie de dragoste festivalieră.

Un film cu buget zero, filmat cu o cameră pe umăr imediat după revoluţie, fără intenţia de a face un film, montat după 20 de ani, acum, tot cu buget zero, pe un computer vechi - acesta e filmul care a rulat în deschiderea oficială a festivalului, aseară. Şi fiindcă mi-a plăcut pînă la îngrozitor de mult şi pînă la îngrozire, şi fiindcă bugetul pentru promovarea filmului este tot zero, iată o promovare după bietele mele puteri de spectator:
Pagina filmului, cu un trailer consistent, aici:
După revoluţie.

Acum îmi cer scuze, am un program cît o carte de răsfoit şi cîteva filme de văzut în seara asta.
Şi încă îmi sună în cap paracliserul din Bestiar, filmul de la prînz, cu "Eu nu pot să dorm noaptea pentru că stau să mă gîndesc ce face Dumnezeu."

Cu drag, pîrş scos din cotlon.

***

Voi adăuga aici, treptat, cîte ceva despre festival. Strigăte de încîntare care se ruşinează să se ducă în articole.

Iată-mă la jumătate de festival, şi iată-mi favoritul de pînă acum. Ca întotdeauna, un film ales de mine, după nas, după titlu, după temă, după după, nu dintre cele recomandate de x sau z sau subliniate de alte mîini. Filmul meu.
Da, mare favorit, şi cred că nedetronabil:
Liebengeschichten aus Moskau 1993-2009
- Poveşti de dragoste, Moscova 1993-2009,
de Christoph Boekel.
Un rezumat şi un trailer aici.
Şi o imagine de la proiecţia de azi:



Pe scurt, ce avem în filmul de două ore - continuarea unui film din 1993, reîntoarcerea camerei către rude şi cunoscuţi ai regizorului. Cupluri, singurătăţi, despărţiri, divorţuri, moarte. O Moscovă schimbată, amintindu-ne de propriile oraşe natale revăzute după mai bine de un deceniu. Şi ce deceniu! Clădiri monstruoase, grădini dispărute, maşini vîjîind. Oameni (medici, muzicieni) cu un deceniu şi jumătate în spinare şi pe chipuri. Istorie vîjîind peste toate.
Fermecător Rem, un bărbat dispărut între timp, vorbind despre ritmul istoriei, al vieţii. Cîinele lui, acum mîngîiat de văduvă. Femeia îşi aminteşte - cîinele a fost cu el pe stradă cînd omul s-a prăbuşit. A încercat să îl ajute, căuta să-l ridice vîrîndu-şi botul sub el, trăgîndu-l de mînă. A sărit după el în ambulanţă. A fost dat jos. A fugit după maşină. După trei zile, Rem a murit. Vedeţi, nu-s lucruri de spus în articole, niciodată nu-i destul loc, nu-i locul pentru lucruri din acestea.
E un vîjjj aici care aminteşte de altul. De Strada Konrad Hass din Sibiu, bunăoară, unde maşinile coboară în sens unic, mereu repede, mereu aşa de repede, mirare, mare mirare.

Acum o pauză şi vom spune că aseară ne-au plăcut şi poveştile americane, Songs from the Nickel - Poveşti din fundături uitate, de Alina Skrzeszewska, cu un şnur de portrete ale locuitorilor unor hoteluri din mahalaua LA cunoscută sub numele de Nickel. L-am adorat pe omul care-şi mîngîia obrazul de casetofon, fredonînd How can you mend a broken heart, acelaşi care a mărturisit apoi că a făcut puşcărie de 24 de ori, şi că simte că se deschide cerul de libertate deasupra lui ori de cîte ori iese din USA şi fuge în Mexic.
Trailer aici.

Vine o seară bogată.
Pentru cei care vor o frîntură de festival la televizor, o veste bună. Joia viitoare, pe TVR, de la ora 22, o să fie Vînătorul de securişti. Da, cel cu Marius Oprea. De văzut neapărat!

***

Mirel Bran şi Jonas Mercier, cei care au făcut Vînătorul de securişti, au prezentat aseară un al doilea film în festival. Eu l-am primit ca pe-un mare dar, a fost probabil filmul care m-a emoţionat cel mai mult pînă acum. Călătorie dus-întors se numeşte şi este despre un subiect văzut mereu la ştiri, de fapt absolut necunoscut. Ţiganii expulzaţi din Franţa, care se întorc acolo. E ceva ce ştim atît de vag, ca văzut din avion. Iar filmul te coboară la firul ierbii. O lume complet necunoscută ţi se arată. Şi se ivesc alte, alte întrebări. Este urmărită o familie - părinţii şi doi băieţi, Adrian şi Romeo - din Bărbuleşti, de la întoarcerea în România pînă la revenirea în Franţa. E atîta rîs-plîns în filmul ăsta, şi e ditamai lecţia despre a avea/a nu avea, a spera, a lupta, a cunoaşte/a nu cunoaşte, încît n-am eu ce povesti aici, ar fi prea mic, cum mici sînt mereu ştirile. Să îl vedeţi neapărat, cînd se va ivi ocazia. Şi se va ivi. O să îi iubiţi pe copii, o să faceţi ochi mari de nenumărate ori şi-o să vă ruşinaţi, ca şi mine, de cîte am judecat greşit, din pură neştiinţă, şi-o să vă frîngeţi minţile de neputinţă, ţintuiţi în fotolii. Un film frumos ca o revelaţie.
Şi discuţiile cu realizatorii, din această dimineaţă, au fost o mare plăcere.

***

M-am mutat la festival, cine mai are timp de cotlon? Dar m-am bucurat aseară, la gala de premiere - o gală altfel, foarte altfel - să constat că văzusem mare parte dintre filmele premiate.
Din păcate, marele meu favorit, cu poveştile din Moscova, n-a luat premiu. Nu că ar conta cine ştie ce.
A luat însă Songs from the Nickel, de care vorbeam mai sus, la competiţia Internaţional.
Apoi, m-am bucurat că reuşisem să văd ieri şi alaltăieri alte trei filme premiate, toate îmi plăcuseră: Păcătoasa Teodora, Crulic, Pe drumuri neumblate. Fiecare o altfel de frumuseţe. Crulic e foarte bun, ştiaţi, ştiam. Păcătoasa Teodora şi Pe drumuri neumblate au fost surprize pentru mine, ca subiect sînt undeva lîngă zona mea de interes, dar am făcut un pas lateral şi bine-am făcut, am descoperit lumi necunoscute, cărora pe nedrept nu le acordam atenţie. E bine să ieşi - sau să fii scos - din zona ta de confort.
Marele premiu a mers la Z32.
Iar eu mă duc azi la reluările unor filme premiate. Şi seara, cu coada acestei ore schimbate în spinare, la o premieră la teatru.

Asa

Era o astfel de zi.

Jazz&More si Bookataria

Ce frumoasă, ce nebună, e o zi cu-Avânt’n Gard.
Asta aşa, de la bun început, să se reţină.
Dacă nu-i ştiţi, căutaţi-i. Da, sînt cei din foto.

Jazz&More a fost şi-i dus, şi minunate cele patru zile de muzici, muzici la plural neapărat.
Şi am trei mari favoriţi (şi doar în treacăt voi spune că acolo unde mi-a plăcut numele trupei şi-am zîmbit, mi-a plăcut şi muzica). Aşadar:

Avânt’n Gard - trupă alcătuită din Maria Balabaş, Mihai Balabaş, Călin Torsan şi Gabriel Bălaşa. Au cîntat într-o bisericuţă cu ferestre înalte, Johanniskirche, într-o zi după prînz, cînd ştia mai bine lumina cum să cadă. Mi-au plăcut mult, să-i descriu mi-ar fi imposibil, sînt de căutat şi de urmărit. Pe Maria Balabaş o ştiu (mai exact cu vocea ei sînt prietenă de ceva ani) de la Radio România Cultural, mă ajută în fiecare dimineaţă să-mi încep zilele. Fiinţa de carne şi de voce muzicală este nepămînteană, aşadar sînt fericită că m-am aflat prin preajma sa.

Gorilla Mask - explozie de rock-free jazz aşa cum aveam nevoie să aud în ultima seară, dum-dum şi ah, cu minunatul baterist Rudi Fischerlehner dialogînd sumbru-viguros cu contrabasistul Roland Fidezius, iar alături de ei, deasupra lor, în spatele lor, luaţi-o cum vreţi, saxofonistul Peter van Huffel. Mi-nu-nat!
Ascultaţi prima bucată (din link), Z, şi lăsaţi-o să-şi ia avînt.

Charlotte & Mr. Stone - adică Sophie Tassignon şi Simon Vincent, o ploaie de sunete poetice, o voce demenţială, stoluri de pescăruşi, strigăte din carne, cîntece de tăiat răsuflarea, ca o demonstraţie că se poate şi, şi. Iarăşi, de urmărit.

Breathless, a dumneavoastră fiică de pîrş.
Aici o să urmeze linkul la articol. Aici.

*** *** ***

Şi o invitaţie, dacă sînteţi mîine prin Bucureşti:



Bookătăria de texte şi imagini 2: Avanpremieră
Vernisaj 18 octombrie, ora 18:00, Ceainăria Cărtureşti.

Proiect editorial românesc din domeniul cărţii pentru copii – a luat fiinţă din iniţiativa Stelei Lie (artist, coordonatorul Clubului Ilustratorilor) şi a scriitorului Florin Bican, care au pus la cale şi au mediat colaborarea dintre 39 de scriitori şi 32 de ilustratori.
„Bookătăria de texte şi imagini 2” va apărea în curînd la Editura Vellant.

Am şi eu o povestioară acolo, scrisă anume pentru acest volum. Cu un melc şi-o ploaie lungă.

Detaliile, şi mai ales lista cu autorii, ilustratori şi scriitori, la Clubul ilustratorilor sau prin Dilema.