E oficial: la toamnă voi ține primul curs de creative writing. Sau, mai degrabă, un atelier intensiv. Mă pregătesc, citesc, fac programa, s-au mai dus emoțiile de la primul, al doilea, al patrulea atelier duminical... Abia aștept. Alături de Bogdan-Alexandru Stanescu, sub bagheta magică mânuită de Simina Diaconu de la Revista de Povestiri și Club RevdePov. Trimiteți o povestire pentru preselecție până pe 15 octombrie și, dacă veți fi aleși, ne vom vedea din noiembrie în ianuarie, de două ori pe săptămână.
Atelier de scriere creativă, intensiv - găsiți toate detaliile aici.
28 august 2018
Pescărușii
Se întâmplă atâtea nenorociri în lume, departe și aproape de tine, și tu ai vrea să rotești un buton și ele să scadă. Dar nu e posibil. Unde, cum, între toate acestea, să mai fi scris și eu, în primăvara și vara asta, de tragedia prietenului meu pescăruș, care îmi vine de trei ani aproape zilnic la geam, care are nume, care are obiceiuri, care e bătăios și e tandru, și care a crescut singur doi pui până aceștia au ajuns să zboare, după ce, când încă erau în ou, mama lor a venit într-o zi fără un picior? Cum să scrii, fără să te faci de tot râsul, că plângi sprijinind pereții la fiecare pericol și când vezi un al doilea pescăruș din colonie apărând aici fără un picior? E o poveste complicată, a durat nouăzeci de zile, merită să o scriu pe larg, nu aici. E o poveste cu relații distruse, cu respingeri, cu vieți date peste cap. Și cine spune că o viață e mică sau mare, e importantă sau neimportantă? Gregoire e bine, puii sunt bine. A fost o luptă teribilă. Pasărea mamă i-a văzut crescând de la o oarecare distanță, fiindcă nu i s-a mai permis să se apropie - era stricată... Poate voi reuși să le scriu povestea cumva. Încă nu mi-e clar cum.
15 august 2018
Un meteor dimineața devreme
Un meteor azi-dimineață, la 5 și jumătate, pe cerul albastru dinaintea răsăritului. Ca o stea foarte mare, cu o lumină albă intensă, aruncată de peste bloc și despicând o bucată de cer în două, într-o curbă lină, foarte rapidă, și stingându-se la capăt, fără un sunet.
Ultima oară am văzut un meteor acum vreo cincisprezece ani, la Sibiu, într-o noapte cu insomnie. Stăteam la geam în picioare, mă uitam pe fereastră, pe aleea din fața blocului un bărbat își plimba câinele, cerul s-a luminat deodată și dincolo de blocuri, pe o porțiune neagră de cer, meteorul a apărut foarte mare, de un albastru-turcoaz intens, nepământean, ireal - a fost prima și singura oară în viață când am văzut un asemenea fenomen. Nu era isteria camerelor de luat vederi de acum, n-am văzut informația la știri, imaginea neașteptată, splendidă, a rămas doar a mea.
În dimineața asta, stăteam în pat cu mâinile sub cap și mă uitam pe fereastră - inevitabil văd cerul -, când a apărut meteorul, de astă dată alb, nu la fel de mare ca acela de la Sibiu, însă suficient de mare încât să te lase pentru cele câteva secunde cu răsuflarea tăiată, fiindcă știi că nu e avion, nu e stea, nu e artificiu, e ceva cum n-ai mai văzut, un măr de argint viu aruncat din univers peste bloc, o lumină intensă călătorind cu o viteză foarte mare, care trece atât de aproape și dispare, se stinge înainte să apuci să tragi iarăși aer în piept. Și singurele urme pe care le lasă nu sunt pe cer, ci în tine.
Ultima oară am văzut un meteor acum vreo cincisprezece ani, la Sibiu, într-o noapte cu insomnie. Stăteam la geam în picioare, mă uitam pe fereastră, pe aleea din fața blocului un bărbat își plimba câinele, cerul s-a luminat deodată și dincolo de blocuri, pe o porțiune neagră de cer, meteorul a apărut foarte mare, de un albastru-turcoaz intens, nepământean, ireal - a fost prima și singura oară în viață când am văzut un asemenea fenomen. Nu era isteria camerelor de luat vederi de acum, n-am văzut informația la știri, imaginea neașteptată, splendidă, a rămas doar a mea.
În dimineața asta, stăteam în pat cu mâinile sub cap și mă uitam pe fereastră - inevitabil văd cerul -, când a apărut meteorul, de astă dată alb, nu la fel de mare ca acela de la Sibiu, însă suficient de mare încât să te lase pentru cele câteva secunde cu răsuflarea tăiată, fiindcă știi că nu e avion, nu e stea, nu e artificiu, e ceva cum n-ai mai văzut, un măr de argint viu aruncat din univers peste bloc, o lumină intensă călătorind cu o viteză foarte mare, care trece atât de aproape și dispare, se stinge înainte să apuci să tragi iarăși aer în piept. Și singurele urme pe care le lasă nu sunt pe cer, ci în tine.
14 august 2018
„N-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.”
Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.
Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.
De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.
Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.
(Interviu acordat lui Eugen Istodor, pentru ziarul târgului de carte Gaudeamus, nr. 1, 22 nov. 2017)
8 august 2018
Isidor în Top 10 Fiction
Spre capătul unei traduceri frumoase și chinuitoare (cele două atribute vin la pachet în cazul cărților bune), deschid site-ul editurii Polirom ca să văd ce ni se mai pregătește. Și, surpriză: pe prima pagină, în Top 10 Fiction văd O vară cu Isidor, cocoțată ireal pe locul patru, între cărți pe care le ador și care se află de ani buni în topul meu personal.
Așa că sparg un pic tăcerea acestei veri lungi, ca să spun un mulțumesc uriaș cititorilor, mici și mari. Nu aș fi crezut o clipă, când scriam povestea păsăroiului gulerat și chicoteam singură pe străzi, cuprinsă de pura plăcere a invenției, că această carte scrisă ca într-o joacă o să aibă succes. Indiferent de bucuria scrierii poveștii, receptarea și vânzările rămân pentru un scriitor un teritoriu străin, plin de umbre și necunoscute. Un singur lucru e cât se poate de limpede: fiecare carte vândută înseamnă un om dornic să îți citească povestea, un miraculos cititor. Căruia eu, Serena și Isidor îi mulțumim din acest colțișor.
...! MIMUȚLUM
Așa că sparg un pic tăcerea acestei veri lungi, ca să spun un mulțumesc uriaș cititorilor, mici și mari. Nu aș fi crezut o clipă, când scriam povestea păsăroiului gulerat și chicoteam singură pe străzi, cuprinsă de pura plăcere a invenției, că această carte scrisă ca într-o joacă o să aibă succes. Indiferent de bucuria scrierii poveștii, receptarea și vânzările rămân pentru un scriitor un teritoriu străin, plin de umbre și necunoscute. Un singur lucru e cât se poate de limpede: fiecare carte vândută înseamnă un om dornic să îți citească povestea, un miraculos cititor. Căruia eu, Serena și Isidor îi mulțumim din acest colțișor.
...! MIMUȚLUM
Abonați-vă la:
Postări (Atom)