Prin geam

... Şi lebedele! Şi podeţele arcuite, şi bărcile. Şi zilele cînd singur, pe alei, ocolind pe drumul spre casă, printre copii ţipînd de încîntare la aflarea veştii că aceste castane, şi numai acestea, sînt comestibile, şi atunci strîngîndu-le ageri în buzunarele lor mici, şi lacomi, fericiţi cei cu hanorace, şi umplîndu-şi aşa de repede buzunarele mici, şi alergînd ţinîndu-şi-le cu palmele mici, şi micşorîndu-se, tot micşorîndu-se alergînd spre părinţi, nişte părinţi mici, atît de mici, cocoşaţi, scofîlciţi, doar nişte umbre sprijinite de sălcii, şi de stejari, şi de fagi, unde nici o castană, dar uneori ghinde, şi veveriţe, şi alte mici strîngătoare, rude cu Molly, mereu înfometate, mereu căutînd, mereu mişunînd, cu teamă, cu ochii mijiţi, cu blana tremurîndu-le pe spinările curbate, cu nările fremătîndu-le, cu lăbuţele din faţă la pîndă, frîngîndu-şi-le cînd nimic nu e de găsit, frîngîndu-şi-le cînd se întorc, nişte umbre şi ele, în cotloanele lor din copaci, între timp de păsări golite, păsări mari, nişte umbre şi ele, nişte umbre de corbi, nişte ciori, nişte coţofene şi, mai sus, foarte sus, nişte berze, şi apoi în casele lor, aceiaşi copii, cu buzunarele golite, aşteptînd să se încingă plitele, aşteptînd să pocnească una după alta castanele crestate, cu borcanele de zahăr gata deschise pe mese, strecurîndu-şi mînuţele în aceste borcane, şi punînd la ferestre, pe pervaz, cîte-o dîră subţire de zahăr, să vină barza, şi arătîndu-le mamelor, ridicaţi pe vîrfurile picioarelor, uite, aşa, ca să vină barza, şi mamele zîmbind, şi oftînd, şi acel oftat risipind grăunţele dulci, mamele, nişte ceainice amărui care n-au nevoie de zahăr, şi care îşi închid cu grijă toţi nasturii de la capot, în zilele de luni, şi în cele de marţi, şi în cele de miercuri, şi în cele de joi, şi desigur în cele de vineri şi mai ales în cele de sîmbătă, şi ţinîndu-i închişi pînă duminică dimineaţa, şi atunci deschizîndu-i doar pe furiş, dincolo de uşa dulapului, din care îşi aleg rochii de mătase, în duminicile în care maşinile soţilor lor o pornesc la plimbare, pînă aici, dar noi întotdeauna pe jos, pînă aici, şi aici sunetul castanelor noi care cad pe poteci, au căzut una cîte una de luni pînă sîmbătă, neauzite, şi auzite acum, pentru a fi adunate, cînd soarele străluceşte, şi poate că-i vînt, fiindcă vîntul e bun, deşi uite că niciodată nu schimbă nimic, şi duminicile astea toate la fel, una după alta, pînă cînd deodată apare un trenuleţ, ... ... ...
(fragment - Cureaua domnului Teodorescu)