Azi se termină intermezzo-ul. Pornim la drum nou, linişte, motor.
Investiţie de început: riglă de lemn, 2 lei.
Dar înainte de start, un fel de punct final - debarasarea intimă: cîteva impresii fugare de la Bookfest.
Imposibil de priceput de ce lumea se dă în vînt să fie în preajma scriitorilor. Scriitorul e scriitor doar cînd e singur.
La tîrg se vorbeşte enorm, deşi toată lumea ar vrea să fie linişte.
Adorabil M.H., poate încadrabil în
Watt ca "jerpelit şi flenduros", grozav de frumos aşa,
glowing de-a dreptul în cenuşiul lui. Opus strălucitorilor loco, cu pantofii lor nespus de ascuţiţi, guralivi, atotprezenţi, plecînd de la tîrg cu pas hotărît, larg, satisfăcut, urcînd în bolid, lăsînd duhoare de gaz şi de ban în urmă, şi-un fel de huiduit mut pe care nu-l vor mai auzi, nu l-ar auzi nici dacă l-ar auzi.
M.H. spunînd că nu prea vorbeşte, că nu e un bun vorbitor. Scriitorii scriu, nu vorbesc. Sună cunoscut, nu? Tortura.
Ridicolul celor care au o replică imediat, la orice.
Nu am deloc încredere în scriitorii care au darul vorbirii.
Despre lansare.
Îmi pregătisem, pentru orice eventualitate, o versiune mai lungă şi aşezată pentru lansarea traducerii. Cît de cît, nişte idei, nişte puncte, să nu mă fac chiar de tot rîsul. Mi s-a mai întîmplat blocajul total, nu o dată. Dar am avut bănuiala că atunci ceva o să mă facă să vreau s-o iau la fugă. Şi-am pregătit şi versiunea telegrafică. Două-trei vorbe. Bine am făcut. Era tîrziu, era ca la tîrg. Nu era loc de onduleuri.
Despre munca de traducere nu se vorbeşte - fiindcă e indecent să povesteşti în public ce faci tu în dormitor; jucaţi şah, partida din
Murphy e parte din poveste, personajele îşi dansează paşii caracterului; e grozav de amuzantă, eu am jucat-o de trei ori după ce am transcris-o în notaţia obişnuită la noi; citit poezia aparent banală cu "Nu se-abate/ Watt o iotă/ însă de la ce" - felul meu de-a da cuvîntul autorului; celor care doresc poză cu autorul - poftiţi după colţ, e acolo un panou cu portretul; trei vorbe, nu mai ştiu ce. A, despre
Dream, că e pasăre rară.
E o formă de respect să fii scurt şi să fii chiar uşurel superficial, să nu te iei în serios, mai ales în condiţiile unui tîrg. Dramatice sînt lucrurile acasă. Despre asta trebuie să fii nebun să povesteşti în public. Cu microfoane!
Supunîndu-mă îndemnului, m-am fotografiat şi eu cu poza autorului. Sîntem mici, sîntem infimi, iar asta trebuie reţinut ca unică concluzie finală.
Dacă aş fi fost faţă în faţă - nu, umăr în umăr, fără să ne privim - cu cineva dornic să asculte, i-aş fi zis, cum îmi zic mie însămi, că:
La radio, în emisiunea ei, A.G. m-a întrebat dacă m-a pregătit traducerea lui Nabokov pentru Beckett. Stăteam pe un pat din garsoniera de împrumut. Am scos nişte sunete care trebuie să se fi auzit cumplit. Am bîiguit, cred, un sincer şi poate neruşinat Nu. Sau "m-o fi ajutat cumva, ştiu şi eu?" care suna în mod sigur a Nu. Ceva cam aşa. Am încercat să nuanţez. Sigur nu am reuşit. Vorbesc foarte, foarte prost.
Aş încerca să spun ceea ce gîndeam în tren.
Văd pe fereastră, din goana trenului, pajişti, ceaţă, cai.
A traduce din Nabokov a însemnat asemenea călătorii. Tainice, matinale, nepovestite nimănui, cu un fior de teamă pe şira spinării, uitarea de mine odată cu cufundarea în poveste, privitul intens al acestor pajişti, atenţia în descrierea ceţei - de evitat cuvîntul lăptoasă, de căutat mereu altul - strălucirea, scînteierea boabelor de rouă, privitul calului maro al cărui contur se desluşeşte vag, descrierea gîtului întins către iarbă, a botului umed amuşinînd, a sunetului firelor de iarbă zdrobite.
Pentru Beckett însă, a trebuit, cu fiorul de frică şi jenă permanent în spinare, cu buzele încleştate, mută pînă la boală, să sar din tren în mers, să nu strig, să sar apoi peste şine, să nu închid ochii o clipă, să merg cu pasul furnicii către cal, grijă să nu-l sperii, să mă apropii cu un milimetru pe lună, să văd atunci, despicînd lent ceaţa, că de fapt e o iapă, că dincolo de trupul ei e un mînz care împinge cu botul, căutînd laptele, tremurînd pe picioare. Să şi gust laptele, să vreau să adorm acolo, să nu pot, să nu mai pot. Să mă domine teama, doar teama, dar să mă şi veselesc nebuneşte, să nu ştiu dacă între timp şinele de tren nu s-au mutat cumva chiar pe sub mine.
Ceea ce nu spune nimic despre frumuseţea cărţilor celor doi autori. Nu e loc de comparaţie, desigur. Atunci, dragă ureche de lîngă mine, dragă ureche internă, aş fi deschis
Vis... şi aş fi citit cele două pagini în care Belacqua le compară pe Syra-Cusa şi Smeraldina - "iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente" şi apoi "Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile?". Da.
Vorbim doar despre muncă, vorbim despre ce s-a tăcut în ultimii ani, vorbim despre neputinţă şi spaime.
Aş fi răspuns, deci, nu. Un nu mai nuanţat.
Şi, pe de altă parte: Te pregăteşte o iubire de alta? Te pregăteşte o despărţire de alta?
Şi mai ales despre spaimă şi muţenie aş fi simţit şi încă simt nevoia să urlu, dar despre asta e indecent să vorbeşti şi în şoaptă. E bună, e terapeutică, e prietenoasă umăr în umăr, gură la gură, cîte o lungă postare de blog, ca aceasta. Doar un leac ca să poţi să taci mai departe.
Luaţi-o ca pe o tăcere, dacă vă rătăciţi pe aici. Aşa a şi fost.
-
Fragment inedit din roman de sertar, plus strigăt de criză, pe blogul CDPL,
aici.
-
Fragment de povestire în Tiuk,
aici.