31 ianuarie 2019

Nabokov - „Visele insomniacului”

A apărut astăzi volumul „Visele insomniacului”, în seria de autor Vladimir Nabokov, din colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Este a noua carte din seria Nabokov pe care am tradus-o, o găsiți pe pagina editurii aici:

Visele insomniacului
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Prefață de Ghennadi Barabtarlo


Pe Ghennadi Barabtarlo l-ați mai întâlnit în „Scrisori către Vera”, a îngrijit o anumită parte de acolo, despre jocuri și ghicitori.

30 ianuarie 2019

Interviu în Cațavencii

A făcut mulți ani gazetărie. A renunțat din cauza lui Beckett. Excelentă prozatoare și traducătoare, Veronica D. Niculescu a scris și la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru. Pare superstițioasă, dar susține că nu e.

Cristian Teodorescu: Cum îți merge cu proza?

Veronica D. Niculescu: Am avut un an bizar. Cred că am încheiat un roman pe care nu vreau deocamdată să-l public. M-am autoblocat, cum ar veni. E o carte grea, pe care am avut nevoie să o scriu, știind însă că n-o s-o pot publica imediat. E complicat. Apoi, ca din senin, fără să-mi fi dorit asta, am început să scriu povestiri. Una, două, șase… Nu mai simțisem de mulți ani nevoia să scriu povestiri. Nu vedeam rostul. S-a întîmplat, a fost ceva la îndemînă. Sînt povestiri din zone diferite, și pentru copii, și pentru adulți, și jucăușe, și triste. Nu se leagă în volum, se conturează acolo două cărți diferite, cred, dar nu mă grăbesc. Acum tot ce vreau e să-mi eliberez anul abia început, să refuz colaborări și să scriu o poveste. Așa îi spun eu, povestea. Visez la ea de mulți ani, îi dau roată. Îmi trebuie multe zile libere ca să mă pot plimba, gîndi, construi.

Interviul întreg poate fi citit aici.

24 ianuarie 2019

Rătăcirile mele

1

Aseară, după ce-am terminat toată treaba, am pornit pe străzi, am scăpat ca un câine din lanț, m-am uitat la lumini, m-am uitat la vitrine, n-am intrat nicăieri, e o plăcere la îndemână să poți să umbli așa, să nu dai socoteală, să nu conteze ora, să nu ai telefon, să fie întuneric, și să te uiți din mers la vitrine, și să te oprești și să te uiți la vitrine, dar să nu intri, să rămână totul o promisiune, cafeneaua nouă, cu rafturi pline de cărți, altele decât în toate librăriile, cu scaunele ei colorate, cu cănile ei în formă de ciupercă, cu oamenii care stau aplecați unul spre altul, spunându-și secrete, și unii poate râzând, și unii poate plângând, și unii poate anesteziați după o pierdere, și tu singur, singur, singur, și bine așa, un câine zăngănind dintr-un capăt de lanț. La florărie, lalele.


*

Sufăr de o excepțională neîncredere în mine. Adică, pot fi fericită până la cer când scriu o poveste, dar n-am nici cea mai mică idee ce înseamnă, dacă înseamnă ea ceva pentru alții. Și dau din coadă de dărâm totul în jur dacă aud o vorbă bună de la omul potrivit. Aștept semnul cu emoții enorme după ce trimit un text, o poveste, o carte sau doar un fragment, cam ca atunci când plecau ai mei la ședința cu părinții, și eu mă lipeam de geam, de pereți, tot mai îngrozită pe măsură ce trecea timpul, imaginându-mi doar rele, chiar dacă nu făcusem nimic, prăpădita de mine, ce-aș fi putut face, gâză blondă cu cozi împletite... Ce frumoasă trebuie să fie o lume în care să fii încurajat pentru ceea ce ești și ce faci, fără sentimentul că ai greșit și că greșești inevitabil, doar fiind, doar respirând, fără grija permanentă că ești greșit din născare.

2

Și aseară iarăși pe străzi, cu ochii la lumini, luminițe, avantajul unei reprogramări la medic la o oră târzie. În Cișmigiu se înălța o scenă. Solistul făcea probe de voce. La medic, toate bolișoarele mele strânse și adunate una într-alta au pălit și s-au ghemuit rușinate. Pe lângă o moarte, totul e nimic, ți se face rușine.

*

Am fost la Biserica Rusă și i-am pus patru lumânări. Bătea vântul, era ploaie înghețată. Când am deschis ușița, a bătut o pală și a stins toate lumânările dinăuntru. Toate, toate, ca o pădurice. M-am speriat. Apoi mi-a venit să râd: „Doar tu puteai să faci una ca asta!”. Și am stat și le-am aprins pe toate la loc, una câte una. În biserică era plin de crini. Plin. Ca niciodată. Și la ieșire era un dulăpior cu cărți, deasupra lui scria Bibliotecă, cu litere mari. E acolo de când lumea, dar eu azi l-am văzut.
Mă agăț de orice.


3

(O să adaug tot aici, nu vreau nimic nou.)

Ziua asta de-o frumusețe crudă. Florile, iarba, crengile glasate cu gheață. Trotuarele, sticlă. Cele două trepte aproape imposibil de coborât, de urcat. Dar e cumva firesc acum să mergi ținându-te cu mâinile de ziduri, chiar de pământ. Nici un om. Câte-un câine. Versurile legănate pe alei, întruna, întruna: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe,/ De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”.
Trebuia să fie greu.
Când i-am spus lui A., în taxi, în ultima dimineață - viscolea, zăpadă până la genunchi -, că mă bucur că e așa, a înțeles imediat. „Trebuia să fie greu”, am zis eu. „Da”, a zis ea.
Să te înțelegi cu puține cuvinte, ăsta e semnul.
Când sunt cu D., de pildă, se bat turcii la gura noastră, se bat frazele pentru supremație; eu obosesc; ajung să spun ce nu vreau. Dar acolo, în nămeți, spre cimitir, sau seara în restaurant, vorbeam, plângeam, tăceam în același ritm, egal. Așteptam să vină mâncarea, zâmbeam privind băiețelul cu pulover verde care se ascundea de părinți după un scaun. Trebuia să nu mai râdem privindu-l, ca să nu-l dăm de gol. Șșș, să nu râdem. Dar când ne opream din râs, începeam să plângem. Fără cuvinte. Fără ascunzișuri. Așa, mângâind furculițe.
Așa și azi, în parcul glasat cu gheață, vânând boboci de trandafir, muguri de salcie, ierburi. Trebuia să fie greu. Și n-am plâns.

Diminețile sunt posibile. Serile-s iad.


*

Am vrut de nenumărate ori să închid blogul. Dar acum e singurul loc în care mă pot cuibări, în care pot să jelesc, să urlu, să mă legăn, să strig și să mușc, să scuip de durere, de furie, de neputință, de groază, să zvârl din copituțele mele cum îmi vine, fără teama că o să-mi răspundă optimiștii, cuminții, prea-fericiții, să mă aducă pe drumul cel bun, să mă îndrume, să-mi crească moralul - ia lăsați-mi-l așa, mititel.
E foarte puțin, foarte-foarte puțin ce se poate turna într-un blog, dar în zilele astea aș înnebuni fără el.

Azi în parc am simțit nevoia să mă postez lângă un zid și să strig. Să înalț capul, să întind gâtul și să strig stând locului cât mă țin puterile. Și să strig, și să strig. Cum ai vărsa totul dintr-o sticlă. Cum ai goli un bidon. Și să strig, și să strig, până-i gata.
A fost singurul lucru pe care am simțit cu adevărat nevoie să-l fac. Și nu l-am făcut.

22 ianuarie 2019

Etapele

Vine și ziua în care, spre după-amiază, te gândești că ai putea scrie în carnet „prima zi în care n-am plâns”. Și apoi se lasă seara. Și apoi, noaptea.
Nu există zi fără plâns.
Dacă cumva ai și râs, tot râsul o să ți se spargă seara în cap.
E încă vremea de stat în cocon.

Îmi fac în sfârșit curaj și caut și citesc despre etapele doliului.
Le recunosc la literă și la virgulă, rând pe rând, găsesc punctul în care mă aflu acum, punctul în care mă aflam în bibliotecă, punctul în care mă aflam între zăpezi, la Iași - șocul, negarea, furia, tristețea-depresia, acceptarea - și e și asta o mângâiere, fiindcă îmi pricep reacțiile care mă împovărau suplimentar, mă învinovățeam și pentru ele.
Mă văd alături de A., completându-ne una pe alta, plângând și uneori râzând, și fără să ne ascundem obrajii, sprijinindu-ne și întâlnindu-ne în același loc - în aceeași etapă, acum așa mi se pare, așa înțeleg.
Ieri, la prima cafea în oraș cu două prietene - ceva neașteptat, improvizat, aș fi amânat încă mult -, am folosit din senin, la plecare, cuvântul „anesteziată”. M-a surprins. L-am găsit și pe el în articol. Cred că mi-a făcut bine; dar apoi, seara, toate vorbele rostite cu voce tare și fiecare urmă de râs mi s-au spart în cap, un tavan făcut zob.
Am nevoie de doliu.

Râsul străinilor, de pe străzi, de pe Facebook, pofta lor de viață, normalitatea zilelor lor sunt dintr-o dată jignitoare, dureroase, deși omenești.
Dar nimic mai dureros decât tăcerea apropiaților, a celor care nu găsesc de cuviință să spună o vorbă cuminte la momentul potrivit.
Emoția provocată de o replică banală într-un film. „Sorry for your loss”. Barmanul îi lasă o bere clientului îndoliat și îi zice atât: „Sorry for your loss”. Simplu și eficient. Și omul e lăsat, cu bericica lui și durerea. Sorry for your loss. Și minunată răsucirea pe călcâie a barmanului, care nu zice: o să treci peste asta, timpul le vindecă pe toate, moartea face parte din viață, o să trăiască veșnic în inimile noastre, hai cu mine să te ajut să uiți.

Stau în avion, stau în avion, acest avion virtual născut grație telefonului mobil, ca să se oprească năvala de solicitări absurde, de lucru. Am destule pe cap. Și mă uit pe ferestruica rotunjită, la nori și la o rază înclinată de soare, contemplu golul, îl umplu - îmi amintesc, îmi amintesc, îmi amintesc, cuvinte și imagini și mirosuri și stări, și mă gândesc ce mare lucru e să ai pe cineva, un singur om, care să te primească alături, cu care să suferi inimă în inimă, cu care să duci ritualuri nemaiauzite la capăt, în zăpezi și pe vânt, cu care să aprinzi lumini, să te rogi, să te prăbușești și să te ridici. Recunoștință enormă, A. dragă.

19 ianuarie 2019

Unde se naște, din moarte, un basm

Cum stai închisă în cameră încercând să împingi povestea cu un centimetru mai departe, simți cum îți bate inima iute, o pasăre prinsă într-o plasă de sârmă, bătaia vibrează prin braț, prin locul unde mâna se sprijină de birou, prin tăblia groasă a biroului.
Rușinea a tot ceea ce ai arătat, ai expus, ai împărțit deși era de neîmpărțit. Pașii care abia te ascultă, pe stradă. Te împingi pe tine, ca pe poveste, încă un pas și încă un pas înainte, pe străduțele dosnice, pe lângă parcul unde cândva era o seră frumoasă, pe lângă zidul graffitizat, pe lângă oameni. Care te opresc, care se miră că nu-i recunoști deși le privești cu atenție ochii, obrajii, care nu știu prin ce treci deși ai impresia că acum știe oricine, și om, și câine, și frunză, și praf adunat în borduri. Deznădejde.
Și toți revarsă spre tine, că doar a început anul, că doar lumea renaște la început de ianuarie, invitații absurde, de venit în școli, de venit în grădinițe, de trimis înregistrări cu tine citind dintr-o carte, de participat la lansări, de revăzut redactări, toate într-o zi, sau poate într-o săptămână, care nu știi unde s-a dus, cum s-a dus, timpul stă în loc, s-a oprit, nu mai este, doliul se sapă în oase, tu abia ridici piciorul și faci încă un pas și încă un pas înainte, dar rămâi tot acolo. Și inima bate înnebunită prin braț, până în tăblia groasă a biroului, unde stă deschisă o carte și unde se naște, din moarte, un basm.


(foto: Dimineață, VDN)

18 ianuarie 2019

Azi

Încep ziua numărând orhideele înflorite la fereastră. Sunt patruzeci și șapte, în trei ghivece. Violeta s-a dus.

Visul recurent, spre dimineață. Începe frumos, nu știi unde duce, dar se încheie la fel, în coșmar: trebuie să plec acasă dintr-un loc minunat și deodată am prea multe lucruri, n-o să le pot strânge și duce pe toate niciodată. Straturi de cearșafuri, de pături, de haine, interminabile, înflorind unele dintr-altele. Afară ne așteaptă trei bărci mari, lunguiețe, pe o apă turcoaz. Toată lumea pleacă spre ele. Eu n-o să le prind niciodată.

Doi ani de când nu dorm. Doar de Crăciun și în următoarele câteva zile toate simptomele care mă chinuie din ianuarie 2017 au dispărut ca prin farmec. Am căutat să pricep cum. Medicamentele, slabe, aceleași, doar ceva ceaiuri în plus. Liniștea.

În Biblioteca Națională, unde am încercat să lucrez câteva zile, e un frig demn de Gerilă. În zona cu ferestre e imposibil de stat. Rămân acasă, deși simt că se prăbușesc pereții pe mine.

Patru traduceri stau să apară, o să iasă toate aproape deodată - vai, ce harnică o să par... Și tot ce-mi doresc e să dorm, să scap de tristeți - deși ele trebuie trăite mereu - și să scriu o poveste.


(foto: La Iași, VDN)

12 ianuarie 2019

Licărul

Consolare.
Licărul candelei sub zăpezi, ca într-un iglu format peste noapte.
Plutim prin zăpezi până la genunchi, necălcate, nici câinii nu mai vin după noi. Totul e alb. A dispărut orice culoare de ieri. Doar acolo, sub cruce, sub flori și sub crengi, un miracol: candela pe care-am aprins-o cu o dimineață în urmă încă arde, pulsează caldă, vie și roșie sub haina albă a mormântului - o inimă.

Plânsul și râsul nostru, în prima seară, împletite frățește când vorbim despre el, la masa de la etajul al treisprezecelea - aproape în ceruri. Noi trei, la o masă de patru. Locul gol.

Ferestrele hotelului dând absolut întâmplător spre ferestrele lui. Mă întind în pat, la lumina ninsorii văd toată noaptea balconul, ferestrele lui întunecate. Și ninge, ninge mereu.

Lucrușoarele care vorbesc. Plicurile. Lingurița. Șoseta. Matrioșka.

Cafeaua din ultima zi, pentru sufletul lui de Cerșetor de cafea, în barul hotelului, și femeia care ne cere 4 lei și 50 de bani (!) pentru două cafele grozave. Nu pentru că ne vede plânse, îndoliate, pierdute. Pur și simplu, ăsta e prețul.

Trenul care gonește prin viscol și zăpezi cât casa, ca-n basme, și refuză să se blocheze, să întârzie. Doar zece minute - o cochetărie.

Emil, Cățeloi cu ochi blânzi și Pitic

E prea devreme pentru amintiri și e și prea târziu.

Dar dacă alții sapă în pământ înghețat, să săpăm și noi în noi înșine.

Mi-a fost ani de zile prietenul cel mai bun. Mi-a fost, de fapt, prieten și tată și copil, pentru o vreme îndelungată, în anii când vorbeam zi de zi. Ne bizuiam unul pe altul. Împreună am scris două cărți – atât de ușor, ni s-a întâmplat pur și simplu, ca în joacă. Nu l-am crezut nemuritor. Chiar asta-i tristețea – știam și știa că totul se termină. Ne-am văzut ultima oară la Iași, când eram în rezidență, am băut cafele, am vizitat anticarii... Am vorbit ultima oară, un pic dar esențial, acum câteva zile. Mi-a spus: „atunci m-ai salvat”. Am fost așa fericită, că am început să plâng și n-am mai putut să-i răspund la ultima replică. Habar nu aveam că ăla nu-i plâns, plânsul adevărat abia avea să urmeze. Au rămas ultimele lui cuvinte acestea, despre tandrețe, basm, comoară, salvare.

L-am întâlnit la Sibiu în 2006. Erau Colocviile Revistei Transilvania, el era pe afiș, pe mine nu știu de ce mă invitase Radu Vancu. Aveam doar un volum de proză publicat, lucram la al doilea și deja mă credeam scriitoare… Emil Brumaru a citit cu portocala în pielea goală. Avea un aer abătut și o găurică în pantofii maro. Pe acolo mi-a intrat la suflet și n-a mai plecat niciodată. I-am luat un interviu, mi-a dat adresa de e-mail. M-am plimbat năucă pe străzi. Sfârșit de septembrie, castane pe jos, melodia în suflet. Ceva se schimbase – și avea să fie pe viață.

Când să plece, în ultima zi, mi-a zis: „Vino să-ți dau o carte!”. Avea bagajul la el, în Biblioteca Astra. A deschis fermoarul și, ca să ajungă la cărți, a scotocit, a dat haine, pijamale deoparte. Cartea mirosea a pijama. I-am spus asta după o vreme. Ne amuza.

Iar peste un an și ceva, când începeam să scriem basmul nostru, treaba asta intra în poveste din primele rânduri, mirosul de pijama. Dar până la basm au fost blogurile. El scria, eu scriam. Perioada blogurilor a fost minunată. Acolo puteai să scrii netulburat, doar pentru tine și pentru încă cineva, nu era atâta expunere, nu era îmbulzeala de comentarii absurde. Eu puneam multe fotografii din plimbări. Din Sibiu. El comenta. Scria pe imagini. A scris mult atunci, cu buturugi, cu ciuperci, cu rouă, cu fire de iarbă din care se împletesc inele. A cântat locuri din Sibiu fără să fi călcat vreodată prin ele. Parcul Sub Arini, cu pârâul Trinkbach, Dumbrava… Imagini, imagini. Cerea fotografii, spunea că îi amintesc de lumea lui din Dolhasca, scria la minut, dimineața devreme, pe blog.

Într-o zi, după ce postasem un șir de fotografii, cu curți, cu pitici de ipsos, cățeloi bărboși și ciuperci, el a zis: „Tu ar trebui să scrii basm”. „Asta și vreau”, am răspuns. Atunci – era seară – am încropit pe loc pentru el o poveste. Cum aș vrea să fie basmul, despre ce. El a zis: „Hai să-l scriem împreună”. Eu mi-am zis că glumește. Dar dimineața devreme, am văzut că mi-a trimis povestea întreagă, spusă în versuri, telegrafic. M-am supărat. „Cum, deja, așa repede, și atât de puțin? Deci nu mai scriem nici un basm, asta e tot, mi-ai furat ideea și gata?” A râs. Așa era el, nerăbdător, excesiv, entuziast. Un Cățeloi care dădea din coadă până te dărâma. A zis: „Păi, eu am scris-o repede și pe toată, tu scrie-o lent, pe îndelete, cum știi tu, în proză”. Și asta am făcut. Am inventat țările în care timpul curge diferit, într-una foarte lent (asta e de fapt țara prozei, Transilvania în care era să crăp de plictiseală și izolare), alta în care curge rapid (lumea lui, a poeziei, a izbucnirilor iuți). Asta n-am povestit niciodată… Poezia trimisă de el atunci, în prima dimineață, am așezat-o la începutul basmului și, din nou, la final. Basmul reîncepe acolo unde se termină. Pe el l-a încântat treaba asta.

În fiecare zi scriam un capitol de basm. I-l trimiteam, iar când vorbeam mă întreba ce se întâmplă mai departe. Îi spuneam pe îndelete, uneori inventam pe loc, își nota. Personajele deja le inventaserăm împreună, ele existau deja pe blog, în comentariile noastre. Erau Cățeloiul, Ciupercuț, balaurul Șaptecapete, O elevă, Smeagolița, Prințesa Repede-Repede, Piticul pornic în căutarea ei… El semna cu multe dintre pseudonimele astea de basm, era totul un joc… În fiecare dimineață, îmi trimitea câteva poezii, de strecurat în capitolul de proză pe care aveam să-l scriu în ziua respectivă. Zicea: „Eu îți trimit stafidele, tu faci cozonacul”. Eu îi ziceam: „Tu îmi dai nestematele, eu le prind în coroană”. Dar nu-i plăceau pompoșeniile. Mai bine trânteai o înjurătură simpatică, la momentul potrivit (pe astea nu le-a uitat!). Și mereu așa. „Basmul Prințesei Repede-Repede” a fost gata în mai 2008. A apărut peste încă un an, în 2009, la Polirom – iată, se fac zece ani.

Dar el a continuat să scrie cu balaurul, cu personajele din basm, pentru că „Poveștile n-au cum să se termine”. Era într-o dulce inerție, nu se putea desprinde de temă. A tot scris și-a tot folosit, refolosit, până la capăt. Mă încânta.

Tot pe atunci, de prin 2007, a început să scrie cu îngeri. Îi plăcea să vorbească despre asta. Tema a tot crescut, a crescut… După „Rezervația de îngeri” spunea că i-au mai rămas peste două sute de poezii din perioada aceea. I le-am scos pe toate de pe blog pe imprimantă, i le-am aranjat pe ani, pe luni, am bifat ce intrase în basm – vreo cincizeci. Îi plăcea să fie ajutat, se lăsa ajutat, e și asta ceva, avea încredere multă.

Cândva prin 2012, cred, am alcătuit și „Cad castane din castani”. Am ținut cartea vreo doi ani înainte s-o publicăm. Din ceea ce noi discutam pe blog, decupam fragmente pentru „Suplimentul de cultură”, unde le publicam în rubrica noastră, „Diabloguri”, au fost o sută și ceva. Vorbeam zi de zi, îi scriam seara, îmi scria dimineața. Puneam și Poșta Română la treabă, stoluri de plicuri au zburat între Iași și Sibiu și invers. Cărți, mai ales cărți, dar și altele.

Avea nevoie de o ordine și o rigoare în felul în care comunicam, asta s-ar putea să pară surprinzător – chiar era. Era prăpăd dacă nu apucam să scriu în vreo seară, dacă nu își avea scrisoretul dimineața în căsuță. Dar prăpăd era și dacă nu aveam eu. Ne bizuiam unul pe celălalt, au fost ani în care s-au zidit obiceiuri.

Era capabil de un entuziasm nebunesc. Mă încuraja cu scrisul, cu tradusul, aștepta fiecare traducere, le citea, a devorat Nabokov, i-a plăcut mult „Originalul Laurei”, romanul neterminat, ultimul.
Știa să fie fericit. Era cel mai vesel om trist.

A venit și iarnă după vară, și-a venit și primăvară după iarnă. A fost greu, foarte greu uneori. Dar legătura a rămas. Uneori, un fir de iarbă e mai durabil ca argintul. Pot spune astăzi că mi-a fost, că îmi este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată – atât de mult timp și atât de intens. Prieten nu e cuvântul potrivit, dar nici n-am nevoie de un cuvânt pentru el.

De ziua asta mi-a fost cumplit de frică mereu.

Dintr-odată mi se pare ridicol că povestesc toate astea. Pentru cine, de ce? E o dimineață atât de cenușie și rece, ieri măcar era soare.

În 2016, când am ajuns pentru prima oară la Iași, la FILIT, de cum m-am cazat –seară plumburie, ciori în copaci – am recunoscut blocul lui, privind pe fereastră. Doar din ceea ce-mi scrisese în toți ani ăia. Atunci ne-am văzut, m-a plimbat prin locurile de care îmi povestise, pe strada Cuza Vodă, pe lângă gangul cu magazinul „Exist”, care îl amuza, spunea că-i dă siguranță de câte ori intră pe acolo în curtea interioară a blocului său: „Deci e bine, exist”. I-am arătat că există și magazinul „Te iubesc”, la doi pași, nu-l știa. După colț, mi-a arătat Teatrul Național. Casa în care a stat de mult, cu părinții. Balconul. Ferestrele. Am intrat în curte, poarta era deschisă. Era acolo o minge. Era și un cufăr, pe el scria cu vopsea „Teatrul Național Iași”. Ne-am făcut o singură fotografie împreună, într-o vitrină. Apoi am mers să-și ia pâine, lapte, crenvurști de pui – așa cum îmi scria în fiecare dimineață că face. Am cumpărat crizanteme sângerii. I le-am lăsat lui și-am plecat singură la gară. Mi-a spus că se simțea urât cu florile atât de frumoase în mână. Greșea.

Anul trecut l-am văzut ultima oară, eram tot la Iași, în rezidența FILIT. M-a copleșit cu energia lui, deși era vădit slăbit, confuz uneori. Dar plin de energie. Hai acolo, hai dincolo. Haide iarăși. Îi plăcea să trăiască. Era în librării ca acasă la el. Primea cafeluța pe masa de la intrare. Mi-a dăruit o sacoșă din aceea ecologică, din librărie. „More poetry is needed”. Și Scrisorile lui Cehov, de la un anticar, deși le citisem deja, tot de la el, cu însemnările lui pe margini. Am fost la Polirom împreună, am primit cărți. Dar am tras și de plase pline de conopidă, roșii, mere și murături, din piața unde îl știau toți vânzătorii – ca să compensăm toate sacoșele cu cărțoaie luate de prin târguri și plimbate cu trenul…

Poate ar fi bine să închei așa, brusc, fiindcă oricum nu există nici o încheiere posibilă. Totul e prea mic, prea puțin – și prea mult. Plec la gară. L-am rugat să mă aștepte. Și n-aș vrea să spun altcuiva nimic din ce am să îi spun numai lui.


***


A fost odată o prinţesă,
Repede-Repede-o chema,
Într-un castel pustiu trăia,
Veşnic întinsă-n catifea
Sub baldachinul ce i-l ţese
Păianjenul zis Tra-la-la!
Veneau balauri s-o peţească
Şi cîrduri lungi de zmei urîţi
Din ţara Marelui Nagîţ,
Dar ea-i primea făcînd fîţ-fîţ
Din coapsa-i alb-dumnezeiască,
Le da cu tifla şi c-un pîrţ,
Şi chiar se transforma în broască
Ca să-i alunge de la uşe,
Şi le turna în cap cenuşe,
Apoi, mai dulce, în culcuşe,
Se tolănea cu bile pline
De muzici, fără de ruşine,
Scoţînd ţîţucile-n lumine
Ca să-i mîngîie sfîrcuri fine.
Şi-i apăsau, cu moi lăboanţe,
Scotocitorii blînzi, pe clanţe,
Să îi aducă-n tărăboanţe
Piticul Bun, rege în Franţe!
Repede-Repede-l primea,
Căci mirosea a pijama
Purtat-anume pentru ea
La butonieră c-o lalea
Mov ce în taină şi-o dorea…
Şi de atunci ei au trăit
Doar împreună, s-au iubit
Cum nici nu se mai povesteşte,
Dînsa-i făcea mîncări din peşte
Şi-umbla-n iatac în pielea goală,
Şi nu se mai ducea la şcoală
De-atît pupic şi zăpăceală…


(Emil Brumaru, introducere și încheiere, Basmul Prințesei Repede-Repede, Editura Polirom, 2009)

9 ianuarie, pentru Literomania

(Publicat pe 11 ianuarie, aici.)

8 ianuarie 2019

Scrisoarea tristului ciuperc care dansa singur în cerc


Dragă Emil,

Nu știu nimic despre restul lumii, dar tu o să mă ierți. Așa sper. De ce aș pleca acolo, unde tu nu mai ești?
Tu ai pleca? Ah, dacă la capătul drumului ar fi întâlnirea… Peronul, panourile cu plecări și sosiri, ceasurile mari, albe, cu limbi mult prea lente, și tu așteptând acolo, și deodată râzând…
Atât de copleșitor de singură ca astăzi la prânz, când am ieșit din bibliotecă, nu-mi amintesc să mă mai fi simțit niciodată. În pagini mai e cum mai e, dar afară, în lumina rece a zilei, e insuportabil de greu.
Emil, cum de e posibilă atâta frumusețe, când tu nu mai ești să o vezi? Cum de e posibil să ningă așa, în prima zi când tu nu mai ești pe pământ? Singurul răspuns posibil ar fi că ești, ești pe undeva, ești aici.
Altfel, eu pentru cine și de ce m-aș opri în cotul râului înghețat, să fotografiez pescărușii, platanii, întinderea de zăpadă, lumina de argint?
Noi știm foarte bine, o pierdere vine după o pierdere, care vine după o pierdere, care vine după o pierdere. Dar azi? A mai fost vreodată atât de groaznic ca azi?
Am stat aseară cu Infofer și Booking deschise în față, era atât de ușor, clic, clic, dar unde să plec? Să plec de aici, unde te simt în tot ce mă înconjoară, unde îți pot vorbi, și-ți vorbesc, unde te pot vedea, și te văd, ca să ajung acolo, unde totul îmi este străin, unde e lume multă și nu-i nici un prieten, nici tu, unde m-aș simți rătăcită, îngrozitor de singură, așa cum îmi spuneai și tu că te simți în mulțimi? M-aș prăbuși.
Tu ești însă aici, la biroul de unde ți-am scris scrisori cu nemiluita și unde le-am citit pe-ale tale, seară de seară, ani la rândul așa. Prima bibliotecă, cea din Sibiu, unde te-am întâlnit prima oară, s-a făcut mică-mică și s-a așezat aici, pe un raft, ușoară ca un șoarece, lângă bila de fildeș. Cu ferestrele ei înalte, cu scaunele de piele, cu tine citind, rostogolind portocale. Biblioteca din Iași, în fața căreia ne-am văzut ultima oară, de curând, la exact unsprezece ani distanță, în aceeași zi de la sfârșit de septembrie, s-a mutat și ea aici, cu intersecția ei largă cu tot. Tu râdeai. Te suiai într-un taxi. Plecam la gară într-o clipă și eu. Și iarăși credeam că te văd pentru ultima oară. Și iarăși speram să mă înșel – doar de câte ori nu mai crezusem asta înainte?
Gări, peroane, târguri de carte, hoteluri, semafoare și treceri de pieton nesfârșite, lumina caldă a veiozei, pereți. Pătrățele vii în care ne arătam zi de zi flori proaspete și uscate, pitici de ipsos, melci de pluș, îngeri, castane, ba și pepeni murați, ouă roșii… Un vârtej peste ani. Două cărți.
Nu știu și nu vreau și nu pot să scriu despre tine așa. Nimic nu m-a pregătit pentru asta. Nici acea pierdere care venea după o pierdere care venea după o pierdere. Fiindcă tu te-ai întors de fiecare dată cumva, generos și glumeț, tandru și bun și mult mai iertător decât mine. Zilele trecute, când ți-am urat la mulți ani și să fii cățeloi blând, puternic și harnic la cărți, și ți-am trimis cartolina cu 80 și fluturi și flori, mi-ai spus dintr-o suflare mai multe decât aș fi sperat să aud. Despre comoară și basm, despre cel mai tandru gest din viața întreagă și despre salvare. Doar esență. Fără ornamente în plus. Esența esenței. N-am mai putut să-ți răspund la sfârșit, fiindcă plângeam. De-aș fi știut că ăla nu-i plâns, că plânsul abia avea să urmeze…
Mă uit în tavan și te caut, te chem, îmi vorbești, te aud și te văd. Prieten neprețuit și copil și tată și personaj de basm, cățeloi, balaur cu șapte capete, pitic – mai știi cum spuneai, când construiam basmul nostru, „Vreau să fiu eu prințesa”? –, scump se plătește pe lumea asta fericirea... Mă duc și mâine la bibliotecă, să scriu. Asta mi-ai spus întotdeauna să fac. Asta o să mă străduiesc să fac. Dar ce risipă de frumusețe în jur, Emil, ce risipă.
Te rog din tot sufletul meu de ciuperc să-mi rămâi în preajmă mereu, să-mi dai semn, să mă ierți.

Verocika

P.S.: N-am cum să nu vin – așteaptă-mă, vin cu trenul de seară.

*****

Două scrisori cu viață și moarte


18 iunie 2016

Dragă Vera,

am mare nevoie de Călătoriile lui Gulliver, ori în BPT , ori in UNIVERS, ambele fiind apărute înainte de 89.
De fapt le am, dar nu le mai găsesc prin vrafurile din casă. La mine e literalmente un prăpăd cu cărțile, nu mai știu unde sînt.
Poate îmi indici, s-ar putea să fie pe Ocazii sau pe elefant etc... să le cumpăr.
Merg greu, parcă plutesc și mă dor toții mușchii de la picioare.
Și mă înfund cu medicamente mereu.
Anul ăsta chiar văd limpede că îmbătrînesc, și din cauză ca nu vorbesc cu zilele, am uitat sau nu am suflu să scot cuvinte din gură.
Aștept romanul tău anunțat. Dar ce-s cu Scrisorile către Vera?
Îmi pare rău, enorm de rău...
De fapt numai ție pot să-ți spun cît de mare e porcăria asta de bătrînețe, fiindcă chiar asta e, plus frica de moarte...
Am scris și pe xxx (cealaltă adresă).

Te rog să răspunzi...

Aștept, aștept, aștept,

Emil

***

1 iulie 2016

Dragă Vera,

Ce să-ți scriu? De fapt doar scrisul și cititul mă fac să mă bucur. Dar astea-s alintături, vei zice. Păstrez firul acela (nu știu ce plantă e!) din Călătoriile lui Gulliver. Sînt, ca noi toți, foarte singur. Mi-e frică. Uneori nu vorbesc cu zilele și cînd încerc, pe la librării, farmacii, am un glas mic, subțire, schimbat, de mi-e și rușine... Seara îmi lăcrimează ochii, nu mă uit la tv. Posibil să fac și la celălalt ochi operație de cataractă. Anul ăsta parcă am îmbătrînit brusc. Am schimbat niște mesaje cu Bădescu, mi-a spus că ești o prozatoare extraordinară. Ții mine ce mi-ai răspuns, cînd ți-am scris că ești o mare prozatoare? Un răspuns antologic! Să ai parte de o viață lungă ca să poți scrie. Vorbesc foarte serios. Cartea aia din Arthur Seniori tot nu a venit aici. Mereu mă împotmolesc în indiferența librărițelor, mă enervez, uneori mi-e silă să mai intru. Săptămîna viitoare trebuie să mă hotărăsc dacă fac sau nu o investigație destul de nasoală, trebuie să mă adoarmă! Sînt cam dezlînat. Tot ce scriu e parcă un exercițiu pentru a putea face alt text, iar textul acela să conteze, trăiesc într-un veșnic provizorat, în așteptarea a ceva important...

M-a bucurat mult firul acela de plantă, e atît de plăpînd...

Emil


7 ianuarie 2017, pentru Suplimentul de cultură, locul unde au fost publicate dialogurile noastre pornite de pe acest blog, vreme de patru ani.

(Publicat pe 12 ianuarie, aici.)