25 noiembrie 2014

Vei pleca

...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar când şi când numele unei străzi
sau o flaşnetă plângând la amurg
ne va aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decât ne-ar putea aminti gândul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul când sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gândul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.


Nabokov, într-o scrisoare către Vera,
un fragment din Tragedia domnului Morn,
la care lucra în 1924.

(trad. V.D.N.)

24 noiembrie 2014

Un sertar din care se revarsă panglici colorate

Lansarea castanelor

„Cad castane din castani” pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, dar sunt şi câteva texte inedite, în capitolul final, cel jucăuş, texte pe care nu le-am putut publica în revistă – este vorba despre un dialog plin cu poezioare şi jucării. În revistă, de fapt culegeam nişte discuţii purtate în special pe blogul meu – nu are rost să îl căutaţi, nu prezintă nici un fel de importanţă şi cred că exact de asta s-au născut dialogurile – şi doar trei dialoguri pleacă de pe blogul domnului Emil Brumaru, din simplul motiv că eu nu mergeam acolo prea des – dânsul îşi punea acolo de obicei poeziile – însă eu postam pe blogul meu destul de mult (fiindcă eram într-o perioadă când traduceam şi nu scriam) şi, bineînţeles, cu nici cea mai mică intenţie de a publica textele astea undeva, pentru că... nici nu am de ce să motivez: nu te gândeşti, când scrii pe un blog lucruri personale, să le publici. La un moment dat, domnul Brumaru avea o rubrică în „Suplimentul de cultură” şi eu decupam pentru dânsul din discuţiile noastre nişte răspunsuri de pe blogul meu, care se potriveau pentru a fi folosite în rubrică. Până la urmă, răspunsurile dânsului se întreţeseau foarte tare cu întrebările mele, şi dânsul a propus să lăsăm totul acolo şi facem împreună rubrica „Diabloguri”. Poate că atunci lumea s-a mirat, însă aveam deja scris împreună „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, care a mai fost ţinut încă un an de noi până s-a publicat.

Cam asta ar fi povestea rubricii.
Povestea cărţii, din punctul meu de vedere sună cam aşa:

În „Basmul Prinţesei Repede-Repede” sunt şapte dealuri. Personajele călătoresc peste şapte dealuri, obstacole sau locuri frumoase, ca să ajungă în sfârşit la ţelul lor, la prinţesă. Pentru mine, aceasta este a şaptea carte. M-am gândit aseară şi, în mod paradoxal, este dealul şi cel mai uşor, şi cel mai dificil de trecut.
Cel mai uşor a fost scrisul. Pentru că eu am scris pentru mine. La toate celelalte cărţi m-am chinuit îngrozitor. Eu nu scriu uşor, îmi caut idei, personaje, teme, durează cam patru ani între cărţi. Dar aici, eu nu am scris o carte. Am scris nişte postări pe blog şi am discutat cu un prieten. Din punctul meu de vedere, este cartea unei prietenii care a durat opt ani. Primul text din carte este din 2007, iar ultimul este din 2014, un adaos pus de mine, tot din „Suplimentul de cultură”.
De ce a fost cel mai dificil deal – şi este, în clipa asta? Pentru că, pe cât de uşor s-au scris textele astea, şi cu o plăcere atât de mare, pe atât de mare a fost opoziţia mea la publicarea acestei cărţi. Între scris şi publicare este o diferenţă mare, sunt două lucruri complet diferite. Una este să scrii, şi alta este să-ţi asumi să apară în volum ce ai scris. Eu am alcătuit cartea, acum doi ani. Am luat acele texte şi le-am ordonat, aşa cum zicea Radu Vancu, pe teme. Bineînţeles că am început cu copilăria. Apoi despre cărţi, despre viaţă, despre moarte, apoi partea jucăuşă... Şi am zis, uite, ne-a ieşit o carte, dar nu ne-am gândit să o publicăm. Şi s-a întâmplat abia acum.
Odată apărută cartea, panica a dispărut, pentru că mi se pare şi mie că a ieşit rezonabil, aşa cum este turnată în formă, şi probabil eu scăpată de spaime - pentru că oricum nu mai aveam ce să fac de acum.
Am avut senzaţia, răsfoind cartea în această săptămână de când a apărut, că deschid un sertar de lemn vechi, din care se revarsă panglici colorate; şi singurul lucru pe care îl simt despre carte acum este că ea conservă o lume pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. Sunt nişte ani în care zarva, forfota era infimă faţă de ce se întâmplă acum – să zicem în mediul virtual, dar nu numai – se putea discuta între doi oameni – şi singurele discuţii sunt între doi oameni sau cu tine, tu singur. Iar pentru mine asta e frumuseţea cărţii. Cartea păstrează o vreme când se putea vorbi pe îndelete, fără să apară alţi zece comentatori când vrei să spui ceva, fără să se lăţească un smiley ca din gumă de mestecat cu o inimioară sau un hihi, fără să scrii o poezie şi să se ivească imediat careva să spună că nu e aşa, ci e invers, de parcă ar fi o realitate...

Aş vrea să mai spun că Radu Vancu citeşte în această seară, la Institutul Blecher, poezii din cartea la care lucrează acum şi că Adela Greceanu îşi lansează mâine, la Cartea Românească, volumul „Şi cuvintele sunt o provincie” – şi nu este reclamă, este prietenie. Fiindcă şi cartea pe care o lansăm acum este cartea unei prietenii.

(De la lansarea volumului "Cad castane din castani",
22 noiembrie, Târgul Gaudeamus.)



O întregistrare audio integrală a lansării am găsit pe site-ul dinviata.ro şi poate fi ascultată aici.
Înregistrarea nu este foarte clară, este probabil făcută din public, nu ştiu cine este autorul, dar îi mulţumesc. Momentele cele mai preţioase din viaţă, oricât de chinuitoare şi tremurate, trebuie să ne rămână consemnate.
(P.S.: Autoarea înregistrării este Anca Hromadnik. Mulţumesc.)

23 noiembrie 2014

25 de cărţi


25 - care nu ştiu ce-nseamnă, de fapt. A şaptea carte personală şi a optsprezecea carte tradusă, lansate ieri la Târgul Gaudeamus, pe veşnicul 22 noiembrie.
Şi mâna întâmplării alăturând două poveşti.

20 noiembrie 2014

Nimic

Nimic din ceea ce e cu adevărat preţios nu are cum să devină "postare". Acea poezie a lui Nabokov, cea mai dragă mie din toate, de care nici n-am ştiut că există până acum jumătate de an, şi care mi-e motto la o carte pe care nu ştiu dacă o să reuşesc s-o mai scriu, ea nu va fi pusă niciodată aici sau dincolo, niciodată împărţită cu nimeni. Şi niciodată familia, şi niciodată cei dragi. Veţi şti - dacă sunt căsătorită sau nu, dacă am copii sau nu, dacă părinţii mei mai trăiesc, dacă am pierdut cândva vreun copil, dacă astăzi iubesc şi pe cine? Nu. Nu. Şi atunci, ce sunt toate aceste fărâme doar aparent preţioase de care suntem gata să ne despărţim, făcându-le publice? Flori uscate aruncate de pe un pod într-un râu pentru cine ştie ce mort care poate că suntem chiar noi?

13 noiembrie 2014

Nu e frivol

Nu e frivol să te piepteni când ţara arde. Mă trezesc la aceeaşi oră ca de obicei. Traduc paginile în orele de dimineaţă - ceva mai împiedicat ca de obicei - plec prin ploaia măruntă, mă uit în intersecţia unde ieri zărisem o scenă înfiorătoare - azi e linişte - cobor la metrou; ies de la metrou, îmi iau cele zece exemplare de autor din cartea abia apărută, plec iarăşi prin ploaie, cu cărţile în braţe, înfăşurate în sacoşa ecologică; iarăşi cobor la metrou, iarăşi ies de la metrou; pregătesc un prânz rapid, primesc o vizită rapidă, altă carte nouă, altă copertă cu o fotografie de-a mea, iarăşi emoţie; pleacă prietena, rămâne buchetul de flori, jad-ametist, zac tolănită cu cele două cărţi noi, le adulmec cotoarele, îmi adulmec stările; mă scol, iarăşi traduc, postez o copertă, mă gândesc că există cărţi care n-ai prea fi vrut să apară, sau poate greşeşti, dar ele apar şi tu nu ştii prea bine ce simţi, şi iar se face seară, o să te uiţi la Seinfeld, e linişte, plouă, o să se audă cum plouă când toate vor fi stinse şi vei sta ghemuită în pat. Nu e frivol.

10 noiembrie 2014

"Sfârşitul poveştii", Lydia Davis


"Sfârşitul poveştii", de Lydia Davis.
Este a optsprezecea carte pe care o traduc şi singura excepţie de la regula colaborării mele cu Polirom. Cartea apare în colecţia Globus coordonată cu pasiune de Luciat la Editura Univers şi va fi lansată la târgul Gaudeamus pe 22 noiembrie.

Mie mi-a plăcut tare mult şi am tradus-o cu drag - sper să urmeze şi proza scurtă a Lydiei Davis. Am scris un pic despre carte în LaPunkt şi am ales câteva fragmente când eram în plin atelier, astă-vară:

"Acesta părea să fie sfârşitul poveştii, iar pentru o vreme a fost şi sfârşitul romanului – ceaşca amară de ceai avea un iz de final. Apoi, deşi rămânea sfârşitul poveştii, l-am pus la începutul romanului, de parcă aveam nevoie să spun mai întâi sfârşitul, ca să pot continua şi spune restul. Ar fi fost mai simplu să încep cu începutul, dar începutul nu însemna mare lucru fără ceea ce a urmat, iar ceea ce a urmat nu însemna mare lucru fără sfârşit. Poate că nu voiam să fiu nevoită să aleg un punct de pornire, poate că voiam ca toate părţile poveştii să fie spuse deodată. Cum zice Vincent, deseori vreau mai mult decât e posibil.
Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că este despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi-apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi-apoi pierzându-l din nou. A locuit cândva la periferia unui oraş mic, la câteva sute de kilometri de-aici. A lucrat cândva pentru tatăl lui, un fizician. Acum poate le predă engleza străinilor, sau îi dă lecţii de scriere unui om de afaceri, sau conduce vreun hotel. Poate fi în alt oraş sau poate să nu fie în nici un oraş, deşi un oraş e mai probabil decât vreun orăşel. Ar putea fi căsătorit şi acum. Mi s-a spus că are o fiică împreună cu soţia lui şi că au botezat-o după un oraş european.
Când m-am mutat în orăşelul ăsta, acum cinci ani, am încetat să-mi mai imaginez că el o să-mi apară deodată în faţă, fiindcă era prea improbabil. Nu fusese aşa de improbabil în alte locuri pe unde stătusem. În cel puţin trei oraşe şi două orăşele, îl tot aşteptam: dacă mergeam pe o stradă, mi-l imaginam venind înspre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Şi totuşi, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeaşi stradă sau chiar în aceeaşi cameră, privindu-mă de la mică distanţă. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ." - Continuarea aici.

8 noiembrie 2014

Nimicuri, chei, alegeri

O cameră foarte luminoasă, ore întregi petrecute zilnic în linişte, două prietene bune, o carte magnifică şi aparent interminabilă - de tradus, ca o cufundare în mare - poate că în înşiruirea asta, undeva, se află cheiţa pentru ieşit dintr-un episod depresiv major. Dacă aş putea pricepe, ca să o folosesc şi data viitoare. Dar chiar nu ştiu care, cum, şi nici dacă într-adevăr este ceva din toate astea. Ceva face clic peste noapte şi într-o dimineaţă, după săptămâni de negură şi amăreală, nici nu apuci să deschizi bine ochii şi constaţi că pasărea rea a plecat, încă o dată.

*

Apropo de alegeri. Anul trecut am şomat vreo două luni şi devenisem cam îngrijorată când - cum se întâmplă - am primit o propunere: de tradus o carte pentru o editură cu care nu mai lucrasem. M-am bucurat zece minute. După care am studiat cărţoiul şi peste alte zece minute am răspuns că nu-l pot traduce: era cam baban, îl voiau cam repede şi, mai ales, era extrem de dubios. Am refuzat. Am mai şomat o vreme şi apoi am primit de tradus "Foc palid" (recunosc, îl simţeam, se apropia) de la cei cu care lucrez în mod obişnuit. Zilele astea l-am tot văzut la ştiri pe tipul care, pînă la urmă, a tradus cartea aceea dubioasă. E arestat pentru pedofilie, un caz complicat şi oribil. Alegeri şi alegeri. "A-e-i-o-u, învăţaţi să spuneţi nu."

*

Zile cu spor şi risipă la fabrica de rouă.
Fusese, de ziua mea, o furtună teribilă urmată de un curcubeu dublu. Presa vuise, uragan de fotografii şi de titluri - dar habar n-aveau ce fusese de fapt. "Eu ştiu, tu ştii". Eu puneam iarăşi grâu la fereastră, fabricam rouă pe firele crude şi spuneam nu.

2 noiembrie 2014

Cine plânge după Emma Bovary

La ieşirea, cred, dintr-o boală, am recitit "Doamna Bovary". Trecuse atât de mult timp, încât cititul putea fi considerat o minciună - ce poţi să mai ţii minte după atâţia ani şi, oricum, ce puteai să fi priceput dintr-o asemenea carte pe la douăzeci de ani? Nimic. Mai nimic. O spoială dintr-o acţiune oricum superficial înţeleasă. Şi doar senzaţia că, da, am citit. Trebuie reluate toate marile cărţi, cele uitate şi cele neînţelese la vârste prea crude.

"Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină)."
, îi scria Nabokov Verei în 1924.
Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.

"Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.
Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.
Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii."

Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la "copilul" ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în "Rege, damă, valet" (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din "Darul" lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din "Foc palid", cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.

P.S.
Două postări recomandate aici, de pe un blog care merită citit postare cu postare şi din care sper ca într-o zi să se facă o carte: Darul lacrimilor şi Flaubert şi iepuraşul de catifea.