31 mai 2018

La Bookfest, de 1 iunie

Copiii sunt vedetele târgului de carte Bookfest anul acesta. Au un spațiu special doar pentru ei și evenimente în lanț.
Pe 1 iunie, voi fi și eu acolo, la un eveniment special dedicat noilor apariții de la Polirom Junior. Vom lansa romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, de la ora 16.
De Ziua Copilului, toate titlurile din colecția „Junior” pot fi cumpărate de la standul editurii cu 40% reducere. Deci și ultima carte pe care am publicat-o, romanul „O vară cu Isidor”.

În detalii despre cel mai mare Bookfest, mutat în pavilion nou, aici.
Programul evenimentelor Editurii Polirom, aici.

26 mai 2018

Puii de pescăruș

Puii de pescăruș, la jumătatea distanței dintre ieșirea din ou și primul lor zbor.
Le place mult mai mult ploaia decât soarele.
Au început să fie lăsați singuri tot mai mult.
Le place să se suie pe mici obiecte, orice, de exemplu pe o cizmă de cauciuc rătăcită pe terasă.
Se imită unul pe celălalt - ceea ce-i face să evolueze parcă mai repede decât puiul care creștea singur anul trecut. Însă explorează mai puțin, stau unul într-altul, dorm împreună, se joacă împreună, nu se plictisesc, și prin urmare nu pleacă departe de cuib decât când îi ia pescărușul tată în expediții precise, la pas; încă n-au explorat întreaga terasă. Anul trecut, pe vremea asta, puiul singur la părinți se apropia de marginea cea mai îndepărtată a terasei, se urca pe câteva dale sparte de piatră și, cu gâtul întins, se uita dincolo de hotar.
Fac multe exerciții de zbor, dau din aripile pe care abia au început să le apară rădăcinile penelor, țopăie, se desprind cu tălpile mari de la sol. Țipă de încântare.
La patruzeci de zile vor pleca de aici.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

21 mai 2018

Jurnaliere - Ateliere și nuci

Ieri am fost la un atelier de scriere creativă. De data asta, a fost despre literatura pentru copii. Am primit miercuri unsprezece texte, scrise de cursanți la o temă dată de mine, iar până duminică le-am citit, le-am corectat, am notat impresii, am structurat întâlnirea. M-am dus cu plasa plină de cărți și emoții. Am priceput, citind textele lor - o parte în versuri - că, da, într-adevăr este mult mai greu de scris pentru copii. Personaje, vârste, mesaj, sens, formule. Niciodată, la nici un alt atelier, nu m-am dus îngrijorată că nu vom avea timp, în trei ore, să discutăm tot ce ar fi de discutat. Textele lor născuseră liste întregi de subiecte, pe lângă tema de discuții stabilită inițial. Cum vine inspirația uneori din cer cu un vers - ritmat, muzical, minunat. Cum mai departe e muncă. Cum peste schița inițială trebuie să pui strat după strat de culori, de detalii, cum luminița albă din ochii personajului, adăugată în ultima clipă, poate face diferența dintre un tablou oarecare și-o splendoare. Despre cititul textelor cu voce tare. Despre șlefuit. Despre plimbări și încăperi cu ușa închisă.
Întâlnirea cu oamenii a fost mult mai interesantă decât întâlnirea cu textele lor.
Pe drum spre casă m-am gândit că s-ar putea ca scriitor să fii atunci când întâlnirea cu tine, ca om, pare mai neinteresantă decât a fost întâlnirea cu ceea ce-ai scris.
Faptul că ne este uneori groază de ieșiri, de întâlniri, că simțim ridicolul lansărilor, al tuturor evenimentelor care implică prezență s-ar putea să fie semn bun. Măcar ne iluzionăm că întotdeauna cartea - scrisă, tradusă - este mai importantă decât tumba în carne și oase.
*
Era un nuc în curtea localului unde s-a ținut atelierul. Dincolo de ferestrele deschise, frunzele foșneau ușor în orele după-amiezii, nucile se rotunjeau lent. Le-am vorbit despre asta. Despre cum există povești unde pare să nu se întâmple nimic. Dar unde se întâmplă, lent, aproape insesizabil, lucrurile esențiale.
I-am rugat să-l citească pe Cehov. Să meargă la povestirile lui cu copii.
*
Citesc uneori editorialul Elenei Ferrante din The Guardian. Las aici semn pentru „A woman friend is as rare as a true love” și „If you feel the urge to write, there’s no good reason to put it off”. Sunt acolo și toate celelalte, despre scris și fumat, despre scrisul acelor lucruri care se vor ascunse sub preș.

18 mai 2018

Jurnaliere - Puii de pescăruș, tragediile, gândirea pozitivă

Mă uit la pescăruși. Anul trecut aveam doi părinți și un pui, anul ăsta sunt doi pui și-un părinte. Mama a apărut într-o zi, după o absență de câteva zile, fără laba unui picior. De atunci, stă la distanță de pui. Comunică cu ei, cu sunetele obișnuite, dar e considerată bolnavă, inaptă, ținută la distanță. Gregoire, tatăl, face tot ce trebuie făcut. A clocit ouăle până la capăt, hrănește puii, îi apără. Muncă multă, riscuri grămadă. Puii au unsprezece zile acum.
*
Citesc uneori, fiindcă îmi cad ochii pe vreun titlu când parcurg în diagonală un ziar la cafea, te miri ce articole din reviste ușoare. Azi, „Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive”. Copiat de pe undeva, dar copiat bine, cu răspundere adică, tradus pertinent. Și văd, pas cu pas, de ce am respins categoric, acum câțiva ani, o prietenă săltăreață, care mi se părea brusc de o răceală inimaginabilă. O ascultasem în interminabile confesiuni când îi era greu, iar când am avut o cădere majoră, și-a fluturat pletele în vânt și mi-a aruncat în doi peri cam tot ce zice articolul ăsta că nu trebuie spus. Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive: „Totul va fi bine” (Pur și simplu nu ai de unde ști dacă... Susținerea e mai bună decât o vorbă în vânt), „O să treci peste” (Indiferență și expediere rapidă), „Ești sigură că suferi de depresie?” (Ceea ce simți e singurul tău adevăr, în depresie), „Gândește pozitiv” (Greșeală enormă. Depresia nu se tratează cu gânduri pozitive), „Știu cum te simți” (Serios? Vrei să faci conversație tot despre tine sau ești capabil acum să asculți?). Motiv pentru care e mai bună retragerea într-un parc, pe băncuță, sau în sanatoriul tău personal, decât compania nepotrivită.
*
La jumătatea draftului al treilea din I.I. și cale lungă departe.
Scrisul mă face fericită.
Puii de pescăruș mă fac fericită.
Dorm cuibăriți unul într-altul, cu capetele sprijinite unul pe celălalt, ca pisoii. Strigați, ies din ascunziș, vin lipăind pe labele mari, se poticnesc ca bețivii, se sprijină în câte o aripă, dar aripa e scurtă. Cad în fund. Alteori se așază în fund, cu labele întinse înainte. Gregoire și mama, Ariadna, își vorbesc, se strigă, se salută. Pe pui îi strigă cu voci diferite. Există o voce pentru haideți la masă, altă voce pentru stați ascunși până mă întorc, atenție, atac aerian, cioară la orizont. Hohote de râs, lătraturi, mieunaturi. Și mai există o voce, a disperării, pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum la o pasăre. E țipătul mamei, în unele zile, când dă roată nebunește prin curte, pe deasupra terasei, fără să se poată apropia de pui cât și-ar dori. Un țipăt teribil, care sparge sufletul țăndări, și care îți amintește că ai sub ochii de om o tragedie. Și viața lor curge mai departe, frumos, zi după zi, fără să le spună nimeni că totul va fi bine, că o să treacă peste, că trebuie să gândească pozitiv. Viața lor este, pur și simplu, cum este. Și-atât.
„Durerea trebuie trăită” - asta e ce-mi spuneam în episodul cel mai oribil de depresie majoră, asta mi-era hrană și ajutor adevărat. Trebuie trăită, cum vine. Când pricepi asta, când îți îmbrățișezi durerea, ca parte din tine, atunci devine ușor. Adică trăibil.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

3 mai 2018

Să fii original

În Prefața la romanul Sylvie și Bruno, există câteva rânduri despre originalitate care m-au încântat la prima lectură și al căror ecou răsună viu în continuare, și acum, la aproape un an de când traduceam cartea. Se dedică tuturor copiatorilor, conștienți sau nu, de povești, de feluri de-a face fotografii, de feluri de-a trăi. Îmi doream să scriu ceva despre mimetismul atât de supărător, multilateral dezvoltat mai ales în epoca internetului, când se copiază totul și orice, cu miză sau fără, despre cei care dacă ai scris o poveste cu cerneală verde se apucă să scrie și ei ceva cu cerneală verde, despre cei care dacă ai publicat o carte cu un dovleac supărat se apucă și ei să scrie o carte cu un dovleac supărat, despre cei care dacă le-ai vorbit cu glasul răgușit de singurătate despre destin se apucă să bea trei beri reci și să călătorească cu gura deschisă ca să răgușească și ei și să spună povestea ta cu glasul lor, și tot așa, și tot așa - dar nu am deloc energia și pofta s-o fac.
Lewis Carroll, despre a scrie ceva original:

„Poate că lucrul cel mai greu din întreaga literatură – sau cel puțin mie așa mi s-a părut, eu nu-l pot înfăptui prin nici un fel de efort voluntar, trebuie să iau lucrurile așa cum vin – este să scrii ceva original. Și poate că cel mai ușor este ca, odată ce s-a ivit un rând original, să mergi pe urmele sale și să scrii mai departe, cât de mult poți, în același ton. Nu știu dacă Alice în Țara Minunilor este o poveste originală – cel puțin eu, scriind-o, n-am fost vreun imitator conștient – însă știu că, de la publicarea sa, au mai apărut încă vreo duzină de cărți de povești care copiază cu precizie tiparul. Calea pe care am explorat-o timid – considerându-mă «primul care se aruncă în acea mare tăcută» – este acum o cale bine bătută; toate florile de pe margine au fost de mult călcate în picioare și făcute una cu țărâna – și-ar fi o catastrofă să încerc să abordez iarăși acel stil.
De aceea, în Sylvie și Bruno m-am străduit – nu știu cu cât succes – să atac o nouă cale inedită: că o fi bună sau rea, mai bine nu puteam. Nu e scrisă pentru bani, nici pentru celebritate, ci în speranța de a oferi copiilor pe care îi iubesc câteva gânduri care s-ar putea potrivi orelor de distracție inocentă ce reprezintă chiar viața în Copilărie; și, totodată, în speranța de-a le propune, lor și celorlalți, câteva gânduri care s-ar putea dovedi, aș spera cu bucurie, într-o oarecare armonie cu cadențele mai grave ale Vieții.”


(foto: VDN)

***

Șabloane în noile cărți pentru copii

Despre o adevărată formulă a noilor cărți pentru copii, remarcată de juriile care acordă premii în domeniu, am găsit un articol foarte interesant, în The Guardian, aici: „Dramele domestice iau fața aventurii”. Pe scurt:
„povești foarte asemănătoare: avem un copil bolnav, acasă, care observă ceva ciudat, și probabil doar își imaginează, dar nu-i spune cititorului. Toate sunt la persoana întâi, toate la prezent, toate la fel”.
„Majoritatea acestor povești tind să fie atât de închistate, de claustrofobice, de deprimante și de clișeistice. Mi se pare un nou trend destul de îngrijorător.”
„a devenit limpede că este o formulă (...); creează un peisaj cam deprimant în literatura pentru copii.”
„Aventurile copiilor au devenit interioare, acțiunea nu se mai desfășoară în lumea exterioară, ci în mod frecvent în familie, cu tensiuni narative și acțiuni care decurg din problemele precum sănătatea mintală și traumele individuale.”
„Este îngrijorător, fiindcă e un trend general în societate - mai orientat către interior, mai restrictiv cu mișcările copilului, mai focalizat pe sine. Narațiunea în sine devine foarte strânsă și lentă, fiindcă ești limitat de ceea ce poate vedea copilul.”