Roșii, chiparoșii.
Joi, când am traversat Herăstrăul, patru cormorani fericiți că nu-s oameni, plutind în perechi, dispărând, apărând, pești pe sub pod, roșii chiparoșii, motan birmanez tăcut, motan negru insistent, vreo doi obsedați dând târcoale femeii care se apleacă să fotografieze măceșii, frig și o liniște incredibilă - între un birou și un altul.
Azi șpalturi, înapoi și înainte. Peretele gri - peretele alb.
Visul recurent, cel cu crima necunoscută, uitată, descoperită, în altă formă, revenit noaptea trecută; mereu începe altfel, nu știu unde duce, mereu se termină la fel, ei mă așteaptă afară; de data asta, mută, mama îmi strecoară în mână un plic plin cu bani, să am să mă descurc o vreme, oriunde m-aș duce. Totul se frânge îngrozitor de dureros - nu am ieșire. Credeam că l-am stins. Nu.
Mă trezesc, înțeleg că a revenit visul cu vina îngropată, adorm greu, visez iar, o istorie, o regină, o comoară, Laura îmi vorbește încântată de toate acestea, pe mine nu mă atinge nimic din ce-o emoționează pe ea, mă uit la un tezaur fără nici un fior, mă aplec să văd un singur detaliu, într-un colț e un inel cu o piatră mare, roz pal, atât de limpede, o apă de trandafiri, mă uit prin piatră și văd dincolo de ea, metalul, montura, such beauty, oh, such beauty, oftez și izbucnesc în lacrimi, Laura îmi cuprinde capul în mâini, în poală, caută să mă liniștească, mă trezesc plângând. Such beauty, oh, such beauty.
(Foto: VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu