„Cad castane din castani” pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, dar sunt şi câteva texte inedite, în capitolul final, cel jucăuş, texte pe care nu le-am putut publica în revistă – este vorba despre un dialog plin cu poezioare şi jucării. În revistă, de fapt culegeam nişte discuţii purtate în special pe blogul meu – nu are rost să îl căutaţi, nu prezintă nici un fel de importanţă şi cred că exact de asta s-au născut dialogurile – şi doar trei dialoguri pleacă de pe blogul domnului Emil Brumaru, din simplul motiv că eu nu mergeam acolo prea des – dânsul îşi punea acolo de obicei poeziile – însă eu postam pe blogul meu destul de mult (fiindcă eram într-o perioadă când traduceam şi nu scriam) şi, bineînţeles, cu nici cea mai mică intenţie de a publica textele astea undeva, pentru că... nici nu am de ce să motivez: nu te gândeşti, când scrii pe un blog lucruri personale, să le publici. La un moment dat, domnul Brumaru avea o rubrică în „Suplimentul de cultură” şi eu decupam pentru dânsul din discuţiile noastre nişte răspunsuri de pe blogul meu, care se potriveau pentru a fi folosite în rubrică. Până la urmă, răspunsurile dânsului se întreţeseau foarte tare cu întrebările mele, şi dânsul a propus să lăsăm totul acolo şi facem împreună rubrica „Diabloguri”. Poate că atunci lumea s-a mirat, însă aveam deja scris împreună „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, care a mai fost ţinut încă un an de noi până s-a publicat.
Cam asta ar fi povestea rubricii.
Povestea cărţii, din punctul meu de vedere sună cam aşa:
În „Basmul Prinţesei Repede-Repede” sunt şapte dealuri. Personajele călătoresc peste şapte dealuri, obstacole sau locuri frumoase, ca să ajungă în sfârşit la ţelul lor, la prinţesă. Pentru mine, aceasta este a şaptea carte. M-am gândit aseară şi, în mod paradoxal, este dealul şi cel mai uşor, şi cel mai dificil de trecut.
Cel mai uşor a fost scrisul. Pentru că eu am scris pentru mine. La toate celelalte cărţi m-am chinuit îngrozitor. Eu nu scriu uşor, îmi caut idei, personaje, teme, durează cam patru ani între cărţi. Dar aici, eu nu am scris o carte. Am scris nişte postări pe blog şi am discutat cu un prieten. Din punctul meu de vedere, este cartea unei prietenii care a durat opt ani. Primul text din carte este din 2007, iar ultimul este din 2014, un adaos pus de mine, tot din „Suplimentul de cultură”.
De ce a fost cel mai dificil deal – şi este, în clipa asta? Pentru că, pe cât de uşor s-au scris textele astea, şi cu o plăcere atât de mare, pe atât de mare a fost opoziţia mea la publicarea acestei cărţi. Între scris şi publicare este o diferenţă mare, sunt două lucruri complet diferite. Una este să scrii, şi alta este să-ţi asumi să apară în volum ce ai scris. Eu am alcătuit cartea, acum doi ani. Am luat acele texte şi le-am ordonat, aşa cum zicea Radu Vancu, pe teme. Bineînţeles că am început cu copilăria. Apoi despre cărţi, despre viaţă, despre moarte, apoi partea jucăuşă... Şi am zis, uite, ne-a ieşit o carte, dar nu ne-am gândit să o publicăm. Şi s-a întâmplat abia acum.
Odată apărută cartea, panica a dispărut, pentru că mi se pare şi mie că a ieşit rezonabil, aşa cum este turnată în formă, şi probabil eu scăpată de spaime - pentru că oricum nu mai aveam ce să fac de acum.
Am avut senzaţia, răsfoind cartea în această săptămână de când a apărut, că deschid un sertar de lemn vechi, din care se revarsă panglici colorate; şi singurul lucru pe care îl simt despre carte acum este că ea conservă o lume pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. Sunt nişte ani în care zarva, forfota era infimă faţă de ce se întâmplă acum – să zicem în mediul virtual, dar nu numai – se putea discuta între doi oameni – şi singurele discuţii sunt între doi oameni sau cu tine, tu singur. Iar pentru mine asta e frumuseţea cărţii. Cartea păstrează o vreme când se putea vorbi pe îndelete, fără să apară alţi zece comentatori când vrei să spui ceva, fără să se lăţească un smiley ca din gumă de mestecat cu o inimioară sau un hihi, fără să scrii o poezie şi să se ivească imediat careva să spună că nu e aşa, ci e invers, de parcă ar fi o realitate...
Aş vrea să mai spun că Radu Vancu citeşte în această seară, la Institutul Blecher, poezii din cartea la care lucrează acum şi că Adela Greceanu îşi lansează mâine, la Cartea Românească, volumul „Şi cuvintele sunt o provincie” – şi nu este reclamă, este prietenie. Fiindcă şi cartea pe care o lansăm acum este cartea unei prietenii.
(De la lansarea volumului "Cad castane din castani",
22 noiembrie, Târgul Gaudeamus.)
O întregistrare audio integrală a lansării am găsit pe site-ul dinviata.ro şi poate fi ascultată aici.
Înregistrarea nu este foarte clară, este probabil făcută din public, nu ştiu cine este autorul, dar îi mulţumesc. Momentele cele mai preţioase din viaţă, oricât de chinuitoare şi tremurate, trebuie să ne rămână consemnate.
(P.S.: Autoarea înregistrării este Anca Hromadnik. Mulţumesc.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu