Îmi place foarte mult să cânt, și nu doar că îmi place, dar este o nevoie imensă, cânt în casă, când când mă ridic de la birou și cânt în plimbări, cânt de când mă știu și oriunde, singură să fiu. Însă, pe cât de mare e nevoia asta a mea, de-a cânta, pe atât de îngrozită am fost mereu de ideea de public. Am refuzat mereu să cânt în fața altora, paralizată de gând - și bineînțeles că acum mă gândesc că există o legătură între cântatul ăsta doar pentru mine și scris.
O singură dată, când eram în liceu, am avut o aventură cu public, și o țin minte tocmai fiindcă a fost o excepție. Erau anii când în orice grup de elevi sau studenți exista o chitară. În clasa noastră, din fericire, chitara era a unui prieten care asculta și cânta orice altceva, dar nu aiurelile folk sau de la cenaclu sau acele lălăieli prea vesele ale găștilor (noi la petreceri, în micul nostru grup, ascultam rock). Învățam după-amiaza, eram în clasa a XI-a, seara se lăsa repede, bănuiesc că era toamnă, ferestrele clasei noastre, care dădeau spre terenul de sport aflat sus, deasupra unei pante pline de copaci, erau albăstrite. Ne pregăteam să plecăm acasă, se terminaseră orele, Mihai a scos chitara și a zis hai să cântăm ceva la plecare, o mână de colegi rămăseserăm pe acolo, ce să fie azi? M-au rugat și pe mine să cânt. Eu, care nu cântam niciodată, dar mâncam muzică pe pâine. Mi se părea că nimic din ce ascultam și cântam eu nu se potrivea cu nimic de scos în lume, așa, pentru urechile altora. Nu, nu... Haide, cântă ceva, orice, ce vrei tu!, a zis Mihai și m-a asigurat că, chiar dacă nu știe cântecul, o să mă acompanieze, se prinde imediat. I-am spus titlul. Nu-l știa. Am început să cânt, să cântăm. Ferestrele albastre... Se lăsase o tăcere... Mi-am văzut de cântecel („Lay your troubles on my shoulders...”, în versiunea Olivia Newton-John/Andy Gibb), cu glasul jos, întâi ușurel, aproape șoptit, apoi ceva mai cu suflet, îmi dădeam seama că începe să-mi placă cum sună așa, cu chitară, și cu companion, îmi și plăcea de Mihai - aveam încredere în el, era un om bun și știa muzică.
Era un cântec care nu se cânta niciodată, nu în asemenea contexte. Era total neobișnuit. Era un cântec dintre cele pe care le cântam și încă le mai cânt în plimbări (faptul că de câteva zile îl cânt obsesiv mi-a amintit întâmplarea; alt cântec „de-al meu” este „Across the Universe”, versiunea Fionei Apple, cânt în neștire „Nothing's gonna change my world” tocmai când simt că lumile mi se prăbușesc). Era un cântec pe care mi se potrivea - și încă mi se potrivește - vocea. Îmi amintesc liniștea care s-a lăsat dintr-o dată, de parcă se făcuse un spațiu de jur împrejur pentru sunetul glasului meu. Și-mi amintesc cum, deja la ultimele cuvinte, au început să răsune aplauzele. Îngrozită, mi-am luat dintr-o mișcare lucrurile și am fugit din clasă, zguduită de-un început de plâns când goneam pe coridor și pe scări. În urmă se aplauda, se chiuia. Știam ce bine ne ieșise. Știam ce cântasem. Știam ce simțisem. Auzisem liniștea aia, simțisem spațiul din jur - pe care acum am ajuns să le cunosc mult mai bine, dacă e să apară știu ce sunt, știu cum se nasc, ce înseamnă. Ce mă îngrozea și mi se părea de nesuportat erau aplauzele. La reacția asta explozivă, aflată undeva la un pol total opus șoaptei cântecului și gestului intim de a cânta înaintea altora, de a scoate din tine firicel de magie sub ochii altora - la asta nu puteam face față; de parcă abia atunci pricepeam ce făcusem. Mi-era îngrozitor de rușine. La fel, dar exact la fel, e și astăzi, cu scrisul.
(Și tot așa - apropo de nevoi -, când nu pot să scriu, mă simt ca o pasăre cu ciocul legat. Firicelul de magie stă făcut ghem în piept, în burtă, sub coaste, dătător de dureri. Și eu cânt din gura mută pe străzi, cânt la ferestre, pe trotuare și-n parcuri, cânt fără să scot o vorbă, fără să scriu un cuvânt.)