Jurnaliere - Puii de pescăruș, tragediile, gândirea pozitivă

Mă uit la pescăruși. Anul trecut aveam doi părinți și un pui, anul ăsta sunt doi pui și-un părinte. Mama a apărut într-o zi, după o absență de câteva zile, fără laba unui picior. De atunci, stă la distanță de pui. Comunică cu ei, cu sunetele obișnuite, dar e considerată bolnavă, inaptă, ținută la distanță. Gregoire, tatăl, face tot ce trebuie făcut. A clocit ouăle până la capăt, hrănește puii, îi apără. Muncă multă, riscuri grămadă. Puii au unsprezece zile acum.
*
Citesc uneori, fiindcă îmi cad ochii pe vreun titlu când parcurg în diagonală un ziar la cafea, te miri ce articole din reviste ușoare. Azi, „Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive”. Copiat de pe undeva, dar copiat bine, cu răspundere adică, tradus pertinent. Și văd, pas cu pas, de ce am respins categoric, acum câțiva ani, o prietenă săltăreață, care mi se părea brusc de o răceală inimaginabilă. O ascultasem în interminabile confesiuni când îi era greu, iar când am avut o cădere majoră, și-a fluturat pletele în vânt și mi-a aruncat în doi peri cam tot ce zice articolul ăsta că nu trebuie spus. Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive: „Totul va fi bine” (Pur și simplu nu ai de unde ști dacă... Susținerea e mai bună decât o vorbă în vânt), „O să treci peste” (Indiferență și expediere rapidă), „Ești sigură că suferi de depresie?” (Ceea ce simți e singurul tău adevăr, în depresie), „Gândește pozitiv” (Greșeală enormă. Depresia nu se tratează cu gânduri pozitive), „Știu cum te simți” (Serios? Vrei să faci conversație tot despre tine sau ești capabil acum să asculți?). Motiv pentru care e mai bună retragerea într-un parc, pe băncuță, sau în sanatoriul tău personal, decât compania nepotrivită.
*
La jumătatea draftului al treilea din I.I. și cale lungă departe.
Scrisul mă face fericită.
Puii de pescăruș mă fac fericită.
Dorm cuibăriți unul într-altul, cu capetele sprijinite unul pe celălalt, ca pisoii. Strigați, ies din ascunziș, vin lipăind pe labele mari, se poticnesc ca bețivii, se sprijină în câte o aripă, dar aripa e scurtă. Cad în fund. Alteori se așază în fund, cu labele întinse înainte. Gregoire și mama, Ariadna, își vorbesc, se strigă, se salută. Pe pui îi strigă cu voci diferite. Există o voce pentru haideți la masă, altă voce pentru stați ascunși până mă întorc, atenție, atac aerian, cioară la orizont. Hohote de râs, lătraturi, mieunaturi. Și mai există o voce, a disperării, pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum la o pasăre. E țipătul mamei, în unele zile, când dă roată nebunește prin curte, pe deasupra terasei, fără să se poată apropia de pui cât și-ar dori. Un țipăt teribil, care sparge sufletul țăndări, și care îți amintește că ai sub ochii de om o tragedie. Și viața lor curge mai departe, frumos, zi după zi, fără să le spună nimeni că totul va fi bine, că o să treacă peste, că trebuie să gândească pozitiv. Viața lor este, pur și simplu, cum este. Și-atât.
„Durerea trebuie trăită” - asta e ce-mi spuneam în episodul cel mai oribil de depresie majoră, asta mi-era hrană și ajutor adevărat. Trebuie trăită, cum vine. Când pricepi asta, când îți îmbrățișezi durerea, ca parte din tine, atunci devine ușor. Adică trăibil.

(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)