29 noiembrie 2016

FILB - 8, 9 decembrie

Festivalul Internaţional de Literatură – Bucureşti - „Adio, arme?”
Ediția a IX-a • 8, 9 decembrie 2016
ora 18:00, la Clubul Țăranului

Avem ghinionul de a trăi vremuri interesante: asistăm la nașterea naționalismelor care mai de care mai agresive, la triumful discursului xenofob, la o uniformizare a gândirii pe coordonatele unui „bun-simț” plat și lipsit de nuanțe. Am intenționat chiar de la nașterea acestui Festival, în 2008, să construim o platformă de libertate și de non-conformism și credem că e din ce în ce mai pregnantă nevoia de a ne întreba dacă literatura nu ar trebui să reintre în istorie și să folosească unica ei armă, cuvântul, împotriva unei lumi care de ceva vreme bolborosește și se bâlbâie. Scriitorii invitați în această a noua ediție a FILB au fiecare felul său de a lupta împotriva realității, fie refugiindu-se în trecut și în legendă, fie în basm și memorie, fie de-a dreptul, practicând o critică socială virulentă. Îi unește ceea ce ar trebui să fie – și este – motorul din spatele oricărui vehicul literar autentic: refuzul lumii așa cum este ea. Ediția aceasta le pune o întrebare retorică, așadar: Adio, arme? Răspunsul îl știm, dar vrem să-l auzim clar și răspicat.
(Bogdan-Alexandru Stănescu, Președintele FILB)

Joi, 8 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Despre «scriitura feminină»: există o scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară și pentru jurnalismul cultural?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Irina Teodorescu (Franța)
• Veronica D. Niculescu
• Lavinia Braniște
• Irina Georgescu Groza

Vineri, 9 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Fuga de realitate: utopii, patrii adoptate, realism magic. Ce se întâmplă cu bunul și bătrânul realism?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Jan Koneffke (Germania)
• Marin Mălaicu-Hondrari
• Vlad Zografi
• Tudor Ganea

http://www.filb.ro/

27 noiembrie 2016

Lângă geam, privind amar; nuanțele tristeții

„Copilul a venit acasă într-o stare sufletească cum nu l-am văzut niciodată. Tu știi cum trăiește el de profund în lumea închipuirilor și această primă destrămare a iluziilor a avut un efect îngrijorător. Oricât am încercat, și mă-sa mare, și eu, nu l-am putut remonta. La toate încercările noastre de a-l convinge de contrariul celor spuse de învățătoare, nu reacționa decât cu o muțenie absolută. S-a tras toată ziua lângă geam și privea undeva în neștire, cu ochișorii umezi și privind amar la orice cuvânt i-l adresam.” - Radu Stanca despre predispoziția melancolică a fiului său, Barbu, într-o scrisoare din 25 decembrie 1961.

„Desigur, nuanțele tristeții sunt multe. Dar, în general, ea se manifestă printr-o atitudine de refugiu intelectual, de bunăvoință amară, de suferință înfrântă sau înfrânată, de retragere înțeleaptă în destin. Timpul, scurgând din orice stare sufletească tensiunea, o transformă pe aceasta în înlănțuire sălbatecă, în jăratec ascuns sub cenușe. Căci tristețea nu e altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristețe. Bucuria în declin e tristețe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți; pentru că, la limita lor inferioară, stă mereu aceeași matcă esențială a oricărui afect tensional: tristețea, adică echilibrul, adică unitarul.” - Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, 1942

Din 111 cele mai frumoase poezii de Radu Stanca, ediție îngrijită de Cosmin Ciotloș, Ed. Nemira, 2016 - deliciul tristeților acestor zile.

26 noiembrie 2016

Ieri


Tinichele, tinichele, vai de liniștile mele.
Cișmigiul, atât de aproape. Diminețile reci. Mestecenii tineri. Motanul negru la pândă dincolo de parapet, în preajma unei capcane pentru șobolani. Ultimele două brândușe, bulbii ceilalți scoțând fire verzi din pământul crăpat, neștiutori la seceră și frig. Cuibul de frunze al lebedelor negre, acum răsfirat, dispărut. Iedera înflorită, nici un fluture. Chioșcul cu băncile proaspăt vopsite - nu te așeza, mergi mai departe. Aleea glicinelor, un om și un câine cu glugă. Pițigoii, ciocănitoarea, pănțărușul văzut pentru prima oară acum. Pasăre mică, pasăre infimă, cum stai tu pe buturuga pe care urcă o iederă, cu toată viața ta cuprinsă în opt grame de carne, piele și pene.
Ei te iubesc în piept cu tinichele, dar cum se veselesc în zilele tale de ocnă. Viața-i frumoasă, viața-i frumoasă. Departe, departe.

24 noiembrie 2016

Azi


Final de toamnă-n Cișmigiu

Capcanele de șobolani sunt goale,
cățeii zburdă printre răhăței,
o ultimă brândușă își prăvale
scufia strâmbă spre un ciot de tei.
Bătrânii cu sacoși, pâinici și lapte
se uită la un avion și gem
înțepeniți cu capul dat pe spate
lângă statuia rece-a lui Tradem.

(Foto: VDN)

21 noiembrie 2016

SV și SVJS la Gaudeamus

Lansarea „Spre văi de jad și sălbăție”, cu Cosmin Ciotloș, Bogdan-Alexandru Stănescu, Adina Dinițoiu, Eli Bădică.

Apare „Scrisori către Vera”.

Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducerea volumului „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov, apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Juriul: Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter.

Am primit cu emoție și mirare premiul pentru traducere la finalul Târgului Gaudeamus. Volumul „Scrisori către Vera” cuprinde, în cele 734 de pagini ale sale, două povești de dragoste: pe de o parte, este povestea iubirii lui Vladimir Nabokov pentru soția sa, Vera, de-a lungul a 53 de ani (scrisorile curg din 1923 în 1976), pe de altă parte este și povestea de dragoste a lui Nabokov pentru literatură. „Vreau să scriu” și „vreau să fiu cu tine” ar fi cele două teme mari ale cărții care se poate citi ca un splendid roman. Am tradus cu multă plăcere volumul, este a opta carte pe care o traduc din seria de autor Vladimir Nabokov de la Polirom, și îmi doresc mult ca prin scrisori cititorii să se îndrepte spre romanele lui Nabokov. Mulțumesc juriului alcătuit din Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter, precum și cititorilor pentru entuziasmul grozav arătat acestei cărți.


Comunicatul Editurii Polirom.

***

Scrisori în literatură, o emisiune de Dorina Călin la Radio România Cultural.

15 noiembrie 2016

Azi


Trifoi în parcul din fața casei, ca decupat din Foc palid, unde „pe peluză: / Trifoi cu-al zorilor topaz pe buză / Și Shade într-un pantof și pijama.”, când ieși dintr-o traducere și mergi să iei șpalturi din alta, amânându-te veșnic, amânându-te veșnic.


(Foto: VDN)

13 noiembrie 2016

Lansări la târgul de carte

Lansări la târgul de carte Gaudeamus:

Standul Editurii Polirom
Spre văi de jad și sălbăție, Veronica D. Niculescu - vineri, 18 noiembrie, ora 18.30.
Invitați: Adina Dinițoiu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș
Moderatoare: Eli Bădică

Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov (trad. VDN) - sâmbătă, 19 noiembrie, ora 13.30.
Invitaţi: Veronica D. Niculescu, Dana Pîrvan, Mircea Mihăieş
Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu

Standul Editurii Nemira
Un băiat numit Crăciun, Matt Haig (trad. VDN) - vineri, 18 noiembrie, ora 11.30

De asemenea, în curs de apariție, la Editura Polirom, Spre marginea luminoasă a lumii, Eowyn Ivey (trad. VDN).

12 noiembrie 2016

La chiparoși


Roșii, chiparoșii.
Joi, când am traversat Herăstrăul, patru cormorani fericiți că nu-s oameni, plutind în perechi, dispărând, apărând, pești pe sub pod, roșii chiparoșii, motan birmanez tăcut, motan negru insistent, vreo doi obsedați dând târcoale femeii care se apleacă să fotografieze măceșii, frig și o liniște incredibilă - între un birou și un altul.
Azi șpalturi, înapoi și înainte. Peretele gri - peretele alb.
Visul recurent, cel cu crima necunoscută, uitată, descoperită, în altă formă, revenit noaptea trecută; mereu începe altfel, nu știu unde duce, mereu se termină la fel, ei mă așteaptă afară; de data asta, mută, mama îmi strecoară în mână un plic plin cu bani, să am să mă descurc o vreme, oriunde m-aș duce. Totul se frânge îngrozitor de dureros - nu am ieșire. Credeam că l-am stins. Nu.
Mă trezesc, înțeleg că a revenit visul cu vina îngropată, adorm greu, visez iar, o istorie, o regină, o comoară, Laura îmi vorbește încântată de toate acestea, pe mine nu mă atinge nimic din ce-o emoționează pe ea, mă uit la un tezaur fără nici un fior, mă aplec să văd un singur detaliu, într-un colț e un inel cu o piatră mare, roz pal, atât de limpede, o apă de trandafiri, mă uit prin piatră și văd dincolo de ea, metalul, montura, such beauty, oh, such beauty, oftez și izbucnesc în lacrimi, Laura îmi cuprinde capul în mâini, în poală, caută să mă liniștească, mă trezesc plângând. Such beauty, oh, such beauty.

(Foto: VDN)

11 noiembrie 2016

De ce mă cuibăresc în brațele ei

Mă deprimă verile. Să folosim cuvântul ăsta înspăimântător din prima propoziţie şi să scăpăm de el. De câte ori se termină vara, simt că m-am salvat încă o dată. Ce mi-au făcut verile? Nimic special. Dar nu-mi prieşte nici căldura, nici gălăgia, nici muzica uşurică, răzbătând din toate boxele şi ungherele – fiindcă nu e a mea, nu e a mea. Ce aduce toamna? Linişte, ritm, culoare, savoare, salvare. Când vine toamna, mă acopăr confortabil şi pornesc pe străzi ca un câine care rupe lanţul şi o zbugheşte pe poartă, amuşinând fiecare alee, răscolind frunze, dezvelind amintiri, construind amintiri, sunt animalul care ştie fiecare colţ de bordură, fiecare piatră de pe marginea drumului, pe toate le regăsesc, le salut. Vară de vară traduc la vreo carte fiindcă ştiu că nu voi fi în stare să scriu. Mă topesc începând de la degetele care saltă pe tastatura fierbinte, în zumzetul computerului, adunând mii de semne, sute de pagini, bifând capitole traduse, părţi recitite – mereu cu ochii spre toamnă. Ştiu că acolo se află, întotdeauna, salvarea.
Nu cred în negura zilelor de luni – sunt oameni care pun ziua de luni pe perete şi trag în ea cu săgeţi. Eu văd bucurie acolo, început, splendidă tresărire. Şi la fel cred în toamnă, e anotimpul meu preferat.
Septembrie, uneori doar o prelungire a verii. Mimozele încă-s în floare. Octombrie, castane pe jos, un vânticel parfumat. Noiembrie. Mă trezesc dimineaţa devreme – e întuneric la şase. Aprind o veioză. Îmi fac o cafea. Îmi încropesc micul bagaj. Laptopul verde, o agendă, ochelarii. La şapte şi un pic s-a luminat şi pornesc. Uşa blocului scrâşneşte uşor. Pe trepte e covor de frunze, abia mai târziu va veni o femeie şi unii oameni vor spune că ea face curat. Va aduna frunzele astea cu mătura, le va înghesui în saci, sacii vor sta aliniaţi lângă tomberoane, la stradă, aşteptând o maşină, cu aerul că nu aşteaptă nimic. Nu acum. E atât de devreme. Acum covorul de frunze scuturate de vântul de azi-noapte, din tei, din mesteceni şi nuci, se aşterne până departe. De la scara mea, pe trotuarul îngust, cale de încă un bloc jumătate. Se întrerupe la zebră, dispare cu totul în faţa hotelului unde un portar mă salută doar din greşeală. Covorul reapare la Ateneu, sunt altfel de frunze aici, şi deodată, pe o străduţă dosnică, însufleţit dintr-o dată, covorul se suie pe-un gard, fredonând un cântecel cu un glas galben, viu. Şi repare, verzui, un pic mai departe, la colţ. Îmi ajunge până la glezne acum, calc prin aur, jad, chihlimbare, rubine. Mă gândesc la Klaus Kinski, cum trăia el într-o cameră plină de frunze uscate, cum venea el foşnind prin stratul care îi ajungea la genunchi, şi-i deschidea poştaşului sosit c-o scrisoare. O cioară grivă tresare, saltă un pic, are doar un picior. La Universitate cobor la metrou, drumul continuă iarăși pe jos de la Unirea, spre bibliotecă.
Aici, de la fereastra înaltă, văd cotul Dâmboviţei, unde apele fac un vârtej şi par să o ia înapoi. Am venit aici fiindcă vreau să scriu despre toamnă, despre acest noiembrie splendid care ne frânge inimile şi ne lasă fără suflare. Anotimpul în care m-am îndrăgostit şi-am primit şi-am pierdut, anotimpul în care am început şi-am încheiat cărţi şi poveşti, anotimpul care scânteiază din faţete blând şlefuite – stropi de apă pe balustrade, brumă pe firele groase de iarbă, felinarele străzii aprinse devreme, stinse târziu, ferestrele caselor luminate seara, când te plimbi fără ţintă şi poţi zări candelabre, vreun glob pământesc pe-un dulap, rafturi cu cărţi, ferigi aplecate blând către încuietori care nici nu se văd. E încă devreme. Mă uit la şirul de copaci de pe mal, la pescarul care-şi înşiră momelile, la câte-un trecător grăbit, zgribulit, care poate că vine la bibliotecă, ca mine, sau poate la tribunal, peste drum, supărat că e vreme urâtă. Îl tai pe „urâtă” cu o linie subţire, mă îndepărtez de fereastră şi mă aşez să scriu despre toamnă: de ce mă cuibăresc de fiecare dată în braţele ei cu atâta nebună plăcere?

(8 noiembrie 2016 - pentru Formula AS,
„Există bucurii de noiembrie?”, anchetă realizată de Dia Radu)

8 noiembrie 2016

Despre SVJS

Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție, Polirom, Iași, 2016

A fost odată o prinţesă, Mereu da Flor. Se răsfăţa plimbând păunii albi în lesă prin zile lungi de catifea, în labirinturi nesfârşite de sălbăţie şi de jad, cu-ncuietori de malahite la porţi înalte de smarald.
Castelul, sus în vârf de munte pe-un mal de lac se sprijinea, deasupra apei – stele multe, ea, însă, mai grozav lucea când prinţii ce-i visau cununa priveau furiş fereastra sa, iar când creştea rotundă luna, Mereu din turn o eclipsa.


Ceea ce ascultătorul n-a sesizat în lectura mea, dar se vede cu ochiul liber pe pagină, e că tot acest început de baladă, rimat și ritmat, e dispus tipografic după convenția prozei. Lucrul e semnificativ și spune, cred eu, ceva despre rigorile autoarei, care-și privește meseria, ca să nu spun vocația, ca pe o veritabilă magistratură. Nu concede nici o abatere de la principii, nici chiar atunci când interesele formale o cer. Ce dacă prozodia e la locul ei, amintind de Radu Stanca și de Leonid Dimov? Nu s-au scris romane în versuri? S-au scris. Și puțini știu asta mai bine decât Veronica D. Niculescu însăși, în ipostaza ei de traducător. Am scos în evidență, șarjând un pic, fidelitatea încăpățânată a autoarei față de gen, pentru a descuraja de la bun început ideea conform căreia structura romanului recent încheiat ar fi, în vreun fel, lirică. E-adevărat că Spre văi de jad și sălbăție are o arhitectură speculară, că poveștile se reflectă unele în altele și că anumite descrieri par să reprezinte alegorii pentru alte episoade din această matrioșkă livrescă. Scriitura e într-atât de calofilă, încât se poate face școală pe ea. Dar, chiar și așa, nu se poate vorbi despre un roman realmente poetic. Miranda Dortloft, vocea sub care Veronica D. Niculescu ascunde propria obsesie literară, are totuși o groază de lucruri de spus. Lucruri, adică întâmplări. Unele, ocultate. Altele, voit misterioase, cum sunt aparițiile lupului alb, real sau nu, motor narativ sau simplă proiecție idealizată. Dar, fără excepție, dotate cu miez. Vrea să le scrie și se refugiază pentru asta într-o bibliotecă, în cea mai mare bibliotecă, vrea să le împărtășească, dar își face scrupule. Cât din faptele relatate ne aparțin? Cât putem asuma ca fiind al nostru? Alcătuirea fiind simfonică, e greu de spus la prima vedere care din părți e cea care ia prim-planul, așa încât pe parcursul lecturii există câteva mari surprize de montaj. Savuroase și abil plasate, nu ele fac totuși legea, nu ele dictează tema romanului. Aceasta e, îmi vine să zic, pe cât de comună pe fond, pe atât de originală în act. Cum arată drumul dintre vocația literaturii și profesiunea literaturii? Drumul dintre a scrie pentru că altfel nu poți respira, până la a publica? Egolatrii scurtcircuitează această întrebare. Timizii nu o rostesc nici măcar în singurătate. Veronica D. Niculescu o asumă existențial.

Cosmin Ciotloș, în emisiunea Revista Literară Radio,
Radio România Cultural, 6 noiembrie

6 noiembrie 2016

Azi

Azi, la Radio România Cultural, la emisiunea Revista literară radio, Cosmin Ciotloș vorbește despre SVJS, dintr-un unghi care mă surprinde și mă bucură.
Pe Bookaholic, au cuvântul liceenii din Iași, de la Alecart, iar o fată explică de ce i-a plăcut povestea Mirandei.
Ai nevoie de reacții la carte nu ca să ți se spună mi-a plăcut, vai, ce carte ai scris, nu ca să se ducă vestea și povestea, ci în primul rând ca să vezi tu ce se poate vedea din alt punct de observație. Să vezi cum se comportă cartea, vie, ca un animal crescut de tine în casă și ajuns în poala unui alt om, a unui străin. Asta rotunjește ciclul de viață al cărții, asta ajută să te desprinzi și să te muți - eventual & eventually - către altă istorie.
SVJS încă mă uluiește. Credeam că o să toarcă doar în brațele mele.

Sub ferestre, mesteacănul s-a colorat intens înainte să rămână alb-negru.

Sâmbătă și duminică cu șpalturi interminabile, un an fără concediu în urmă și luni de tras înainte - dorința enormă să mă retrag în boscheți.
Mă cheamă sălbăția, raigrasul, nebunarița - dar o să am parte doar de pereți.

Revăd Mein liebster Feind al lui Herzog ca să-mi amintesc detaliul detaliului - cum era cu camera aia plină de frunze la care visez? Iată, din primele minute. Klaus Kinski, locuind într-o cameră plină de frunze uscate. Suna poștașul, el venea prin tot acel strat care-i ajungea până la genunchi, îi deschidea, semna de primire în pielea goală. Herzog locuia în aceeași casă. Accesele de furie ale lui Kinski. Închis în baie 48 de ore, făcând toate obiectele zob - până când, în momentul deschiderii ușii, „se putea trece totul printr-o rachetă de tenis”.

Primesc foarte repede cartea comandată pe Bookdepository. O promisiune la capătul patului. Un șoim, o poveste. Aș vrea să o propun spre traducere, anul viitor. Astea sunt frunzele nebuniei mele, o să-mi crească stratul până la gât.

4 noiembrie 2016

Retragerea, retragerea

În Cișmigiu, urlete: „La ataaac!” Patru băieței de vreo cinci ani fug pe alee și încolțesc inamicul: un pitic de doi, trei ani, care stă pe vine lângă o bancă și se joacă singur în nisip. Cu capul înclinat, deloc speriat, micuțul se uită la atacatori. Patru mitraliere de jucărie îndreptate zadarnic spre el. Nu știe ce-i frica. Bunica lui se oprește din conversația cu un gardian public. Gardianul le zice ceva copiilor, „Păi cu-ăsta așa mic vă puneți voi, măi, vitejilor?”, băiețeii se retrag pe aleea vecină, se regrupează. Peste două minute, urlete și mai puternice: „La ataaac!” Aleargă și, de data asta, îl încolțesc pe gardian. Patru mitraliere roșii și portocalii înțeapă genunchii și fundul gardianului. Omul le latră ceva scurt, după care se-aude o voce de copil disperată: „Retragerea! Retragerea!”

Ieri în parc bâzâia frenetic o mașină de tuns iarba. Astăzi au dispărut toate brândușele. O insulă de tije retezate scurt, câte o scufie mov nouă abia ițindu-se din pământ. Hărnicia nu iartă nimic.
Îmi amintesc de bătrânul de la Sibiu care mi-a secerat puii de mimoză.

Vin iarăși înspre casă cu cartea grea, ca acum doi ani. Cartea a fost prin alte mâini, a făcut zilele trecute același drum ca și mine, din B. în I., din I. în B., a fost plimbată, scanată, expusă, e ruptă. Lipesc.

Am vrut cândva să mă fac florăreasă. Mă uit în urma florăresei de la colț și mă apucă jalea. N-aș fi fost bună de nimic. Nu-s deloc dotată pentru o meserie ca asta.


***

Sâmbătă, de la ora 17, un interviu acordat Corinei Sabău, la Radio România Internațional - se poate asculta online, aici.

3 noiembrie 2016

Despre FILIT, pe scurt

Am ajuns pentru prima oară acum la FILIT și în Iași. Ce mi-a plăcut: entuziasmul publicului, și aici o să amintesc în primul rând de întâlnirea clubului Alecart, de la Colegiul Național Iași, unde tinerii profesori Nicoleta și Emil Munteanu fac pur și simplu minuni. A fost una dintre cele mai frumoase întâlniri pe care le-am trăit, cu un public tânăr, vreo două sute de liceeni care ne-au întâmpinat cu o bucurie explozivă, câte o elevă prezentând convingător cărțile invitaților și alți elevi punând întrebări și venind apoi la autografe cu zecile, mulți cu cărțile deja citite, înțesate de bilețele colorate și subliniate. Acestor elevi, care mi-au citit cartea (Spre văi de jad și sălbăție) în timpul verii și au chemat la ei autoarea, le datorez prezența la Iași. Apoi, mi-au plăcut serile FILIT, seara Goncourt mai ales, mi-au plăcut și întâlnirile de dincolo de evenimente, orașul, cu bisericile și câinii cei leneși, și cafeaua din librăria Humanitas, de la o măsuță mică și rotundă, alături de un drag prieten, plimbarea prin parcul Copou, mi-au plăcut diminețile când tramvaiele ne legănau ușor prin hotel... Mi-a părut rău că nu toți scriitorii au avut lecturi seara, ca să ne vedem și ascultăm toți pe toți. Multe dintre evenimentele de peste zi, din licee, se suprapuneau, ceea ce e firesc, iar întâlnirile de seara ar fi putut să ajute din punctul ăsta de vedere – pe modelul festivalurilor de la Timișoara, Bistrița, Arad, unde orice invitat îi poate asculta pe toți ceilalți, la fel publicul – îi poate vedea seara pe absolut toți scriitorii. Una peste alta, mi-a plăcut enorm și mai vreau monstruos.

- pentru Cristina Hermeziu, Adevărul -

2 noiembrie 2016

Crizantemă sângerie

Crizantemă sângerie,
spune-mi mie, spune-ți ție,
cum să faci să mai trăiești
și să nu te veștejești
toamna, când dă gerul mare
și se moare,
și se moare.

1 noiembrie 2016

La FILIT


Joi, 27 octombrie, la întâlnirea Alecart de la Colegiul Național Iași, alături de Radu Paraschivescu și de profesorii minunați Nicoleta și Emil Munteanu.
La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, FILIT, Iași.