Pe Bookaholic, au cuvântul liceenii din Iași, de la Alecart, iar o fată explică de ce i-a plăcut povestea Mirandei.
Ai nevoie de reacții la carte nu ca să ți se spună mi-a plăcut, vai, ce carte ai scris, nu ca să se ducă vestea și povestea, ci în primul rând ca să vezi tu ce se poate vedea din alt punct de observație. Să vezi cum se comportă cartea, vie, ca un animal crescut de tine în casă și ajuns în poala unui alt om, a unui străin. Asta rotunjește ciclul de viață al cărții, asta ajută să te desprinzi și să te muți - eventual & eventually - către altă istorie.
SVJS încă mă uluiește. Credeam că o să toarcă doar în brațele mele.
Sub ferestre, mesteacănul s-a colorat intens înainte să rămână alb-negru.
Sâmbătă și duminică cu șpalturi interminabile, un an fără concediu în urmă și luni de tras înainte - dorința enormă să mă retrag în boscheți.
Mă cheamă sălbăția, raigrasul, nebunarița - dar o să am parte doar de pereți.
Revăd Mein liebster Feind al lui Herzog ca să-mi amintesc detaliul detaliului - cum era cu camera aia plină de frunze la care visez? Iată, din primele minute. Klaus Kinski, locuind într-o cameră plină de frunze uscate. Suna poștașul, el venea prin tot acel strat care-i ajungea până la genunchi, îi deschidea, semna de primire în pielea goală. Herzog locuia în aceeași casă. Accesele de furie ale lui Kinski. Închis în baie 48 de ore, făcând toate obiectele zob - până când, în momentul deschiderii ușii, „se putea trece totul printr-o rachetă de tenis”.
Primesc foarte repede cartea comandată pe Bookdepository. O promisiune la capătul patului. Un șoim, o poveste. Aș vrea să o propun spre traducere, anul viitor. Astea sunt frunzele nebuniei mele, o să-mi crească stratul până la gât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu