Despre SVJS

Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție, Polirom, Iași, 2016

A fost odată o prinţesă, Mereu da Flor. Se răsfăţa plimbând păunii albi în lesă prin zile lungi de catifea, în labirinturi nesfârşite de sălbăţie şi de jad, cu-ncuietori de malahite la porţi înalte de smarald.
Castelul, sus în vârf de munte pe-un mal de lac se sprijinea, deasupra apei – stele multe, ea, însă, mai grozav lucea când prinţii ce-i visau cununa priveau furiş fereastra sa, iar când creştea rotundă luna, Mereu din turn o eclipsa.

Ceea ce ascultătorul n-a sesizat în lectura mea, dar se vede cu ochiul liber pe pagină, e că tot acest început de baladă, rimat și ritmat, e dispus tipografic după convenția prozei. Lucrul e semnificativ și spune, cred eu, ceva despre rigorile autoarei, care-și privește meseria, ca să nu spun vocația, ca pe o veritabilă magistratură. Nu concede nici o abatere de la principii, nici chiar atunci când interesele formale o cer. Ce dacă prozodia e la locul ei, amintind de Radu Stanca și de Leonid Dimov? Nu s-au scris romane în versuri? S-au scris. Și puțini știu asta mai bine decât Veronica D. Niculescu însăși, în ipostaza ei de traducător. Am scos în evidență, șarjând un pic, fidelitatea încăpățânată a autoarei față de gen, pentru a descuraja de la bun început ideea conform căreia structura romanului recent încheiat ar fi, în vreun fel, lirică. E-adevărat că Spre văi de jad și sălbăție are o arhitectură speculară, că poveștile se reflectă unele în altele și că anumite descrieri par să reprezinte alegorii pentru alte episoade din această matrioșkă livrescă. Scriitura e într-atât de calofilă, încât se poate face școală pe ea. Dar, chiar și așa, nu se poate vorbi despre un roman realmente poetic. Miranda Dortloft, vocea sub care Veronica D. Niculescu ascunde propria obsesie literară, are totuși o groază de lucruri de spus. Lucruri, adică întâmplări. Unele, ocultate. Altele, voit misterioase, cum sunt aparițiile lupului alb, real sau nu, motor narativ sau simplă proiecție idealizată. Dar, fără excepție, dotate cu miez. Vrea să le scrie și se refugiază pentru asta într-o bibliotecă, în cea mai mare bibliotecă, vrea să le împărtășească, dar își face scrupule. Cât din faptele relatate ne aparțin? Cât putem asuma ca fiind al nostru? Alcătuirea fiind simfonică, e greu de spus la prima vedere care din părți e cea care ia prim-planul, așa încât pe parcursul lecturii există câteva mari surprize de montaj. Savuroase și abil plasate, nu ele fac totuși legea, nu ele dictează tema romanului. Aceasta e, îmi vine să zic, pe cât de comună pe fond, pe atât de originală în act. Cum arată drumul dintre vocația literaturii și profesiunea literaturii? Drumul dintre a scrie pentru că altfel nu poți respira, până la a publica? Egolatrii scurtcircuitează această întrebare. Timizii nu o rostesc nici măcar în singurătate. Veronica D. Niculescu o asumă existențial.

Cosmin Ciotloș, în emisiunea Revista Literară Radio,
Radio România Cultural, 6 noiembrie